ICCJ. Decizia nr. 2081/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2081
Dosar nr. 6336/1/200.
Şedinţa publică din 27 martie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 15 iunie 1999, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova pentru cercetarea averii dobândite în perioada 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 de către I.E., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.
În actul de sesizare s-a arătat că magistratul a dobândit în nume personal sau pentru membrii familiei sale, I.D. şi I.V., fiică şi, respectiv, fiu, bunuri care nu putea fi achiziţionate din veniturile legale realizate de acesta.
Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova a constatat, în baza probatoriului administrat, că cercetatul I.E. nu a dobândit licit bunurile proprietate exclusivă sau în cotă parte şi a dispus, prin ordonanţa nr. 1 pronunţată la data de 12 aprilie 2000, trimiterea cauzei, spre soluţionare la Curtea de Apel Craiova.
Prin încheierea nr. 3015 din 13 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea formulată de petentul I.E. de strămutare a judecăţii cauzei de la Curtea de Apel Craiova, la Curtea de Apel Ploieşti.
Astfel investită cu soluţionarea pricinii, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 4 din 7 martie 2002, a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E., reţinând că acesta a justificat dobândirea licită a bunurilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Olt, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că în mod greşit s-a reţinut valoarea bunurilor la suma de 1.087.897.534 lei în loc de 1.323.060.374 lei, cum rezultă din raportul de expertiză; că veniturile au fost justificate numai pentru suma de 429.127.868 lei; că activitatea de prestări servicii în agricultură şi vânzarea de animale şi păsări sunt incompatibile cu funcţia de procuror şi că activitatea de prestări servicii şi comerţ s-a desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind impozitul pe venit.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 4867 din 19 noiembrie 2003, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Olt în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 4 din 7 martie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a motivat că, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 38 din Legea nr. 115/1996, pentru a se putea stabili dacă în speţa dedusă judecăţii averea supusă controlului are caracter ilicit sau că provenienţa bunurilor este justificată, se impune ca, în raport de dobândirea bunurilor imobile, să se determine subperioade şi să se stabilească valorile de dobândire precum şi veniturile realizate de cercetat în aceste diviziuni temporale. în acest sens, s-a reţinut că diviziunile temporale se referă la subperioada anterioară datei de 28 octombrie 1996 şi subperioada posterioară acestei date iar referitor la prima subperioada care, în principiu, poate fi cuprinsă între 1 ianuarie 1990-28 octombrie 1996, se impunea să se stabilească dacă cercetatul I.E. a avut şi anterior datei de 28 octombrie 1996 obligaţia declarării averii pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade.
Înalta Curte a mai reţinut că verificarea se poate extinde şi asupra averii şi veniturilor celuilalt soţ, precum şi asupra bunurilor de valoare realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afini de acelaşi grad, precum şi cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, rejudecând cauza, prin sentinţa nr. 12 din 12 septembrie 2005, în baza dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările şi modificările ulterioare, a închis dosarul privind pe cercetatul I.E. şi a respins cererea cercetatului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, din expertiza efectuată în cauză, reiese că în perioada supusă verificării cercetatul a obţinut, pe lângă veniturile salariale, venituri din valorificarea cerealelor rezultate din executarea de prestări servicii (treierat) cu combina proprie personală şi din valorificarea de animale (portic şi păsări); că pentru veniturile realizate de cercetat ca urmare a activităţii desfăşurate în agricultură s-a statuat, prin sentinţa civilă nr. 237 din 5 iulie 2002 a Tribunalului Olt, definitivă şi irevocabilă, depusă la dosar, că nu datorează impozit; că la efectuarea verificărilor s-au avut în vedere bunurile dobândite de cercetat în proprietate exclusivă sau în cotă parte cu copiii săi, I.D. şi I.V. şi cu C.E., precum şi bunurile dobândite în nume propriu de copiii cercetatului; că veniturile realizate de cercetat depăşesc cheltuielile efectuate de acesta. Constatând că întreg ansamblul probator administrat în cauză evidenţiază faptul că bunurile achiziţionate de cercetat în perioada 1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998 se justifică integral prin veniturile realizate, în baza art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările şi modificările ulterioare, Curtea de Apel Ploieşti a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E.
Instanţa a respins cererea cercetatului I.E. privind acordarea cheltuielilor de judecată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor), ca reprezentant al Statului Român şi cercetaţii I.E., I.D., I.V. şi C.E.
