ICCJ. Decizia nr. 8051/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8051/2008
Dosar nr. 5614/1/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la data de 17 ianuarie 2005, sub nr. 437/2005, reclamantul K.P. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul comunei Gurasada, Consiliul local Gurasada, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Hunedoara şi Spitalul Judeţean Hunedoara, solicitând instanţei să dispună restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în Gurasada identificat prin C.F. nr. 402, nr. topo.55, 56 şi înscrierea dreptului său în cartea funciară.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Decizia nr. 236/1985 a Biroului permanent al Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Hunedoara, s-a dispus preluarea în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, a imobilului sus-menţionat, care a aparţinut tatălui său, K.D., în urma plecării definitive din ţară a acestuia din urmă.
Reclamantul s-a adresat iniţial Primăriei Gurasada, prin notificarea nr. 177 din 6 august 2001, comunicându-i-se de către aceasta, prin adresa nr. 830 din 15 august 2001, că imobilul se află în patrimoniul Centrului de Sănătate Ilia, întreaga documentaţie fiind înaintată instituţiei respective.
Faţă de adresa Primăriei Gurasada, reclamantul s-a adresat cu o nouă notificare către Centrul de Sănătate Ilia, care a comunicat un răspuns favorabil privind pretenţiile părţii, conform deciziei nr. 630 din 5 septembrie 2002, dar ulterior, această instituţie s-a desfiinţat.
Şi Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Hunedoara, în subordinea căreia s-a aflat Centrul de Sănătate Ilia, a recomandat emiterea unei decizii de restituire a imobilului în litigiu, prin adresa nr. 2850 din 15 iulie 2002.
Ca urmare a desfiinţării Centrului de Sănătate Ilia, patrimoniul acestuia a fost preluat de Spitalul Judeţean Deva, căruia reclamantul i s-a adresat prin cererea nr. 10752 din 10 august 2004, în vederea emiterii unei decizii, însă spitalul a comunicat, la rândul său, că nu a preluat imobilul revendicat, acesta nefiind cuprins în Protocolul de predare-primire a patrimoniului Centrului de Sănătate Ilia.
Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Hunedoara nu a preluat, nici ea, imobilul în cauză, susţinând că trebuia să fie preluat de către Spital sau de către Consiliul local Gurasada.
Reclamantul s-a adresat din nou Primarului comunei Gurasada, care 1-a informat că bunul nu se află în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, ci în cel al Centrului de Sănătate Ilia şi că, în prezent, este folosit drept casă parohială.
Susţine reclamantul că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, că el îndeplineşte condiţiile de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, conform art. 3-5 din Legea nr. 10/2001, şi că bunul se încadrează între cele enumerate în art. 1 - 8 din aceeaşi lege.
Preluarea abuzivă a imobilului este determinată de încălcarea actelor normative în vigoare la data preluării, respectiv art. 481 C. civ., precum şi a tratatelor internaţionale la care România aderase, şi anume art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Invocă şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la criteriile în raport de care se apreciază valabilitatea titlului statului.
Pe parcursul procesului a depus întâmpinare Spitalul Judeţean Deva (Hunedoara), care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii, întrucât, conform dispoziţiei nr. 91/2003, pârâtul a preluat activul şi pasivul aferent fostului Centru de Sănătate din comuna Ilia, desfiinţat prin Ordinul M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003, patrimoniul imobiliar, format din terenuri şi clădiri, rămânând în administrarea comunei Ilia.
Primăria comunei Gurasada şi Consiliul local al comunei Gurasada au solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii formulate de reclamant deoarece imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, din Decizia de preluare rezultând că autorul reclamantului a fost despăgubit pentru bunul respectiv; în plus, de la data preluării, imobilul nu s-a aflat niciodată în administrarea Consiliului local şi Primăriei comunei Gurasada, ci în administrarea fostului Spital Judeţean Deva, prin Centrul de Sănătate Ilia.
Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Hunedoara a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât, între pretenţiile reclamantului şi această pârâtă, nu există nici un raport juridic de cauzalitate.
Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, prin întâmpinare, în raport de situaţiile în care această instituţie poate sta în proces, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 26 alin. (3) şi art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, şi care nu se regăsesc în speţă.
