ICCJ. Decizia nr. 4001/2008. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4001/2008

Dosar nr. 1958/30/200.

Şedinţa publică din 13 iunie 2008

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 5 martie 2007, sub nr. 1958/30/2007, reclamantul S.D. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 161 din 25 ianuarie 2007 emisă de Primarul municipiului Timişoara şi obligarea acestuia din urmă să emită o nouă dispoziţie, prin care să admită cererea petentului, referitoare la acordarea diferenţei de valoare a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 839 Timişoara, nr.top.21/1, calculată la valoarea actuală de circulaţie stabilită pe bază de expertiză, din care urmează să se scadă suma acordată iniţial, conform cotei aferente din imobil.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziţia contestată, s-au respins notificările pe care le-a formulat pentru primirea diferenţei de valoare sus­menţionate întrucât nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea despăgubirii respective şi nici a dreptului de proprietate invocat.

Prin hotărârea nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a dispus acordarea către T.R., în prezent decedată, a sumei de 73.542.880 lei (ROL), aferentă cotei de 4/6 din suma totală de 139.434.720 lei (ROL), reprezentând despăgubiri.

T.R. a întocmit un testament în favoarea reclamantului, autentificat sub nr. 2878 din 26 noiembrie 1997, prin care i-a testat suma de bani ce urmează a fi primită de aceasta, cu titlu de despăgubiri, conform hotărârii nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum şi orice alte drepturi băneşti ce vor exista la data încetării sale din viată.

În urma decesului testatoarei, în calitate de legatar cu titlu particular, reclamantul a intrat în posesia sumei de bani primită de autoarea sa, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Conform Legii nr. 10/2001, a apărut posibilitatea acordării valorii reale de circulaţie a cotei de 4/6 din imobil, aşa încât reclamantul s-a adresat, în acest sens, cu notificare Primăriei.

Notificarea a fost respinsă deoarece acesta nu avea calitatea de moştenitor legal sau testamentar, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci nu era persoană fizică îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul legii respective.

Reclamantul a mai susţinut că, în cadrul noţiunii de moştenire testamentară, se includ şi legatele cu titlu particular.

Pe de altă parte, tocmai din perspectiva posibilităţii recalculării sumei de bani acordate prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995, testatoarea a făcut vorbire în cadrul testamentului despre „drepturi băneşti", iar nu despre sume de bani lichide.

Imperfecţiunea în redactarea actului de testare nu poate fi interpretată decât în sensul amintit mai sus, reevaluarea dreptului principal care i-a revenit reclamantului, fiind cuvenită tot lui, în virtutea principiului „accesoriul urmează soarta principalului".

Prin sentinţa civilă nr. 1245 din 5 iunie 2007 a aceleiaşi instanţe, s-a respins acţiunea formulată de reclamant.

În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui T.N. şi T.R., fiind preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950. Ulterior trecerii în proprietatea statului, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, una dintre acestea fiind afectată parţial de construcţia unui bloc, iar cealaltă rămânând ocupată de casa iniţială, cu teren în suprafaţă de 558 mp Această casă a fost împărţită în mai multe apartamente, iar spaţiile locative obţinute au fost închiriate şi vândute ulterior chiriaşilor, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu excepţia apartamentului nr. 6.

În baza actului normativ sus-menţionat, au solicitat despăgubiri pentru acest imobil mai multe persoane, respectiv T.R., ca fostă proprietară, împreună cu defunctul său soţ, T.N., C.D. şi T.S., acestora fiindu-le acordate sumele cuvenite cu titlu de despăgubiri, prin hotărârea nr. 832 din 11 septembrie 1997 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin testamentul autentificat sub nr. 36622 din 6 iulie 1995, T.R. a instituit legatare universale pe C.M. şi S.M., iar prin testamentul nr. 2878 din 26 noiembrie 1997, aceasta a lăsat reclamantului suma de bani ce urma să fie încasată cu titlu de despăgubire, în baza hotărârii indicate mai sus, precum şi „orice alte drepturi băneşti ce vor exista" la data încetării sale din viată.

