ICCJ. Decizia nr. 1813/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1813
Dosar nr. 7542/1/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 555 din 23 mai 2006, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul I.I.I., în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA CRAIOVA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CRAIOVA şi, în consecinţă, a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, şi a admis, în parte, capătul de cerere privind despăgubirile, în sensul că a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 5.130.890.999 ROL, pentru terenul în suprafaţă de 970 mp, imposibil de restituit în natură.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea reclamantului şi a numitului C.C., drept dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1967, iar prin Decretul nr. 460/1977 imobilul a fost expropriat pentru o suprafaţă de 970 mp teren şi construcţii, pe numele reclamantului, iar pentru 870 mp teren şi construcţii, pe numele coproprietarului.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificarea nr. 30/N/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi alte utilităţi, iar pentru terenul ocupat, despăgubiri băneşti.
Prin Dispoziţia nr. 8399 din 28 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Craiova, s-au acordat măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru terenul imposibil de restituit în natură, în limita sumei de 4.042.764.000 ROL.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.M., reiese că întreaga suprafaţă de 1940 mp este ocupată de blocuri de locuinţe şi utilităţi reprezentate de centrala termică, conducte de apă-canal, gaze şi termoficare.
În acest context, tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi, ca atare, nu este posibilă restituirea în natură a terenului, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren.
În privinţa naturii măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptăţit, s-a apreciat ca neîntemeiată solicitarea de acordare de despăgubiri băneşti, întrucât Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai prevede această modalitate ce era stipulată în art. 34-40 în forma iniţială a legii.
Astfel, pentru imobilul în litigiu, se pot acorda doar măsuri în echivalent, în limita valorii terenului expropriat, astfel cum a fost stabilită de expert, din care se scad despăgubirile primite cu ocazia exproprierii, în cuantum actualizat.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 91 din 15 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul constatării că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 1940 mp teren situat în Craiova, şi construcţia demolată, cuantumul acestora urmând a fi stabilit potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menţinându-se celelalte dispoziţii referitoare la respingerea cererii de restituire în natură a terenului.
Prin Decizia nr. 5594 din 11 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului împotriva deciziei menţionate, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că s-a făcut dovada calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 1940 mp, în condiţiile în care, deşi reclamant a dobândit dreptul asupra imobilului în indiviziune cu C.C., doar reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât reclamantul beneficiază de cota-parte din dreptul proprietate cuvenită lui C.C.
Instanţa de casare a apreciat, însă, ca întemeiată critica reclamantului referitoare la omiterea menţionării cuantumului măsurilor reparatorii.
Dispoziţia instanţei de apel, în sensul că acest cuantum urmează a fi stabilit conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este dată cu aplicarea greşită a acestui act normativ, precum şi a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât deciziile administrative emise până la data intrării în vigoare a legii în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, rămân supuse legii în vigoare la data emiterii lor, iar contestaţiile formulate, în măsura în care vizează şi natura sau întinderea măsurilor reparatorii, urmează a fi soluţionate potrivit legii vechi.
În acest sens este şi Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor administrative emise anterior intrării în vigoare a legii.
Ca atare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei are căderea de a stabili şi cuantumul măsurilor reparatorii şi, constatând că, în cauză, instanţa de apel nu numai că nu a procedat în acest fel, însă nu a administrat probatorii referitoare la valoarea construcţiei la care s-a făcut referire, instanţa de casare a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară administrarea de dovezi, eventual prin întocmirea unui supliment la raportul de expertiză, pentru stabilirea valorii construcţiei.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 13723.3/54/2006, iar prin Decizia nr. 198 din 29 mai 2008, această instanţă a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 555 din 23 mai 2006 a Tribunalului Dolj, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 4.078.640 lei pentru imobilul în litigiu, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut, pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză, că valoarea terenului expropriat în suprafaţă de 1940 mp este de 3.862.422 lei, iar a construcţiilor demolate de 244.725 lei, sume de bani la nivelul cărora a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor încasate cu ocazia exproprierii, rezultând că reclamantul mai are de primit suma menţionată în dispozitiv.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs ambii pârâţi printr-o cerere unică, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a ignorat dispoziţiile deciziei de casare nr. 5594 din 11 septembrie 2007, îndrumări referitoare doar la stabilirea valorii construcţiei demolate.