În dosar a depus cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâţilor, Parohia Ortodoxă Română Gurasada, solicitând respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă şi neîntemeiată; în subsidiar, a arătat că reclamantul este îndreptăţit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care răspunderea aparţine Primăriei comunei Gurasada.
A mai solicitat, în cazul admiterii acţiunii, ca reclamantul, precum şi pârâţii Primarul comunei Gurasada şi Direcţia Sanitară Hunedoara, să fie obligaţi la plata sumei de 1.100.000.000 lei, la valoarea actuală a construcţiilor pentru care petenta a efectuat investiţii, în interesul imobilului pretins de reclamant.
Parohia Ortodoxă Română Gurasada a arătat că este deţinătoarea unei construcţii-casă şi terenului aferent, imobil înscris în C.F. nr. 402 Gurasada, astfel încât, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind unitate cu caracter social-cultural, imobilul nu poate fi restituit în natură.
Reclamantul nu a formulat notificare către intervenientă, care, în prezent, nici nu mai poate fi adresată acesteia, faţă de termenul limită - 1 august 2003.
Pe de altă parte, imobilul în litigiu are o cu totul altă structură decât cea existentă la data emiterii deciziei de preluare, iar casa care exista în 1899, la prima intabulare în cartea funciară, nu mai există, imobilul fiind total refăcut. In prezent, edificiul a suferit îmbunătăţiri, care determină imposibilitatea restituirii sale în natură.
Mai invocă şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, care nu a dovedit calitatea sa de moştenitor de pe urma fostului proprietar.
Cererea de intervenţie a fost admisă, conform încheierii de şedinţă din data de 30 martie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 14 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, s-au respins acţiunea introdusă de reclamant, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului formulată de intervenientă Parohia Ortodoxă Română Gurasada.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul justificării legitimării procesuale active de a pretinde soluţionarea notificării.
Prin Decizia civilă nr. 148 A din 26 aprilie 2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate, reţinându-se că acesta nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât antecesorul său a primit despăgubiri în valoare de 35.000 lei, la plecarea sa din ţară, conform actelor depuse la dosar.
De asemenea, nu a procedat conform art. 21 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, în momentul în care Primăria Gurasada i-a comunicat că nu deţine imobilul în patrimoniul său.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a respins şi cererea de aderare la apel formulată de către intervenientă, faţă de soluţia pronunţată în ceea ce priveşte apelul reclamantului.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, care a fost admis conform deciziei nr. 1271 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ambele hotărâri pronunţate anterior fiind casate şi dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Instanţa de recurs a constatat că sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, pentru a fi considerat persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul trebuia să dovedească apartenenţa imobilului la patrimoniul său sau al antecesorilor săi, cu titlu de drept de proprietate, şi că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului.
Conform menţiunilor din C.F. nr. 402 Gurasada, imobilul de sub A+l, cu nr.top.55 şi 56, a fost preluat de Statul Român „cu titlu de lege", de la proprietarul tabular K.D. Reclamantul este fiul fostului proprietar tabular, în prezent decedat, şi al soţiei acestuia, K.R.
În condiţiile în care nu s-a dovedit că reclamantul a fost înlăturat de la moştenirea tatălui său, el se poate prevala de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că soţia supravieţuitoare nu a formulat notificare nu îl poate lipsi pe reclamant de beneficiile actului normativ în discuţie, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Lege, care prevăd că, de cotele moştenitorilor legali care nu au urmat procedura administrativă prealabilă, profită moştenitorii care au depus în termen cererea de restituire. De altfel, prin declaraţia dată în fata notarului la 11 martie 2005, K.R. a renunţat la partea sa de succesiune de pe urma soţului defunct.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului, instanţa supremă a reţinut că, prin Decizia nr. 236/1985 a fostului Birou permanent al Comitetului executiv al Consiliului Popular al oraşului Hunedoara, s-a dispus preluarea imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea făcându-se cu plata despăgubirilor prevăzute în procesul-verbal de evaluare.