Conform certificatului de moştenitor nr. 189 din 29 iunie 1998, s-a atribuit masa succesorală rămasă de pe urma defunctei T.R., decedată la 8 iunie 1998, celor două legatare universale, constatându-se că reclamantul este instituit legatar cu titlu particular.

După remiterea sumei de bani de către organele de stat, s-a eliberat şi certificatul suplimentar nr. 242 din 10 septembrie 1998, prin care s-a constatat că intră în masa succesorală a defunctei şi suma de 73.542.880 lei (ROL), acordată cu titlu de despăgubire pentru imobilul din Timişoara, aceasta fiind atribuită reclamantului, în calitatea sa menţionată mai sus.

După adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat Primăriei municipiului Timişoara şi Prefecturii judeţului Timiş acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri băneşti), reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma încasată în baza Legii nr. 112/1995, prin notificările expediate la 19 iunie 2001 şi la 25 iunie 2001.

Prefectura judeţului Timiş a constatat că nu este posibilă acordarea despăgubirilor băneşti, motiv pentru care a înaintat cererile spre soluţionare Primăriei municipiului Timişoara, care, prin dispoziţia nr. 161 din 25 ianuarie 2007, a respins notificările, motivat de faptul că reclamantul este doar beneficiarul unui legat cu titlu particular, care nu îi conferă vocaţie la universalitatea succesiunii, aşa încât nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi nici a dreptului de proprietate invocat.

Prima instanţă a reţinut că dispoziţia este legală şi temeinică deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi republicată, a fost adoptată pentru restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat, aceasta constituind regula în materia măsurilor reparatorii reglementate prin normele sale, spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care acorda doar în mod excepţional posibilitatea restituirii bunurilor către foştii proprietari.

De altfel, restituirea în natură se impune, atunci când este posibilă, independent de natura măsurilor solicitate prin notificare, reparaţia prin echivalent constituind excepţia de la această regulă. Instanţa a reţinut în sensul celor arătate dispoziţiile art. 1, art. 7 din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile corespunzătoare din Normele metodologice pentru aplicarea unitară a acestei legi, adoptate iniţial prin HG nr. 498/2003, iar în prezent, prin HG nr. 250/2007. Aceeaşi regulă se deduce şi din prevederile art. 16 alin. (4) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Faţă de aceste dispoziţii, justifică legitimarea de a solicita acordarea măsurilor reparatorii, persoanele indicate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, respectiv persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării lor, precum şi moştenitorii lor legali sau testamentari, cu precizarea că, în condiţiile art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat, se acordă beneficiul măsurilor reparatorii doar acelor moştenitori legali sau testamentari care pot pretinde drepturi asupra imobilelor preluate de stat. Contestatorul nu se regăseşte într-o asemenea situaţie deoarece nu i s-a conferit prin legatul cu titlu particular vreun drept asupra imobilului, care să intre în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci doar asupra unor sume de bani.

Acest aspect rezultă din analizarea naturii juridice a testamentului întocmit la 26 noiembrie 1997, care cuprinde un legat cu titlu particular, având, deci, un obiect determinat. Niciuna dintre clauzele testamentului nu determină concluzia că s-ar fi conferit contestatorului şi drepturi asupra imobilului însuşi, obiectul legatului fiind reprezentat doar de anumite sume de bani, bunuri mobile care nu intră în sfera de aplicare a legii în discuţie.

În consecinţă, reclamantul nu este o persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece nu ar putea solicita restituirea în natură a imobilului.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în speţă, este posibilă, cel puţin parţial, restituirea în natură a imobilului, nu toate apartamentele sale fiind înstrăinate. De asemenea, imobilul nu se află în vreuna dintre situaţiile în care persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii să poată opta între restituirea în natură şi reparaţia prin echivalent, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Lege. În sensul aplicării art. 20 alin. (1), însăşi defuncta T.R., dacă s-ar mai afla în viaţă, ar fi obligată să solicite restituirea în natură a imobilului, cel puţin pentru partea neînstrăinată, având dreptul la despăgubiri doar în subsidiar, pentru apartamentele vândute în mod valabil chiriaşilor.

Primarul municipiului Timişoara a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la persoanele care au dreptul la măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ, din categoria cărora reclamantul nu face parte.

