ICCJ. Decizia nr. 3609/2008. Civil
| Comentarii |
|
N.E.L., în nume propriu și ca unică moștenitoare a mătușii sale P.A. care la rândul ei 1-a moștenit pe soțul ei P.S. (zis P.) și pe fratele acestuia P.C.P. a chemat în judecată Primăria municipiului București solicitând să i se recunoască dreptul de proprietate asupra apart. nr. 4, etaj 2 din imobilul situat în București, invocând ca titlu de proprietate adresa nr. 411.612/1997 emisă de Arhivele Statului în care se face mențiunea că în tabelul imobilelor naționalizate în București, conform Decretului nr. 92/1950, la poz. 6385 figurează autorul P.C. și P. căruia i s-a naționalizat în apartament în imobilul menționat.
Totodată reclamanta a precizat că a notificat Primăria municipiului București conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 care prin dispoziția nr. 3227 din 24 august 2004 i-a respins notificarea pe considerentul că nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.
Or, cu actul emanat de la Arhivele Statului a probat dreptul de proprietate al autorului P.C.P. asupra imobilului în litigiu și cu testamentul nr. 5383 din 11 aprilie 1991 a dovedit că mătușa sa P.A. i-a lăsat ca moștenire întreaga avere, iar cu certificatul de moștenitor nr. 1071 din 17 mai 1994 a probat că la rândul ei aceasta l-a moștenit pe soțul său P.S. și pe fratele acestuia P.C.P.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1502 din 21 decembrie 2005 a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 3227 din 27 august 2004 emisă de Primăria municipiului București privind respingerea notificării nr. 2081/2001 și a dispus restituirea în natură către contestatoare a apart. nr. 4 situat în București.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 204 din 16 mai 2006 a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului București împotriva sentinței nr. 1502 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Ambele instanțe au reținut că în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamanta a probat dreptul de proprietate al autorului P.C. și P. asupra imobilului în litigiu din moment ce în extrasul de la Arhivele Statului depus la dosar imobilul din str. G. nr. 2, sector 3, apare ca fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 poz. 6385 de la acesta. Or, textul legal evocat statuează că în absența unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar reclamanta a produs extras din Decretul nr. 92/1950 care evidențiază preluarea prin naționalizare de la P.C. și P. a apartamentului în discuție, iar probe contrare nu au fost administrate în cauză.
în ceea ce privește calitatea de moștenitor, reclamanta a depus certificatul de moștenitor nr. 1071 din 16 mai 1994 emis de notariatul de stat al sectorului 1 București conform căruia după P.C.P. decedat la 12 aprilie 1977 a rămas ca unic moștenitor P.S. în calitate de frate, iar după P.S. decedat la 3 ianuarie 1983 succesiunea a fost culeasă de P.A. soție și unică moștenitoare, care la rândul ei a testat întreaga avere reclamantei ca nepoată de soră.
Totodată, situația juridică a apartamentului în litigiu a fost clarificată prin adresele emise de SC S.D.D.I.C. SA, de SC I.C.S. și SC S.N. SA din care rezultă că nu se afla în proprietatea sau administrarea acestor persoane juridice.
în contra deciziei nr. 204 din 16 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită întrucât nu a anexat la notificare actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și respectiv cele privind calitatea de moștenitor al fostului proprietar conform art. 21-23 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a susținut că înscrisul depus în faza judiciară ca dovadă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu trebuia întregit cu titlul de proprietate privind respectivul imobil ceea ce însă reclamanta nu a făcut, după cum nu s-a probat întinderea acestui drept și raporturile dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii.
Recursul este fondat.
Din dosar a rezultat că reclamanta a susținut constant că apt. nr. 4 din București, str. G. nr. 2, sector 3 a constituit proprietatea autorului P.C.P. și a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
în acest sens a depus în faza judiciară, extras eliberat de Arhivele Statului, Direcția arhivelor naționale istorice, din "Tabelul imobilelor naționalizate în București conform Decretului nr. 92/1950" poz. 6385 în care figurează P.C. și P. cu 4 apartamente în București, str. M. nr. 17 și str. G. nr. 2 (f. 2 dos. nr. 2349/2004).