În consecinţă, preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care reglementează şi situaţia bunurilor preluate cu titlu valabil, în cadrul modalităţilor de preluare abuzivă, astfel cum este definit acest titlu prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În condiţiile în care art. 2 din Legea nr. 10/2001, definind noţiunea de imobil preluat abuziv, nu face nicio distincţie cu privire la diferitele categorii de legi ce au putut constitui temeiul preluării cu titlu al unui imobil, reglementarea de la pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a actului normativ menţionat, aprobate prin HG nr. 498/2003, care stabileşte caracterul neabuziv al preluării în situaţia în care s-au achitat despăgubiri, apare ca fiind derogatorie de la dispoziţiile actului normativ de rang superior, pe care trebuie să le aplice.
Dovedind că imobilul a aparţinut lui K.D. şi că este moştenitorul acestuia, precum şi faptul că preluarea a avut loc în mod abuziv, reclamantul a probat calitatea sa de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001.
În concluzie, ambele instanţe au procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din legea sus-menţionată, atunci când au considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţele nu au cercetat pricina în fond, examinând doar calitatea sus-menţionată, ceea ce va conduce la casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara, urmând a se avea în vedere, de către instanţa de fond, că reclamantul este persoană îndreptăţită şi că cererea de chemare în judecată formulată de acesta este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în prezent, art. 28).
Judecata în fond va avea loc în limitele acestor prevederi legale, urmând a se administra toate probele necesare pentru a stabili cine este persoana juridică deţinătoare a imobilului, care, conform legii, este obligată să stabilească măsurile reparatorii la care reclamantul este îndreptăţit. Dacă, din probele deja administrate sau cele ce urmează a se administra, nu vor fi clarificate aspectele referitoare la persoana juridică deţinătoare, urmează a se proceda la aplicarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În fond, după casare, intervenienta Parohia Ortodoxă Gurasada a formulat o cerere precizatoare şi completatoare a intervenţiei iniţiale, prin care a susţinut că obligaţia de despăgubire a reclamantului revine entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv Primarului comunei Gurasada, care are posibilitatea să-i acorde acestuia inclusiv alt imobil, în compensare.
Susţine că imobilul în litigiu are, în prezent, destinaţia de casă parohială, fiind obţinut de intervenienta de la Comisia de lichidare a patrimoniului fostei C.A.P., cu titlu de schimb, în baza procesului-verbal din 29 iulie 1991, definitivat prin procesul-verbal din 1 aprilie 1993.
Astfel, imobilul în litigiu a avut destinaţia de dispensar comunal; anterior anului 1990, fosta C.A.P. a început edificarea, pe terenul alăturat dispensarului comunal, a unei noi construcţii, cu destinaţia de sediu C.A.P., care a fost ridicată la „roşu", până la Revoluţie, după care a rămas pentru lichidare, ca şi celelalte bunuri.
Întrucât edificiul ocupat de dispensar nu mai corespundea destinaţiei de unitate medicală, iar locuitorii comunei nu aveau o casă parohială, sătenii împreună cu Comisia de lichidare au hotărât să rezolve ambele necesităţi publice locale, prin atribuirea construcţiei la „roşu" Parohiei, care urma să o edifice în integralitate, astfel încât să-i asigure funcţionalitatea normală, conform Ordinului Ministerului Sănătăţii, iar în schimbul acesteia, Parohia să primească imobilul în care a funcţionat dispensarul comunal, schimb realizat prin procesul-verbal din 29 iulie 1991.
În decurs de 2 ani, intervenienta a realizat toate obligaţiile care i-au fost impuse, acest aspect consemnându-se în procesul-verbal de recepţie a lucrării „Dispensar medical Gurasada", din 1 aprilie 1993. Procesul-verbal de recepţie a fost semnat de către Direcţia Sanitară a judeţului Hunedoara, Spitalul comunei Ilia, Dispensarul medical Gurasada, Comisia de lichidare a bunurilor fostului C.A.P., Primăria Gurasada, prin Primar, şi de către Parohie.
În acelaşi proces verbal se conchide că „actualul sediu al dispensarului comunal va fi predat gratuit în proprietatea Parohiei...şi că mutarea se va face până la 10 aprilie 1993".
Fostul sediu al dispensarului comunal a fost preluat în proprietate, intervenienta efectuând investiţii de peste 60% din valoarea acestuia, pentru a-l aduce în stare de folosinţă. La acestea au fost adăugate construcţii noi.