Susţinerile acestuia din urmă privind interpretarea clauzelor testamentului nu pot determina o altă concluzie.

În aplicarea extensivă a dispoziţiilor art. 983 C. civ., clauzele echivoce din testamente se interpretează în favoarea moştenitorilor legali ori, în lipsa acestora, a legatarilor universali sau cu titlu universal, deoarece aceştia sunt ţinuţi de obligaţia de plată a legatelor cu titlu particular, care le diminuează emolumentul moştenirii.

Această modalitate de interpretare rezultă şi din faptul că, în actualul sistem de drept, moştenirea legală constituie regula, iar cea testamentară, excepţia, aşa încât cel care se manifestă în excepţie trebuie să o facă într-o manieră clară şi indiscutabilă.

Cum defuncta T.R. a instituit, în lipsă de moştenitori legali, două legatare universale, acestora le revine dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului, legatul cu titlu particular întocmit în favoarea reclamantului, neconţinând expres un astfel de drept.

Clauza testamentară referitoare la dreptul legatarului asupra „altor drepturi băneşti ce vor exista la data încetării sale (a R.T.) din viaţă" nu justifică vreo pretenţie a reclamantului asupra despăgubirilor aferente imobilului în discuţie, ce ar putea fi acordate eventual altor persoane.

Caracterul echivoc al acestei clauze impune aplicarea regulilor de interpretare a actelor juridice, înscrise în art. 978 C. civ., respectiv în sensul producerii efectelor juridice, iar nu în cel care le-a lipsit de asemenea efecte.

Conform art. 962-965 C. civ., pentru a fi valabil şi a produce efecte, un act juridic trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil pe baza criteriilor stabilite în conţinutul său. în măsura în care legatul cu titlu particular ar conferi reclamantului dreptul asupra altor sume de bani decât cele stabilite prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995, aceste sume ar fi trebuit să poată fi determinate pe baza unor criterii menţionate în testament, unicul criteriu astfel consacrat fiind cel al existenţei sumelor în patrimoniul testatoarei la data încetării sale din viaţă. Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare ulterior decesului testatoarei, aşa încât, şi dacă s-ar accepta ideea că actul normativ stabilea dreptul la acordarea unor sume de bani, măsură reparatorie înlocuită, în prezent, cu cea a despăgubirilor acordate în condiţiile legii speciale (ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005), sumele de bani respective nu ar putea reveni reclamantului deoarece nu au intrat în patrimoniul defunctei până la data încetării sale din viaţă; de asemenea, testatoarea nici nu putea să prevadă adoptarea unui act normativ care să acorde şi alte măsuri reparatorii pentru imobil, decât cele stabilite în baza Legii nr. 112/1995.

În plus, măsurile reparatorii acordate conform Legii nr. 10/2001 nu constituie un accesoriu al celor din Legea nr. 112/1995, contrar celor susţinute de către reclamant, având natură distinctă; restituirea în natură se impune în principal, măsurile reparatorii prin echivalent acordându-se doar în subsidiar. Aşadar, în speţă, nu se aplică principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului deoarece, dacă s-ar accepta această opinie, s-ar ajunge la concluzia că pot beneficia de măsurile conferite prin Legea nr. 10/2001, doar persoanele care au înţeles să solicite o reparaţie şi în temeiul Legii nr. 112/1995. O asemenea interpretare contravine însă flagrant dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.

În realitate, pot solicita reparaţie în temeiul legii sus-menţionate, oricare dintre persoanele îndreptăţite, în sensul art. 3 şi art. 4, indiferent dacă au mai beneficiat sau nu de măsuri reparatorii, în baza altor acte normative anterioare, faţă de care Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că nu s-a dovedit imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, deşi apartamentele au fost înstrăinate, iar apartamentul nr. 6 nu mai există, conform menţiunilor din extrasul de carte funciară.