În recursul său, D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor) ca reprezentant al Statului Român a arătat că instanţa nu a respectat îndrumările din Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la justificarea provenienţei bunurilor de către cercetat, în raport de dobândirea bunurilor, pe perioade de timp, valorile obţinute şi veniturile realizate pe unităţi temporale. Astfel: nu s-au administrat dovezi certe cu privire la veniturile obţinut din prestările de servicii în agricultură şi la suprafaţa de teren deţinută de proprietar în proprietate sau arendă; deşi prin raportul de expertiză s-a consemnat că cercetatul I.E. a avut garată, în perioada 1993-1998, la sediul SC C.O. SRL Găneasa, o combină pe care cercetatul a folosit-o la recoltarea cerealelor atât la cetăţenii din comună cât şi pe terenurile societăţii, instanţa nu a inclus-o în masa bunurilor; instanţa, în mod nelegal, nu a administrat probe, deşi au fost cerute prin obiecţiunile la raportul de expertiză , cu privire la pregătirea profesională a lui I.V., fiul cercetatului, care să-i fi permis obţinerea veniturilor mari despre care se face vorbire în expertiză şi nici nu s-au verificat actele financiar-contabile în baza cărora s-au obţinut aceste venituri; în mod greşit instanţa a reţinut, în baza hotărârii judecătoreşti depuse la dosar, că pentru activitatea desfăşurată în agricultură cercetatul nu datorează impozit pe venit pentru perioada 1994-1998, deoarece prin respectiva hotărâre judecătorească a fost anulat procesual verbal de impunere nr. 18678/2002 prin care s-a stabilit un impozit aferent unei perioade de un an, respectiv 1997- 1998.
Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond nu a procedat la extinderea verificării persoanelor interpuse, ascendenţi, fraţi, surori, celălalt soţ, afini, precum şi alte bunuri transmise cu titlu gratuit către orice persoană, aşa cum s-a dispus prin Decizia de casare şi că după apariţia Legii nr. 92/1992, funcţia de magistrat a cercetatului I.E. a devenit incompatibilă cu aceea de prestator de servicii în agricultură şi cu aceea de comerciant de porci şi păsări.
Recurenta a conchis că cercetatul I.E. nu justifică achiziţionarea bunurilor ce compun averea sa şi a familiei sale şi a veniturilor obţinute din activitatea de prestări servicii în agricultură şi comercializarea de porci şi păsări, ci doar a celor salariale situaţie valabilă şi pentru veniturile realizate de I.V. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate iar pe fond să se constate că bunurile lui I.E. şi ale fiului său nu au o provenienţă licită şi să se procedeze în consecinţă, conform Legii nr. 115/1996.
Prin recursul lor, cercetaţii I.E., I.D., I.V. şi C.E. au susţinut că instanţa în mod greşit a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, încălcând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., deoarece s-au prezentat la fiecare termen de judecată în perioada 1999-2005 cu autoturismul, proprietate personală, efectuând cheltuieli de transport, făcând totodată dovada că au achitat suma de 12 milioane lei (vechi) pentru expertiza administrată în cauză.
Recurenţii-cercetaţi au mai susţinut că, în raport cu prevederile Legii nr. 115/1996, în mod nejustificat instanţa a dispus introducerea în cauză a lui I.D., I.V. şi C.E.; că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova nu a indicat dovezile pe care se întemeiază solicitarea de cercetare a lui I.E., deşi legea prevede această obligaţie, deoarece, potrivit Constituţiei, proprietatea se prezumă ca fiind dobândită în mod licit până ce se dovedeşte că ar fi fost dobândită prin săvârşirea unor infracţiuni; că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 14 din Legea nr. 115/1996, conform căruia comisia de cercetare de pe lângă Curtea de Apel Craiova hotărăşte în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o hotărâre motivată iar în speţă sesizarea instanţei s-a făcut după 1 an de zile, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de lege şi, în sfârşit, că hotărârile pronunţate în cauză au fost date cu încălcarea art. 15 şi art. 45 din Constituţie, care prevăd că o lege nu poate să retroactiveze, iar în cauza de faţă, atât parchetul cât şi instanţa supremă au dispus efectuarea de cercetări pe perioada 1990-1996 deşi Legea nr. 115/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 263 din 28 octombrie 1996.