În concluzie, reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a bunului deoarece este proprietatea Parohiei, dobândită cu titlu de schimb.
De asemenea, intervenienta invocă şi dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptăţite se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Mai susţine că la data întocmirii celor două procese verbale nu exista nicio interdicţie legală de înstrăinare a proprietăţilor aflate la Statul Român, Direcţia Sanitară Deva, în administrarea căreia se afla imobilul cedat Parohiei, confirmând actul decis de Comisia de lichidare, la care a consimţit şi Primarul comunei Gurasada, prin semnarea procesului-verbal din 1 aprilie 1993.
Intervenienta solicită ca, în contradictoriu cu toate părţile din dosar, să se constate că este proprietara edificiului la care a efectuat lucrările recepţionate conform procesului-verbal din 1 aprilie 1993; că a acceptat ca în schimbul acestui imobil să primească în proprietate imobilul în care a funcţionat anterior Dispensarul local Gurasada; să se constate că este dobânditoare de bună credinţă a acestui imobil şi să se dispună intabularea în cartea funciară, pe numele intervenientei, cu titlu de schimb.
In cazul respingerii cererilor sus-menţionate, intervenienta a menţionat că, pe lângă acestea, formulează acţiune în revendicare a imobilului atribuit „în roşu", de către Comisia de lichidare a bunurilor fostului C.A.P., şi finalizat de petentă în anul 1993, cu nr. topo. 59, 60, 61, 62, pe terenul înscris în C.F. nr. 882 Gurasada, situat în localitatea cu acelaşi nume. Acţiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu părţile din dosar, precum şi cu deţinătorii bunului, respectiv Cabinet Individual Dr. C.M. şi SC F.R. SA Deva.
A mai arătat că, în subsidiar, îşi menţine toate cererile formulate şi că valoarea de circulaţie a investiţiilor efectuate la casa parohială depăşeşte suma de 250.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor Primarul comunei Gurasada şi Consiliul local Gurasada; a fost obligat Primarul să emită în favoarea acestuia dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Gurasada, înscris în C.F. nr. 402, top.55, 56.
A fost obligat reclamantul să restituie suma de 35.500 lei despăgubire, primită de antecesorul său, actualizată conform OUG nr. 184/2002.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P. Hunedoara, Direcţia de Sănătate a judeţului Hunedoara şi Spitalul judeţului Hunedoara.
A fost respinsă cererea de intervenţie formulată de Parohia Ortodoxă Gurasada în privinţa capetelor de cerere referitoare la dobândirea prin schimb a imobilului în litigiu şi intabularea acestuia pe numele intervenientei.
S-au disjuns cererea de intervenţie şi precizarea acestei cereri, în privinţa acţiunii în revendicare şi a cererilor de despăgubiri, fixându-se termen de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia I.C.C.J., s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, că imobilul a intrat, cu plata despăgubirilor, în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 236/1985, conform căreia, totodată, a trecut şi în administrarea întreprinderii de Gospodărire Locativă Deva şi apoi, prin Decizia nr. 446/1985, la Centrul de Sănătate Ilia.
La 6 august 2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria Gurasada, care i-a comunicat că imobilul se află în patrimoniul Centrului de Sănătate Ilia, unitate căreia reclamantul i s-a adresat ulterior; Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Hunedoara, prin adresa nr. 2850 din 15 iulie 2002, a recomandat restituirea.
Prin Decizia nr. 630 din 15 iulie 2002, Centrul de Sănătate Ilia a comunicat reclamantului că este de acord cu restituirea imobilului.
Conform art. 1 din HG nr. 866/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din construcţii şi terenurile aferente, în care îşi desfăşurau activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa la hotărâre (la poziţia 11 din anexă, figurând Centrul de Sănătate Ilia), din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale respective; art. 3 prevedea că unităţile sanitare admise astfel sunt de interes public local.
În baza Ordinului M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003, art. 1, anexa 1, privind reorganizarea activităţii sanitare la nivelul comunei Ilia, s-a emis dispoziţia nr. 91/2003, prin care s-a desfiinţat Centrul de Sănătate Ilia.