Aceeaşi instanţă a procedat la o interpretare greşită a testamentului întocmit în favoarea apelantului, de către T.R., şi a faptului că acesta nu ar justifica legitimarea de persoană îndreptăţită la acordarea despăgubirilor în completare, faţă de cele primite de testatoare, prin hotărârea emisă în baza Legii nr. 112/1995. Drepturile băneşti transmise prin legatul cu titlu particular se circumscriu în sfera măsurilor reparatorii care se acordă de către stat pentru imobilele preluate abuziv. La data întocmirii testamentului era de notorietate că Legea nr. 112/1995 urma să fie modificată în contextul cerinţelor europene şi al Constituţiei în vigoare, în sensul acordării despăgubirilor reale şi echitabile pentru asemenea bunuri preluate de către stat. Ca atare, acesta a fost sensul clauzei testamentare privind „şi orice alte drepturi băneşti ce vor exista la data încetării mele din viaţă".

Mai susţine apelantul că redactarea testamentului este imperfectă, notarul necunoscând posibilitatea acordării unor drepturi dobândite după încetarea din viaţă a defunctei (drepturi viitoare şi drepturi eventuale).

Instanţa nu a procedat la o corectă interpretare a clauzelor testamentare, din perspectiva art. 977-979 C. civ., care prevăd că interpretarea se realizează după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. O clauză susceptibilă de două înţelesuri se interpretează în sensul producerii efectelor, iar nu în sensul inexistenţei acestor efecte, Tribunalul apreciind în mod greşit că despăgubirile solicitate de reclamant ar reveni moştenitorilor legali sau legatarilor universali. Termenii care pot primi două înţelesuri se interpretează în sensul care se potriveşte mai mult cu natura actului juridic. Prima instanţă nu a dat eficienţă prevederilor legale menţionate.

De asemenea, a procedat la o eronată interpretare a principiului „accesoriul urmează soarta principalului", atunci când a făcut referire la natura distinctă a dreptului acordat în condiţiile Legii nr. 112/1995, faţă de cea a dreptului acordat prin Legea nr. 10/2001. Dreptul subiectiv s-a născut în condiţiile primei dintre legile enumerate mai sus, fiind valorificat sub această lege, iar Legea nr. 10/2001 conferă doar accesoriul dreptului dobândit, respectiv recalcularea diferenţei de valoare.

Prin Decizia civilă nr. 414 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat, ca nefondat.

Instanţa de apel a reluat, în esenţă, argumentele primei instanţe, reţinând calitatea de legatar cu titlu particular a reclamantului, în această calitate fiindu-i atribuită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, conform certificatului suplimentar de moştenitor nr. 242 din 10 septembrie 1998.

Susţinerile apelantului referitoare la întocmirea eronată a testamentului de către notar au fost înlăturate întrucât testamentul autentic este înscrisul care exprimă voinţa testatorului, întocmit de notar cu respectarea dispoziţiilor art. 860, art. 1171 C. civ. şi art. 65 din Legea nr. 36/1995. Afirmaţia sus-menţionată reprezintă o interpretare proprie, dată de reclamant, actului ce consemnat voinţa testatoarei şi nu se constituie în argumente şi nici în căi procedurale din care să rezulte că notarul ar fi deformat intenţia testatoarei.

Pe de altă parte, actele ce atestă calitatea de legatar particular în persoana apelantului nu au fost contestate sub aspectul calităţii conferite acestuia, aşa încât partea este un legatar cu titlu particular şi beneficiază de drepturile recunoscute de lege pentru categoria de moştenitori arătată. în acest sens, din interpretarea dispoziţiilor art. 887 şi art. 894 alin. (2) C. civ., rezultă că legatul cu titlu particular conferă legatarului vocaţie succesorală pentru unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile.

În ceea ce priveşte sintagma „alte drepturi băneşti ce vor exista la data încetării mele din viaţă", reclamantul a susţinut în mod greşit că aceasta trebuie raportată, în vederea determinării, la despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, partea a făcut referire şi la iminenţa modificării acestei legi, la data redactării testamentului. Este dificil de acceptat însă previzibilitatea unei asemenea modificări, la nivelul lui noiembrie 1997, cu atât mai mult cu cât, la începutul anului respectiv, se procedase deja la modificarea şi republicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 (aprobate prin HG nr. 20/2996), modificări ce nu lăsau să se întrevadă existenţa vreunei intenţii legislative, în sensul acordării de despăgubiri integrale pentru bunurile abuziv preluate de stat. Dacă T.R. ar fi intenţionat să testeze în favoarea reclamantului şi despăgubirile viitoare pentru imobil, nimic nu ar fi împiedicat-o să consemneze o asemenea intenţie în cuprinsul testamentului.

