ICCJ. Decizia nr. 1180/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1180
Dosar nr. 5934/2/200.
Şedinţa publică din 21 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 20 din 19 ianuarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 265/2005, Curtea de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., a soluţionat acţiunea privind pe reclamantul C.D. şi pe pârâta C.M. Progresul din Drobeta Turnu Severin; a respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate pentru perioada 1 noiembrie 2000-11 noiembrie 2003 şi a unei despăgubiri egală cu ajutorul de şomaj de care nu a beneficiat din culpa pârâtei şi pe cel privind obligarea pârâtei la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului pe perioada 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003, şi a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind plata daunelor interese pentru întârzierea plăţii drepturilor salariale, de 4 milioane ROL pe zi de întârziere, începând cu a 16-a zi de la comunicarea sentinţei.
În baza art. 364 C. proc. civ., reclamantul a formulat acţiunea în anulare împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru următoarele aspecte :
Cu privire la primul petit, reclamantul a arătat că tribunalul arbitral nu a înţeles că în cauză este vorba despre plata unor despăgubiri egale cu cuantumul drepturilor salariale de care a fost lipsit în perioada 1 mai 2000-8 oct. 2002 şi în continuare, până la data la care s-a dispus anularea deciziei nr. 85/2000.
Din sentinţa civilă nr. 1136/2003, rezultă că abia la termenul din 8 decembrie 2002, acesta a luat cunoştinţă de existenţa deciziei nr. 69 din 20 decembrie 2000, ocazie cu care a şi contestat-o, iar anularea ei a fost dispusă la 23 octombrie 2003.
Potrivit art. 134 din vechiul Cod al Muncii, art. 75 din Codul Muncii/2003, Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării, ceea ce înseamnă că până la acea dată contractul de muncă este în fiinţă şi produce efecte între părţi.
Cum, în cauză, Decizia de concediere i s-a comunicat după aproape 2 ani de la emitere, se înţelege că pentru această perioadă pârâta datorează despăgubiri.
Este lipsit de relevanţă faptul că prin sentinţa civilă nr. 1136/2003, nu s-a dispus reintegrarea reclamantului şi că din această cauză nu ar mai fi existat vreun raport de muncă, pentru că în speţă este vorba de momentul comunicării deciziei, care este cel până la care s-a menţinut raportul de muncă între părţi.
Nici Decizia nr. 59 din 1 ianuarie 2000 nu i-a fost comunicată în termen, ci abia la 11 noiembrie 2003, astfel că şi din punctul de vedere al comunicării acesteia, reclamantul arată că este îndreptăţit la despăgubiri pentru intervalul 1 noiembrie 2000-11 noiembrie 2003, ce urmează a fi actualizate până la data plăţii efective, iar soluţionarea petitului privind înscrierea în carnetul de muncă a perioadei 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003 depinde de soluţionarea primului capăt de cerere.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, s-a arătat că, greşit s-a reţinut că reclamantul ar fi solicitat pârâtei acordarea îndemnizaţiei de şomaj, fiind cunoscut faptul că nu angajatorul plăteşte aceste drepturi.
În realitate, au fost solicitate despăgubiri în cuantum egal cu ajutorul de şomaj la care reclamantul ar fi avut dreptul, dacă i s-ar fi comunicat Decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 59/2000.
Potrivit art. 111 Codul Muncii/1972, în vigoare la acea dată, angajatorul era obligat să despăgubească salariatul care a suferit din culpa unităţii un prejudiciu în legătură cu serviciul.
Mai mult, pârâta nu s-a conformat nici sentinţei civile nr. 1136/2003 şi nici deciziei nr. 1425/2004 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a constatat că de dreptul la ajutorul de şomaj putea să beneficieze începând cu data de la care Tribunalul Mehedinţi a constatat că desfacerea contractului de muncă a avut loc în baza art. 130 lit. a) Codul Muncii.
Arată reclamantul că, aceste despăgubiri au fost solicitate pentru că din culpa pârâtei acesta a fost înlăturat din muncă printr-o decizie anulată de instanţă şi tot din culpa ei nu i-au fost comunicate deciziile de concediere în termenul legal de 5 zile, prevăzut de art. 134 alin. (2) din Codul Muncii/1972, ci au o întârziere de aproape doi ani.
Tot din vina pârâtei, rectificările din carnetul de muncă dispuse de instanţă au fost operate, după multe insistenţe, abia la 15 martie 2005.
