ICCJ. Decizia nr. 3631/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3631
Dosar nr. 25514/3/200.
Şedinţa publică din 4 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 12 iulie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Finlanda, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului D.T., invocând în drept dispoziţiile ar. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 20 iunie 2007 pârâtul a fost returnat din Finlanda în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin Legea nr. 60/2001, publicată în M.Of. nr. 132/2001.
Prin sentinţa nr. 1096 din 23 august 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că libertatea de mişcare a cetăţenilor este reglementată în legislaţia românească prin Legea nr. 248/2005, act normativ care se coroborează cu prevederile constituţionale, respectiv art. 25, conform căruia „dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate este garantat". Dreptul la liberă circulaţie poate cunoaşte limitări doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4, cu respectarea raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Instanţa de fond a motivat că măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulaţie, pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor cu privire la care se face dovada dreptului de intrare, este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. Instanţa de fond a statuat că retumarea pârâtului din Finlanda la data de 20 iunie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâului.
Împotriva a cestei sentinţe a declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
A susţinut că dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor internaţionale şi convenţiilor pe care România Ie-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
Reclamanta a mai arătat că libertatea de mişcare a cetăţeanului nu poate fi absolută, ci trebuie să se desfăşoare cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii prevăzute de lege. Chiar şi în situaţia în care pârâtul s-ar fi aflat legal pe teritoriul Finlandei, acest fapt nu poate fi opus autorităţilor române, care nu pot înlătura măsura returnării ori efectele acesteia. Pârâtul a fost returnat din Finlanda la data de 20 iunie 2007 iar autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile finlandeze, în baza Acordului de readmisie, fără a putea cenzura returnarea intimatului.
Art. 25 din Constituţie prevede că dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi străinătate este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept, astfel încât acest drept nu are caracter absolut, iar legea specială în materie este Legea nr. 248/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin 729 A din 19 noiembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat, în esenţă, că sub aspectul legalităţii măsurii dispuse, în materia liberei circulaţii a persoanelor cetăţeni români, atât legislaţia internă cât şi legislaţia comunitară, stabilesc regula în raport cu care dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005) dar şi în legislaţia comunitară (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) şi în cea convenţională (paragrafele 3 şi 4 ale art. 2 al Protocolului 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Instanţa de apel a motivat că norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii în care se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, faţă de norma comunitară, care prevede doar trei situaţii în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulaţie a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice şi că aşa fiind, în cauză urmează a face aplicarea normei comunitare.
Pârâtul a fost returnat din Finlanda la data de 20 iunie 2007, deoarece a încălcat dreptul de şedere pe teritoriul Finlandei, aspect de rezultă şi din procesul verbal întocmit cu ocazia revenirii în ţară dar simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea finlandeză, referitoare la dreptul de şedere, pe teritoriul Finlandei , al unui cetăţean român, nu poate fi circumscrisă excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertăţii de circulaţie. Obligaţia asumată de România, prin acordul încheiat cu statul finlandez, a fost aceea de a readmite pe cetăţenii săi, care au fost expulzaţi, în scopul combaterii imigraţiei ilegale, dar această obligaţie, de ordin general şi de prevenţie generală, nu poate justifica, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului, pe teritoriul Finlandei, pe o perioadă de maxim trei ani.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. în dezvoltarea motivelor de recurs, pe care nu Ie-a încadrat în drept, a reiterat susţinerile din apel precum şi susţineri care au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:
Autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile străine, ci doar de a lua act de această măsură.
Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care va fi examinată legalitatea hotărârii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este însă absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu prevede în mod expres că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constă că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 729 A din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3800/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3613/2008. Civil → |
|---|