De asemenea, dacă aceasta ar fi înţeles să lege drepturile băneşti testate de eventualele despăgubiri ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu s-ar fi referit la momentul precis determinat al încetării sale din viaţă. în concluzie, aceasta a testat în favoarea reclamantului un drept de proprietate asupra sumei de bani primite cu titlu de despăgubiri şi eventualele drepturi de creanţă care s-ar fi găsit în patrimoniul ei, la data decesului. La această dată, în patrimoniul defunctei nu se născuse un drept de creanţă având ca obiect despăgubiri băneşti pentru imobil, altul decât cel valorificat prin cererea formulată şi soluţionată în baza Legii nr. 112/1995. Dacă un asemenea drept s-ar fi născut în patrimoniul testatoarei până la data decesului, fără ca aceasta să-1 fi putut valorifica până la momentul respectiv, el s-ar fi cuvenit reclamantului, dar nu în virtutea faptului că ar fi derivat din obligaţia statului de dezdăunare pentru imobilul preluat abuziv, ci pentru că ar fi intrat în categoria de „alte drepturi băneşti ce vor exista la data" morţii testatoarei.

În consecinţă, drepturile băneşti derivate din abuziva preluare a imobilului, care s-ar fi cuvenit reclamantului, sunt cele care s-ar fi aflat în patrimoniul testatoarei la data decesului şi nu cele care îşi au izvorul într-o reglementare legală ulterioară.

Legea nr. 10/2001 are ca scop repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari, prin preluarea abuzivă a imobilelor, dar nu are un caracter accesoriu, în raport de Legea nr. 112/1995, ci cuprinde reglementări independente de legea anterioară. Noua lege acordă prioritate principiului restituirii în natură a imobilelor şi faptul că foştii proprietari nu au urmat căile procedurale puse la dispoziţia lor de Legea nr. 112/1995, pentru recuperarea bunurilor, nu îi împiedică să uzeze de prevederile noului act de reparaţie, în acest scop. Reglementarea, printre altele, a situaţiei unor categorii de imobile avute în vedere şi de Legea nr. 112/1995, nu plasează Legea nr. 10/2001 într-o poziţie de accesorialitate faţă de legea anterioară.

Astfel, prima instanţă a dat o corectă interpretare legatului şi a stabilit în mod legal limitele acestuia. Pe cale de consecinţă, o eventuală cerere de restituire în natură sau în despăgubiri, având ca temei Legea nr. 10/2001, poate fi formulată de ceilalţi legatari, universali, aşa încât susţinerile apelantului vizând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului sunt nerelevante.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pentru aceleaşi motive prezentate şi în cererea de apel.

Astfel, a susţinut că ambele instanţe nu au făcut o corectă reţinere a situaţiei de fapt, au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o soluţie nelegală.

Clauza testamentară în discuţie face referire la sume de bani ce derivă din dreptul subiectiv al testatoarei privind despăgubirile cuvenite în condiţiile legislaţiei reparatorii privind imobilele preluate abuziv. Din interpretarea corectă a actului juridic, rezultă că drepturile băneşti ce au fost transmise prin legatul cu titlu particular se circumscriu în sfera măsurilor reparatorii, respectiv a despăgubirilor băneşti care se acordau de stat pentru asemenea imobile.

La data întocmirii testamentului, era de notorietate că Legea nr. 112/1995 urma să se modifice, în sensul acordării despăgubirilor reale şi echitabile, acesta fiind sensul clauzei testamentare.

Notarul a întocmit eronat testamentul, fără să cunoască posibilitatea acordării unor drepturi dobândite ulterior încetării din viaţă a testatoarei.

Instanţa nu a procedat la o interpretare corectă a clauzei testamentare, din perspectiva art. 977-979 C. civ., şi a considerat greşit asupra naturii distincte a dreptului acordat în condiţiile Legii nr. 112/1995, faţă de cel acordat conform Legii nr. 10/2001, în sensul că nu ar exista un raport de accesorialitate între cele două drepturi.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Deşi legal citat cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat acest act procedural în dosar.