Este adevărat că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. în speță însă extrasul prezentat de reclamantă nu poate conduce la concluzia certă că P.C. a fost proprietarul apart. nr. 4 din București, str. G. nr. 2, sector 3 întrucât în cuprinsul lui se face doar mențiunea că acesta a avut în proprietate 4 apartamente situate pe străzile M. și respectiv G. fără a fi individualizate cel puțin prin număr, astfel că nu se poate ști nici măcar câte apartamente deținea autorul în str. M. și câte în G., respectiv care erau acestea.
Prin urmare, pentru individualizarea apartamentului a cărei retrocedare a cerut-o reclamanta în cauză se impunea completarea probatoriului de către aceasta, fie prin prezentarea titlului de proprietate al lui P.C. și P., fie prin administrarea altor dovezi precum istoricul de rol fiscal al imobilului, procesul-verbal de preluare al nemișcătorului, eventual chiar o expertiză tehnică și orice alt act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care să ateste că apart. nr. 4 din București, str. G. nr. 2, sector 2 s-a aflat în proprietatea autorului.
Numai după administrarea acestor dovezi instanțele erau în măsură să se pronunțe cu privire la titularul dreptului de proprietate privind apartamentul în litigiu.
Referitor la calitatea reclamantei de a culege succesiunea lui P.C. și P. în cauză a fost depus certificatul de moștenitor nr. 1071 din 16 mai 1994 emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 București supliment la certificatul de moștenitor nr. 159/1983 emis de același notariat, din care rezultă că de pe urma lui P.C.P. decedat la 12 aprilie 1977 ar fi rămas unele bunuri mobile în stare avansată de uzură și că succesiunea a fost culeasă de P.S., frate și unic moștenitor.
De asemenea, se făcea precizarea că în afara bunurilor specificate în certificatul de moștenitor inițial nr. 159/1983 eliberat de pe urma defunctului P.S.(zis și P.) decedat la 3 ianuarie 1983 au rămas ca bunuri mobile și cele pe care le-a dobândit defunctul prin moștenire de la frate mai sus descrise și că unica moștenitoare legală era P.A. ca soție supraviețuitoare.
La instanța de recurs a fost depus ca act nou certificatul de moștenitor nr. 159 din 16 februarie 1983 emis de Notariatul de stat al sectorului 1 din care rezultă că P.S. a decedat la 1 ianuarie 1983, iar în baza testamentului autentificat sub nr. 10926/1981 de Notariatul de stat al sectorului 1, a fost moștenit de S.R. și S.A. cărora le-a revenit câte o cotă de 1 din cota indiviză de 1 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci având patru cripte în cimitirul "Sfânta Vineri" din București ce a constituit masa succesorală. în cuprinsul actului se face mențiunea că soția a fost de acord cu testamentul.
Așadar, din înscrisul evocat rezultă că P.S. a fost moștenit, în baza testamentului autentificat sub nr. 10926/1981 de Notariatul de stat al sectorului 1 de către cei doi legatari S.R. și S.A. și nu de soția supraviețuitoare de la acea dată, respectiv autoarea reclamantei P.A., care a fost de acord cu testamentul.
Or, pentru a vedea dacă cei doi legatari au cules moștenirea în calitate de legatari cu titlu universal și prin aceasta au exclus-o de la moștenire pe soția supraviețuitoare care a fost de acord cu testamentul, sau dimpotrivă, au cules numai legatul constând în cota de 1 din dreptul de concesiune specificat în certificatul de moștenitor nr. 159/1983, că ar constitui masa succesorală, în cauză este necesar a se solicita de la Camera Notarilor Public testamentul autentificat sub nr. 10926/1981 de Notariatul de stat al sectorului 1 București.
Mai mult, prin menționatul certificat supliment a avut loc, de fapt, dezbaterea succesiunii autorului P.C.P. decedat la 12 aprilie 1977 fără să rezulte și cine a solicitat deschiderea procedurii succesorale, întrucât la 16 mai 1994, moștenitorul acestuia, P.S. era el însuși decedat încă de la 3 ianuarie 1983 și prin urmare nu o putea face.
în fine, deși la dosar a fost depus în copie, testamentul autentificat sub nr. 5383 din 11 aprilie 1991 de Notariatul de stat al sectorului 1 București prin care P.A. a testat întreaga sa avere reclamantei pe care a instituit-o legatară universală, nu există și certificatul de deces al testatoarei pentru a se stabili dacă testamentul a produs efectele juridice pentru care a fost întocmit. Astfel fiind, recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată și a trimis cauza la instanța de apel pentru rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5137/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2021/2008. Civil → |
|---|