Recurenţii-cercetaţi au solicitat admiterea recursului şi obligarea Ministerului Finanţelor la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor) ca reprezentant al Statului Român este fondat pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului
Prin această prevedere legală se dă putere hotărârii pronunţate de instanţa de recurs numai cu privire la problemele de drept rezolvate iar nu şi celor de fapt, asupra cărora instanţa care judecă fondul, după casare, are dreptul de apreciere.
Ceea ce sunt, însă, obligatorii pentru instanţa de fond după casare, cu privire la faptele procesului, sunt numai indicaţiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt şi la administrarea de probe.
Această concluzie se impune pentru că indicaţiile instanţei de casare atrag atenţia instanţei care rejudecă fondul asupra încălcării săvârşite cu ocazia judecăţii anterioare şi asupra necesităţii de a se lămuri alte împrejurări de fapt prin administrarea de noi probe în vederea pronunţării unei soluţii legale.
Instanţa de trimitere este obligată deci să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe şi examinând apărările părţilor deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului.
În speţă, Curtea de Apel Ploieşti a dispus completarea probatoriului cu o expertiză, neconformându-se însă îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a dispus că pentru soluţionarea pricinii se impune stabilirea a două subperioade: anterioară datei de 28 octombrie 1996 şi posterioară acestei date iar pentru prima subperioadă se impune să se stabilească dacă cercetatul I.E. a avut şi anterior datei de 28 octombrie 1996 obligaţia declarării averii, pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade.
Astfel, prin încheierea din 22 noiembrie 2004 (fila 31 din dosarul nr. 5651/2004 al Curţii de Apel Ploieşti) , instanţa a admis proba cu expertiză contabilă, conform obiectivelor formulate prin cererea D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (fila 19 din dosarul nr. 5651/2004 al Curţii de Apel Ploieşti).
Se constată însă că obiectivele din raportul de expertiză nu cuprind stabilirea elementelor active şi pasive ale patrimoniului cercetatului I.E. pentru perioada posterioară datei de 28 octombrie 1996, precum şi stabilirea existenţei sau nu a obligaţiei cercetatului I.E. cu privire la declararea averii, anterior datei de 28 octombrie 1996 pentru a se verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă, cu toate că, prin Decizia de casare, s-au dat îndrumări tocmai în sensul lămuririi acestor împrejurări de fapt, identificate ca fiind determinante pentru dezlegarea pricinii.
Procedând astfel, instanţa a pronunţat o soluţie cu încălcarea esenţială a legii deoarece dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. sunt imperative iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
În plus, se constată că motivarea cu care Curtea de Apel Ploieşti a respins obiecţiunile la raportul de expertiză este lapidară, reţinându-se, în practicaua deciziei, doar că „expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite de instanţă pe linia Decizia de casare şi care coincid cu cele ale D.G.F.P. Olt" (fila 116 - verso din dosarul nr. 5651/2004 al Curţii de Apel Ploieşti), deşi aspectele invocate prin obiecţiuni se impuneau a fi verificate, pentru o corectă şi justă soluţionare a cauzei.
Faţă de temeiurile menţionate şi având în vedere că instanţa de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date prin Decizia de casare, pentru stabilirea corectă a stării de fapt şi a temeiniciei susţinerilor părţilor, se impune efectuarea unei noi expertize de specialitate care să răspundă clar şi precis tuturor chestiunilor relevate în Decizia de casare ca fiind necesar a fi lămurite.
Prin urmare, pentru completarea probatoriului în sensul arătat este necesară rejudecarea cauzei, instanţa urmând să administreze proba cu expertiza de specialitate şi să pună în discuţia părţilor administrarea oricăror altor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri şi care ar fi în măsură să lămurească aspectele deduse judecăţii.
Aşa fiind, se constată că recursul declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor) ca reprezentant al Statului Român este fondat în sensul celor de mai sus şi urmează a fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
În consecinţă, ca urmare a admiterii recursului declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor), ca reprezentant al Statului Român va fi admis şi recursul declarat de cercetaţii I.E. I.D., I.V. şi C.E., motivul recurs vizând cheltuielile de judecată urmând a fi examinat cu prilejul rejudecării cauzei. Totodată, instanţa de trimitere urmează a verifica în ce măsură celelalte critici invocate de aceştia prin motivele de recurs pot fi considerate apărări de fond pentru a răspunde acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanţelor Publice (actual Ministerul Economiei şi Finanţelor) ca reprezentant al Statului Român şi de cercetaţii I.E. I.D., I.V. şi C.E., împotriva sentinţei nr. 12 din 12 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5379/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 16/2008. Civil → |
|---|
