ICCJ. Decizia nr. 3679/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3679
Dosar nr. 9849/3/2008
Şedinţa publică din 20 martie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor) a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Norvegia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului S.A.
În motivarea cererii s-a arătat că la 8 februarie 2008 pârâtul a fost returnat din Norvegia pe motiv de şedere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi Norvegia, ratificat prin Legea nr. 69/2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 181/2003, potrivit căruia, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai îndeplineşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 5, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 potrivit cărora, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Prin sentinţa civilă nr. 685 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că dispoziţiile legii interne, respectiv art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 sunt contrare libertăţii de circulaţie a persoanelor şi dreptului de stabilire a acestora, consacrate de art. 39-42 şi art. 43-48 din TCE şi Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene.
Prin art. 2 par. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se recunosc anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în Convenţie şi în primul protocol adiţional la Convenţie, iar cazurile de limitare trebuie, potrivit art. 2 par 3 şi 4, să îndeplinească anumite condiţii respectiv, să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Or, dispoziţiile cuprinse în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pe o perioadă de cel mult 3 ani sunt de natură a restrânge dreptul la liberă circulaţie al individului, garantat de Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie.
Apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 564 A pronunţată la data de 21 august 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că legea internă prevede posibilitatea, iar nu obligativitatea restrângem dreptului la liberă circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, iar în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor, în speţă, Legea nr. 248/2005, cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în special art. 3 din Protocolul nr. 4 la convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nefiind ţinută de a aplica în litera lor doar dispoziţiile legii interne.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte, care formulează următoarele critici:
Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângem exercităm dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a re turnăm cetăţeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat un acord de readmisie.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercităm dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate. Libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. Măsura restrângem exercitării dreptului la liberă circulaţie se justifică, în cazul de faţă, pentru apărarea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale, situării prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Autorităţile române nu pot cenzura returnarea intimatului-pârât, ci pot numai să ia act de măsura dispusă.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Exercitarea dreptului la liberă circulaţie, ca drept fundamental, este în acord atât cu dispoziţiile Constituţiei României cât şi cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ultima, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reunind toate cele 40 de state membre ale Consiliului Europei, inclusiv Norvegia care a ratificat-o la aceeaşi dată, respectiv 3 septembrie 1953.
România, la rândul său, a semnat Convenţia la 7 octombrie 1993, cu ocazia aderării sale la Consiliul Europei, ratificând-o ulterior, prin Legea nr. 30/1994.
Conform prevederilor Convenţiei şi Protocoalelor adiţionale la aceasta, dreptul la liberă circulaţie poate fi limitat doar în anumite condiţii, restrângerea exercitării acestuia trebuind să aibă un scop legitim iar măsura să fie proporţională cu conduita persoanei aflate pe teritoriul altui stat, conduită de natură că afecteze ordinea şi securitatea publică a acelui stat.
Or, în speţă împrejurarea că autorităţile norvegiene au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Norvegiei.
Mai mult, în faţa instanţei de apel, intimatul a făcut dovada că i s-a acordat permis de şedere în Norvegia până la data de 1 aprilie 2009 (fila 17, dosar apel) şi că la data de 18 aprilie 2008 şi-a stabilit domiciliul în Norvegia (fila 18, dosar apel).
Faptul că Norvegia, ţara de unde pârâtul a fost returnat, nu este membră a Uniunii Europene, nu are relevanţă în speţă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, această ţară a ratificat, la 3 septembrie 1953, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi o mare parte a protocoalelor adiţionale.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 564 A din 21 august 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4361/2008. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2948/2008. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