La art. 2 din această dispoziţie se precizează ce va prelua Spitalul Judeţean Deva, iar cu privire la patrimoniul imobiliar, teren şi clădiri, se arată că acesta rămâne în administrarea comunei Ilia, în protocol menţionându-se, în mod expres, că patrimoniul imobiliar rămâne în administrarea comunelor pe teritoriul cărora se situează.
Din întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual, de către Spitalul judeţean Deva, rezultă că Centrul de Sănătate Ilia a avut în patrimoniu clădiri şi pe teritoriul altor comune, cu care a încheiat protocoale de predare-primire, iar în întâmpinarea formulată în apel, se susţine că un asemenea protocol a fost lăsat spre semnare şi Primăriei Gurasada, care nu l-a mai returnat Spitalului.
În Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se arată că unitatea deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată, cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefecturii ori altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică , care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, bunul care face obiectul legii (regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste). Entitatea învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).
La data formulării notificării reclamantului, Primăria Gurasada nu avea în administrare imobilul în litigiu, care se afla în administrarea Centrului de Sănătate Ilia (6 august 2001).
Prin HG nr. 866/2002, Statul a dat în administrare imobilele în care au funcţionat unităţile sanitare, consiliilor locale ale comunelor pe teritoriul cărora se aflau, după această dată, Primarul comunei Gurasada fiind autoritatea învestită cu soluţionarea notificării.
Ca atare, dispoziţia de restituire în natură nu trebuie emisă de Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P., ci de către Primarul comunei Gurasada, iar obligaţia de predare a imobilului revine Consiliului local Gurasada, prin Primar.
Susţinerile reclamantului privind neîncasarea despăgubirilor de către tatăl său au fost înlăturate de către instanţă, faţă de probele administrate în cauză, respectiv tabelul în care este consemnată această sumă, cu titlu de despăgubiri, precum şi procesul-verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, pe numele lui K.D., cât şi dispoziţia de plată din 10 iulie 1985, în care, la ultimele două rubrici, sunt menţionate sumele privind despăgubiri pentru K.D. - 35.000 lei şi pentru K.P. - 126.200 lei, fiind o singură semnătură.
Ambele sume au fost plătite deoarece în totalul făcut la finalul chitanţei sunt cuprinse şi sumele cu titlu de despăgubiri, ceea ce determină obligaţia reclamantului de a le restitui, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.
In raport de prevalenta principiului restituirii în natură, în baza art. 7 şi art. 9 din legea sus-menţionată, acţiunea reclamantului a fost admisă şi a fost obligat Primarul comunei Gurasada să emită dispoziţie de restituire în natură a bunului, în condiţiile art. 12 din Lege.
Pârâţii Primarul comunei Gurasada şi Consiliul local Gurasada, prin Primar, au fost obligaţi să predea reclamantului imobilul respectiv.
Întrucât dispoziţia de restituire în natură constituie titlul în baza căruia reclamantul îşi poate înscrie, în cartea funciară, dreptul său de proprietate, instanţa nu a procedat la intabularea prin sentinţă, iar cererea de evacuare a Parohiei din imobil, formulată pe fond, excede obiectului cauzei, stabilit înainte de casarea cu trimitere.
Cu privire la cererea de intervenţie formulată de Parohia Ortodoxă Română Gurasada, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu este folosit de aceasta, însă intervenienta nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Înainte de Revoluţie, în Gurasada, a fost edificată o clădire „în roşu", cu destinaţia de sediu C.A.P., intervenienta susţinând că, ulterior acestui moment, i s-a atribuit clădirea respectivă, pentru a fi casă parohială, iar la 15 martie 1991, s-ar fi realizat un schimb de imobile, în sensul că fostul sediu al C.A.P. urma să devină dispensar uman, iar clădirea în care funcţiona dispensarul uman, urma să devină casă parohială.
Înscrisul intitulat „convenţie", depus în dosarul nr. 437/2005, de care se prevalează intervenienta, reprezintă, în realitate, o hotărâre unilaterală a Consiliului parohial, fiind semnat doar de membrii acestuia.
Intervenienta nu a dovedit că i s-ar fi atribuit prin hotărâre, de către Comisia de lichidare a fostei C.A.P., imobilul ridicat „în roşu".