Analizând Decizia civilă recurată, raportat la criticile formulate şi la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, recurentul a invocat în mod greşit motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din Cod, susţinerile sale neputând fi examinate din perspectiva cerinţelor textului de lege menţionat.

Acest motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii ori înţelesul lui, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut.

Greşita reţinere a situaţiei de fapt, invocată de recurent, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic şi nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, cele două motive de recurs, care presupuneau reaprecierea situaţiei de fapt în raport de o greşită interpretare a probelor sau de o insuficientă examinare a acestora, de către instanţa de apel, existente în Codul de procedură civilă, într-o formă anterioară celei actuale (pct. 10 şi 11 din art. 304), au fost abrogate prin art. I pct. 111¹ din OUG nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. I pct. 112 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă.

Pe de altă parte, recurentul a solicitat pe tot parcursul procesului o anumită interpretare, corectă, în opinia lui, a clauzei testamentare în discuţie, susţinând inclusiv eroarea în care s-a aflat notarul cu ocazia redactării actului, cauzată de necunoaşterea posibilităţii testării unor drepturi eventuale sau viitoare. Or, aceste susţineri, care implică intenţia recurentului de a obţine o anumită interpretare a clauzei testamentare din partea instanţelor de judecată, denotă că menţiunea respectivă este susceptibilă, chiar în viziunea părţii, de mai multe înţelesuri, ceea ce înlătură caracterul ei lămurit şi vădit neîndoielnic şi, deci, posibilitatea de a verifica recursul din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, când se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic, solicitându-se de către parte o anumită interpretare care să fie dată de instanţă, motivul de recurs sus-menţionat nu se încadrează şi nu poate fi examinat din perspectiva textului de lege enunţat mai sus.

Criticile reclamantului care vizează încălcarea art. 977-979 C. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susţine, în esenţă, că instanţa a interpretat greşit clauzele testamentului, încălcând dispoziţiile art. 977 - 979 C. civ., cu consecinţa înlăturării lui de la beneficiul despăgubirilor în echivalent, reglementate de Legea nr. 10/2001.

Conform art. 977 din Cod, interpretarea actului se face potrivit intenţiei autorului, iar nu sensului literal al termenilor.

Stabilind limitele drepturilor conferite reclamantului prin testamentul întocmit de T.R., la suma de bani încasată de aceasta în baza Legii nr. 112/1995 şi la drepturile băneşti existente în patrimoniul succesoral, la data decesului ei, instanţa de apel a avut în vedere intenţia persoanei menţionate, argumentându-şi motivarea soluţiei tocmai pe acest criteriu prevăzut în Codul civil.

Astfel, Curtea de Apel a reţinut că, în cazul în care autoarea reclamantului ar fi intenţionat să-i testeze şi despăgubirile viitoare, cuvenite pentru imobil, nu ar fi existat nici un impediment să consemneze această intenţie în cuprinsul actului.

De asemenea, dacă ar fi înţeles să raporteze drepturile băneşti la eventualele despăgubiri ce vor decurge din preluarea imobilului, în integralitatea lor, nu ar fi determinat precis momentul încetării sale din viaţă, ca limită a drepturilor cuvenite legatarului.

Pentru aceste considerente, care vizează, în principal, voinţa testatoarei, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul avea vocaţie, conform testamentului, la suma de bani primită de autoarea sa în temeiul Legii nr. 112/1995 şi le eventualele drepturi de creanţă existente în patrimoniul ei, la data decesului, din care nu fac parte drepturile reglementate printr-o lege ulterioară.

Ţinând seama de voinţa testatoarei la redactarea actului, instanţa de apel a aplicat corect criteriul stabilit de lege pentru interpretarea testamentului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 978-979 C. civ., deşi recurentul a invocat în mod generic încălcarea celor două texte de lege, nu a arătat în mod concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate sub acest aspect.

În realitate, prin criticile formulate, partea intenţionează să obţină o altă interpretare a clauzelor testamentare decât cea dată de instanţele anterioare, prin reaprecierea situaţiei de fapt, raportat la probele administrate în cauză şi la împrejurări care exced motivelor de nelegalitate. Or, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile abrogării cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., astfel cum deja s-a arătat.