Astfel, în mod greşit s-a evaluat calitatea de persoană îndreptăţită şi cu privire la teren, considerându-se că reclamantul întruneşte această calitate pentru întreaga suprafaţă de 1940 mp, când, în realitate, reclamantul era îndreptăţit la măsuri reparatorii exclusiv pentru suprafaţa cumpărată în anul 1967, de 970 mp.
Recurenţii au susţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de care întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare reprezentat de procesul-verbal încheiat la data de 15 aprilie 1978 în baza Decretului de expropriere nr. 460/1977, respectiv suprafaţa de 970 mp şi construcţia, ulterior demolată.
S-a mai susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) din art. 4, şi nu cele ale alin. (2), (3) şi (4) din aceeaşi normă, deoarece reclamantul a fost coindivizar cu numitul C.C. şi nu poate profita de cota-parte a acestuia din drept, chiar dacă acesta nu a depus cerere de restituire. în acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 4 pct. 4.1 din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu toate că recurenţii au încadrat motivele de recurs în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu au făcut nicio referire la modul de interpretare de către instanţa de apel a actului juridic dedus judecăţii, susţinând doar aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Ca atare, urmează ca susţinerile recurenţilor să fie analizate din perspectiva cazului de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a pretins că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept substanţial prevăzute de Legea nr. 10/2001, relative la dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii preconizate de acest act normativ, totodată, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de Decizia de casare nr. 5594/11 septembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior.
Conform art. 315 alin. (19 C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
În cadrul contestaţiei numitului I.I.I. împotriva dispoziţiei nr. 8399 din 28 aprilie 2005 emise de Primarul Municipiului Craiova drept răspuns la notificarea nr. 30/N din 28 mai 2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia de casare nr. 5594 din 11 septembrie 2007, a statuat, în primul rând, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 1940 mp teren şi pentru construcţia de pe acest teren, demolată ulterior exproprierii operate în baza Decretului nr. 460/1977.
În al doilea rând, instanţa supremă a apreciat că în cadrul procesual fixat prin contestaţia formulată, urmează a se stabili cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent, atât pentru teren, cât şi pentru construcţia demolată, indicând instanţei de rejudecare a apelului necesitatea suplimentării probatoriului în ceea ce priveşte valoarea construcţiei evidenţiate în actul de preluare.
Din cele menţionate, rezultă că a fost dezlegată irevocabil chestiunea de drept a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, nu mai puţin, a întinderii dreptului de proprietate la care se raportează cuantumul măsurilor reparatorii calculate.
Astfel, în considerentele deciziei de casare s-a arătat că, deşi reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 970 mp teren în indiviziune cu C.C., întrucât reclamantul a fost singurul care a înţeles să formuleze cerere de restituire a imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar anterior preluării imobilului, coindivizarii nu procedaseră la ieşirea din indiviziune, exercitând împreună prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului indiviz, reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de 1940 mp.
Chiar dacă nu s-a precizat explicit, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a apreciat că reclamantul beneficiază de cota-parte din dreptul de proprietate ce a aparţinut coindivizarului C.C., ce nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Aprecierea instanţei de casare cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită a intrat în puterea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru instanţa fondului şi reprezentând premisa rejudecării apelului.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a procedat corect rejudecând cauza fără a evalua calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conformându-se întrutotul deciziei de casare în privinţa cadrului şi limitelor rejudecării.
Ca atare, sunt neîntemeiate criticile recurenţilor relative la nerespectarea deciziei de casare şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Totodată, sunt tară suport şi criticile referitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 4, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, norme care nu mai erau incidente în cadrul rejudecării apelului, din moment ce nu era posibilă, fără încălcarea efectelor deciziei de casare, reevaluarea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită, inclusiv din perspectiva întinderii dreptului la care se raportează cuantumul măsurilor reparatorii calculate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este întrunit cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la 2.380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului I.I.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 198 din 29 mai 208 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata către intimatul I.I.I. a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2008. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1632/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