Prin Decizia nr. 2929/R din 18 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare, formulată de reclamantul C.D., împotriva sentinţei nr. 20 din 19 ianuarie 2006 a Curţii de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., reţinând, în esenţă, următoarele :
Referitor la primul motiv al căii de atac exercitate, s-a arătat că petentul-reclamant nu este îndreptăţit la a i se plăti despăgubirile solicitate prin primul capăt de cerere dedus judecăţii instanţei arbitrale, despăgubiri egale cu valoarea drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de care a fost lipsit în perioada 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003, întrucât nu sunt întrunite nici condiţiile impuse de vechiul cod al muncii (Legea nr. 10/1972), pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat, în vigoare la data la care a fost concediat petentul reclamant, nici cele stabilite în acelaşi sens de actualul Cod al Muncii (Legea nr. 53/2003) şi nici cele generale prevăzute de art. 998 şi urm. C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Şi cel de-al doilea motiv al acţiunii în anulare a fost respins ca nefondat, întrucât nici în acest caz nu se poate considera că ar fi vorba despre un prejudiciu suferit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ori în legătură cu serviciul, aşa cum cerea Legea nr. 10/1972 şi impune în prezent prin Legea nr. 53/2003.
Oricum, însă, nu se poate reţine culpa intimatei-pârâte în provocarea unei asemenea pagube în patrimoniul reclamantului.
Indiferent de temeiul juridic al concedierii şi de data la care aceasta a produs efecte, petentul era îndreptăţit să beneficieze de ajutorul de şomaj în condiţiile revăzute de art. 2 din Legea nr. 1/1991, republicată, în vigoare la sfârşitul anului 2000, când a fost desfăcut contractul său de muncă, însă trebuia să acţioneze în acest sens şi să respecte procedura impusă de legea precizată, ceea ce nu a făcut şi deci, sub acest aspect, culpa îi aparţine reclamantului, neputând fi imputată intimatei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.D., indicând ca temei al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul C.D. a arătat că, faţă de faptul că la 1 noiembrie 2000 s-a desfăcut contractul său de muncă, aşa cum rezultă din copia cărţii de muncă în baza deciziei nr. 69/2000, care prin sentinţa nr. 1136/2003 a Tribunalului Mehedinţi a fost anulată, desfacerea contractului său de muncă s-a realizat prin Decizia nr. 59/2000.
În această situaţie, recurentul-reclamant arată că se consideră îndreptăţit legal să primească despăgubirile pe perioada cât a produs efecte Decizia nr. 69/2000, adică 1 noiembrie 2000-12 noiembrie 2003.
În legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a arătat că instanţele în cauză greşit nu au aplicat art. 111 din Legea nr. 10/1972, respectiv să-i acorde despăgubirile solicitate în schimbul drepturilor de şomaj pierdute din cauza pârâtei, care nu i-a comunicat Decizia nr. 59/2000.
A mai arătat că, în mod greşit instanţa de judecată nu s-a pronunţat în nici un fel asupra celui de-al treilea capăt de cerere.
De asemenea, a mai susţinut că nu era competent Tribunalul Arbitral şi implicit Curtea de Apel Bucureşti să judece cauza sa, deoarece nu mai este membru cooperator din 1 noiembrie 2000.
În şedinţa publică din 14 februarie 2008, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 în raport cu art. 3661 C. proc. civ., privind nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat pricina prin hotărârea recurată.
Examinând Decizia recurată, cu prioritate, în raport de motivul de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat, din oficiu, de către instanţă, se constată următoarele :
Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, pentru motive de nelegalitate, când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Articolul 3661 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea OUG nr. 138/2000, dispune „În toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acţiunea formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac".
Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, cauzele date, potrivit legii, în competenţă de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, care, conform art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ, se judecă în complet constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.
În această situaţie, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 20 din 19 ianuarie 2006, pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M., U.C.E.C.O.M., promovată de reclamantul C.D., în complet nelegal constituit, de trei judecători, prevăzut pentru recurs, încălcând astfel dispoziţiile textelor citate.
Pentru aceste considerente, instanţa, fără să mai analizeze celelalte motive de recurs, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. , constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul C.D. şi va casa Decizia recurată.
Constatând că instanţa arbitrală a fost investită să soluţioneze pricina de Tribunalul Mehedinţi care, examinând acţiunea în raport de disp. art. 2 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 1 alin. (2) CM şi art. 69 din Statutul Cadru al Cooperaţiei Meşteşugăreşti, a reţinut că litigiul este de competenţa Curţii de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M. şi că împrejurarea dacă litigiul era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului se verifică de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anulare, în privinţa căreia competenţa se stabileşte conform art. 365 C. proc. civ., care face trimitere la dispoziţiile art. 342 C. proc. civ., se va trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti, urmând ca această instanţă să analizeze toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva deciziei nr. 2929 R din 18 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1267/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1107/2008. Civil → |
|---|
