ICCJ. Decizia nr. 5379/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5379
Dosar nr. 1634/117/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 28 iulie 2005 reclamantul V.V.C., prin mandatar K.M.B. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii sale privind acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, adresată prin notificarea formulată prin executor judecătoresc la data de 14 august 2001 şi la care nu a primit răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamantul a învederat că este moştenitorul legal al defunctei D.S., decedată la 4 aprilie 2005, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 38 din 27 mai 2005 eliberat de BNP M.P. şi S.T.
Imobilul pentru care s-au solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 185 mp, a fost proprietatea autorului defunctei D.S., respectiv, A.D.I., conform procesului-verbal de C.F. nr. 10978/1940, acesta fiind moştenit de autoare sa, potrivit certificatului de moştenitor nr. 92 din 13 iunie 1996 şi nr. 42 din 26 aprilie 2000, imobil ce a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, conform listei anexa pentru Muscel, poziţia 119.
S-a mai susţinut că, deşi a adresat pârâtei notificarea în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, aceasta nu s-a pronunţat asupra cererii sale nici după expirarea perioadei de 60 de zile reglementată de art. 23 alin. (1) din actul normativ de referinţă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 10 şi art. 23 din Legea 10/2001, precum şi art. 480 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1349 din 21 noiembrie 2005, a admis acţiunea, dispunând obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea reclamantului, având ca obiect cererea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă ce trebuie urmată, în sensul că potrivit art. 22, persoana îndreptăţită va proceda la notificarea unităţii deţinătoare a imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii, solicitând fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri, anexând notificării şi înscrisurile doveditoare ale acestor pretenţii, vizând calitatea de persoană îndreptăţită ca şi dreptul de proprietate asupra imobilului în legătura cu care s-a formulat notificarea.
S-a constatat că în speţă, reclamantul a respectat obligaţiile ce îi incumbau, expediind pârâtei notificare la data de 14 august 2001, prin care a solicitat să i se acorde despăgubiri pentru imobilul menţionat.
Tribunalul a apreciat ca neemiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, prevăzute de art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu refuzul de restituire a bunului sau cu refuzul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, situaţie în care persoana îndreptăţită nu poate fi sancţionată pentru o situaţie în care nu are vreo culpă, ci dimpotrivă a respectat toate obligaţiile stabilite de legiuitor în sarcina sa.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civila nr. 187A din 13 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe în soluţionarea cererii, a admis apelul formulat de pârâtă, desfiinţând sentinţa apelată, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei sector 5 Bucureşti.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 2268/3/2005.
Prin sentinţa civila nr. 6684 din 26 octombrie 2006 Judecătoria sectorului 5 şi-a declinat competenta în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, făcând aplicarea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii în această materie.
Cauza a fost soluţionată pe fondul sau prin sentinţa civilă nr. 12 din 8 ianuarie 2007 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii cererii şi obligării pârâtei să soluţioneze prin dispoziţie motivată, notificarea nr. 255 din 23 mai 2001, transmisă prin BEJ B., R. şi B.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut aceleaşi considerente din sentinţa civilă nr. 1349 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dată cu prilejul primei soluţionări a acţiunii.
Apelul declarat în termen legal, de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost respins, ca nefondat prin Decizia nr. 175 A din 28 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit prin renumerotare, după modificările aduse legii prin Legea nr. 247/2005, art. 25 alin. (1)] textul prevăzând că unitatea deţinătoare este obligata să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, astfel încât se apreciază că teza termenului de recomandare susţinută de recurent este compatibilă cu o norma dispozitivă, ceea ce nu este cazul normei citate.
În contra acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 23 în înţelesul dat de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art.23 în înţelesul dat de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, în opinia recurentului, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării fie data depunerii actelor doveditoare.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire a imobilului.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat şi, pe cale de consecinţă, a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor, prin amânarea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau, după caz, a procedurii acordării de despăgubiri.
Aşadar, dispoziţiile legale sus-menţionate prevăd că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În cauza de faţă, din analiza conţinutului notificării (fila 11 din dosarul de fond) şi al cererii adresate pârâtei la data de 28 iulie 2005 (fila 2 din dosarul de fond), rezultă că reclamantul a depus actele cu care înţelege să îşi dovedească cererea privind imobilul în litigiu şi şi-a exprimat în mod categoric voinţa de a se soluţiona notificarea.
De altfel, de la data primirii notificării de către primărie (26 octombrie 2004) şi până la data introducerii acţiunii în justiţie (28 iulie 2005), a trecut suficient timp, în care intimata avea obligaţia legală să rezolve dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001.
Faţă de cele ce preced, susţinerile formulate prin motivele de recurs se privesc ca nefondate, recursul urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 175/A din 28 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3281/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2081/2008. Civil → |
|---|