De asemenea, şi susţinerile referitoare la pretinsele erori săvârşite de notar cu ocazia redactării actului sau la iminenţa modificării Legii nr. 112/1995, de natură să configureze o anumită intenţie a testatoarei în legătură cu sfera drepturilor conferite reclamantului, reprezintă circumstanţe de fapt, care nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, şi în ipoteza unei voinţe mai largi a testatoarei în legătură cu drepturile reclamantului, în sensul dorit şi susţinut de el, aceasta nu poate fi reţinută de instanţă, faţă de valoarea probatorie a actului juridic, care, ca înscris autentic, face dovadă deplină în privinţa conţinutului său, până la desfiinţare actului.

În raport de situaţia de fapt stabilită de Curtea de Apel şi de limitele drepturilor conferite recurentului prin testamentul întocmit de autoarea sa, instanţa menţionată a procedat şi la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, excluzându-1 pe reclamant din categoria persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul acestei legi.

Astfel, chiar dacă, în principiu, dispoziţia legală sus-menţionată nu face distincţie între diferitele categorii de moştenitori legali sau testamentari, care să poată beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ, nefiind excluşi legatarii cu titlu particular, în raport de limitele obiectului testamentului în cauză, reclamantul nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite să solicite acordarea unor asemenea reparaţii.

Ca atare, opţiunea eventualelor persoane îndreptăţite la beneficiul legii actuale de reparaţie, de exemplu, legatarele universale C.M. şi S.M., în legătură cu declanşarea sau nu a procedurii de obţinere a măsurilor reparatorii, nu are niciun fel de relevanţă pentru situaţia reclamantului. Neavând în patrimoniu niciun drept în legătură cu despăgubirile care ar putea fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, recurentul nu este nici condiţionat şi nici influenţat de voinţa persoanelor amintite.

În ceea ce priveşte lipsa raportului de accesorialitate între cele două acte normative, ambele instanţe au reţinut corect acest aspect, contrar susţinerilor recurentului. în principiu, singura chestiune comună legilor de reparaţie este, parţial, domeniul de aplicare, ambele legi referindu-se la imobile preluate de către stat într-o anumită perioadă. Chiar şi din acest punct de vedere însă, actele normative sunt distincte. Legea nr. 112/1995 vizează imobilele preluate cu titlu de către stat, în timp ce Legea nr. 10/2001 se referă la toate categoriile de imobile trecute în patrimoniul statului, inclusiv cele preluate fără titlu sau fără titlu valabil.

Măsurile reparatorii sunt, de asemenea, diferite. Legea nr. 112/1995 prevede restituirea în natură către foştii proprietari doar dacă aceştia locuiau în imobil sau bunul era liber, în timp ce actuala lege reglementează prioritar restituirea în natură, măsurile excepţionale fiind cele prin echivalent.

Dacă ar exista un asemenea raport, de la principal la accesoriu, între cele două legi, demersul persoanei îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi condiţionat de declanşarea procedurii instituite de Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este reglementat în actul normativ actual. Cum posibilităţile de restituire în baza celor două acte normative se fundamentează pe criterii diferite, nici nu poate fi concepută o asemenea interdependenţă.

Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede în domeniul său de aplicare şi categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, care au format şi obiectul Legii nr. 112/1995, conţinând diverse dispoziţii în legătură cu asemenea bunuri sau cu cei care le-au dobândit prin cumpărare, nu generează relaţia invocată de recurent între cele două legi, care, la rândul ei, să justifice dreptul părţii, la despăgubirile pretinse în temeiul legii actuale de reparaţie.

În concluzie, instanţa de apel, menţinând hotărârea Tribunalului, nu a săvârşit nicio nelegalitate cu ocazia interpretării clauzelor testamentare şi a limitelor conferite de acestea în ceea ce priveşte drepturile reclamantului, aşa încât nu sunt incidente cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru modificarea deciziei recurate.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) din Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 414 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 8051/2008. Civil		ICCJ. Decizia nr. 8207/2008. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: