ICCJ. Decizia nr. 3688/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3688
Dosar nr. 40/36/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2000, reclamantele A.C.C. şi D.S.C.G., au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa solicitând obligarea acestuia la plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului situat în localitatea Constanţa, compus din construcţie şi teren şi care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că autorii lor, G. şi M. au dobândit împreună cu M.T.N., cu titlu de cumpărare, imobilul revendicat în cote de 70% A. şi 30% M.N., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 967 din 6 aprilie 1939. Ulterior, imobilul a fost naţionalizat în temeiul actului normativ sus indicat, preluare considerată ca fiind abuzivă, întrucât autorii lor nu se încadrau în nici una din categoriile de persoane limitativ prevăzute de acest act normativ.
Dat fiind nevalabilitatea titlului statului, ca şi imposibilitatea restituirii bunului în natură, bunul aflându-se în proprietatea Statului Român, au solicitat restituirea nemişcătorului în compunerea evocată în echivalent, constând în despăgubiri stabilite la valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 2 mai 2001, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantelor, întrucât nu s-a dovedit compunerea construcţiei preluată la data naţionalizării, dar şi pentru că în timp, imobilul a suferit diverse transformări, iar în lipsa probelor prin care să poată fi determinată proprietatea reclamantelor indicată ca fiind un procent de 70% din întregul bun, acţiunea apare ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanta A.C.C. a fost admis prin Decizia nr. 284/C din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, iar hotărârea primei instanţe schimbate în parte în sensul admiterii acţiunii formulate de această reclamantă.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 871.136,7 lei reprezentând cota de 70% din imobilul situat în Constanţa, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În cursul soluţionării cauzei în apel, la data de 14 noiembrie 2001, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, reclamanta apelantă a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, suspendarea judecării apelului, măsură dispusă de instanţa de apel în temeiul acestei dispoziţii legale.
Pricina a fost repusă pe rol la data de 5 aprilie 2006, reţinând ca întemeiată cererea formulată de reclamantă în acest sens, justificat de faptul că prin această cerere reclamanta a înţeles să opteze pentru continuarea judecăţii pe calea dreptului comun, opţiune de care instanţa a luat act.
La pronunţarea hotărârii formulate în apel s-a reţinut, în esenţă, caracterul abuziv al preluării bunului şi care în conformitate cu prevederile art. 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, justifică dreptul reclamantelor de a primi o despăgubire echivalentă valorii bunului care nu mai poate fi restituit, a stabilit la cota de 70% cuvenită părţii care a declarat apel şi potrivit cotei-părţi deţinută de autorul său
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în procedurile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a învederat ca fiind greşită măsura de repunere a cauzei pe rol ca urmare a manifestării opţiunii reclamantei, în condiţiile în care nu s-a dovedit încetarea cauzei care a justificat luarea acestei măsuri, respectiv dovada soluţionării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.
În cauză nu a fost identificat imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată atât în raport de cotele deţinute de autorii reclamantelor cât şi compunerea sa la data naţionalizării, cu atât mai mult cu cât în anexa la Decretul nr. 92/1950 apare ca fiind naţionalizat doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce succed:
Potrivit art. 46 alin. (1) [fost art. 47 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Prevalându-se de dispoziţia legală evocată, reclamanta apelantă A.C.C. a solicitat, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii de şedinţă din 14 noiembrie 2001, suspendarea judecării apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsură dispusă de instanţă prin aceeaşi încheiere.
Ulterior, prin cererea formulată la data de 9 iulie 2004 şi respectiv 7 martie 2006, aceeaşi parte a solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii pe drept comun declanşată prin cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea din 5 aprilie 2006, instanţa de apel, constatând că cererea de repunere pe rol, asemenea celei a suspendării judecăţii cauzei în baza textului legal invocat, constituie o modalitate de manifestare a dreptului de opţiune al părţii în favoarea căreia a fost instituit acest drept, a luat act de această manifestare de voinţă şi a repus cauza pe rol, continuând judecata pe dreptul comun, deşi necontestat, procedura administrativă declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu fusese finalizată.
Această dispoziţie a instanţei, criticată prin motivele prezentului recurs, se vădeşte a fi nelegală şi contrară prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ.
În acest sens se reţine că norma specială, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde dispoziţii distincte, deosebite de dreptul comun care să reglementeze repunerea cauzei pe rol, ceea ce înseamnă că, potrivit principiului generalia specialibus non derogant sunt pe deplin aplicabile prevederile dreptului comun sus menţionate referitoare la repunerea cauzei pe rol.
Or, potrivit acestor dispoziţii legale, „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă", ceea ce înseamnă că legiuitorul a determinat precis şi imperativ momentul la care se va putea dispune redeschiderea judecăţii şi care, în speţă, constă în finalizarea procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001.
Întrucât măsura suspendării presupune inevitabil o anumită interdependenţă între cele două pricini, este firesc ca sistarea judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde Decizia din procesul supus suspendării.
Repunând cauza pe rol, în condiţiile nefinalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, temei ce a justificat suspendarea judecării cauzei, instanţa de apel a încălcat prevederile legale evocate, ceea ce determină incidenţa motivului de recurs invocat şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, nelegalitatea hotărârii rezidă şi în încălcarea regulilor ce reglementează restrictiv şi imperativ judecata acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, care constituie mijlocul procedural prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte, înseamnă că obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din actele dosarului, lucrul revendicat în speţă există în materialitatea lui.
Cu referire la aspectul evocat se cuvine a se menţiona că la determinarea valorii acordate reclamantei cu titlu de echivalent al bunului preluat de stat, s-a avut în vedere valoarea totală a imobilului situat la adresa din Constanţa, deşi, necontestat, statul a preluat doar apartamentul nr. 1 de la etajul 1 al acestui imobil şi care a aparţinut autorului reclamantei, A.G.
De asemenea, necontestat şi cum rezultă cu certitudine şi din constatările expertizei de specialitate efectuate în apel, după preluare imobilul a cunoscut diverse transformări şi care, evident i-au majorat valoarea finală, aspect de care instanţa nu a ţinut seama.
Ca urmare, nu a fost lămurit, aşa cum s-a invocat şi prin cererea de recurs, compunerea imobilului preluat de la autorul reclamantei, atât în raport de menţiunile din anexa la actul de naţionalizare, cât şi în raport de modificările aduse acestuia în timp, caz în care, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru deplina lămurire a situaţiei de fapt în scopul justei soluţionări a cauzei.
Cu prilejul rejudecării, instanţa va verifica şi efectele principiului unanimităţii, în speţa dedusă judecăţii, condiţii de exercitare a acţiunii în revendicare de drept comun.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 284 C din 13 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3881/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3411/2008. Civil → |
|---|