Prin procesul-verbal din 29 iulie 1991, întocmit de Comisia de lichidare a C.A.P.- ului Gurasada, a fost stabilită destinaţia fostului sediu al C.A.P., aceea de dispensar uman. în acest proces-verbal este inserată menţiunea despre imobilul în litigiu (nr. 5) că „urmează a fi cedat pentru casă parohială după recepţia definitivă a clădirii", dar titularul dreptului de administrare a imobilului - Centrul de Sănătate Ilia, nu este printre semnatarii acestui act.
Din procesul-verbal din 1 aprilie 1993, rezultă că, la data recepţiei noului dispensar, nu se realizase vreun schimb legal de imobile, care nici nu s-a realizat, din moment ce, în anul 2002, Centrul de Sănătate Ilia comunica reclamantului că este de acord cu restituirea.
Conform art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părţile îşi dau un lucru pentru altul, or, în cauză, cel puţin de unul dintre imobilele care au format obiectul schimbului, nu putea dispune nici Comisia de lichidare a C.A.P.- ului, şi nici intervenienta.
Faptul că la această clădire s-au realizat lucrări de finisare cu efortul membrilor Parohiei foloseşte, în cele din urmă, acestora deoarece dispensarul uman răspunde unei necesităţi sociale.
Susţinerea că la imobilul în litigiu s-ar fi făcut îmbunătăţiri de 60%, de către intervenienta, nu împiedică restituirea bunului deoarece nu se circumscrie ipotezei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 10/2001, iar, în ceea ce priveşte calitatea de unitate deţinătoare a Parohiei, aceasta nu justifică o asemenea calitate, fiind doar un detentor precar.
Faptul că imobilul în litigiu nu corespunde structural înscrierii din cartea funciară nu are relevanţă deoarece scopul Legii nr. 10/2001 este de a restitui imobilele preluate abuziv, fiind neîndoielnică identitatea dintre imobilul solicitat de reclamant, respectiv ceea ce s-a preluat de la tatăl său, prin Decretul nr. 223/1974, şi ceea ce există în fapt.
Pentru aceste argumente, prima instanţă a respins cererea de intervenţie, în privinţa constatării calităţii de unitate deţinătoare a imobilului, de constatare a schimbului, a dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului solicitat de reclamant şi de intabulare a acestuia pe numele Parohiei.
Instanţa a apreciat că între despăgubirile solicitate şi revendicarea imobilului de la nr. 6, fost sediu C.A.P., în prezent dispensar uman, şi acţiunea de faţă, prin care s-a solicitat restituirea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului de la nr. 5, nu există legătură, iar între cererea de despăgubiri pentru îmbunătăţirile pe care intervenienta susţine că le-a făcut la imobilul cu nr.5 şi acţiunea reclamantului nu există o legătură indisolubilă, aşa încât, instanţa a disjuns soluţionarea cererii de intervenţie în privinţa capetelor de cerere enumerate.
Prin Decizia civilă nr. 70A din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul K.P. şi de intervenienta Parohia Ortodoxă Română Gurasada împotriva sentinţei civile sus-menţionate, cu compensarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, acesta a vizat netemeinicia sentinţei pe aspectul nedovedirii încasării despăgubirilor acordate antecesorului său.
Instanţa de apel a înlăturat această critică deoarece suma menţionată în procesul verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, pe numele lui K.D., se coroborează cu dispoziţia de plată din 10 iulie 1985, în care despăgubirile pentru această persoană, de 35.000 lei, şi pentru K.P., de 126.200 lei, au fost ridicate, chiar dacă există o singură semnătură, fiind fără dubiu că suma a ieşit din casieria unităţii la data de 10 iulie 1985, fiind operată şi cuprinsă în suma totală, evidenţiată la rubrica finală a actului.
Apelantul nu a făcut dovada contrară, astfel încât prima instanţă a procedat în mod corect, dând eficienţă art.12 din Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate de apelanta intervenienta sunt nefondate.
Notificarea formulată de reclamant şi-a urmat cursul legal faţă de situaţia imobilului de la acea dată, iar unitatea deţinătoare, prin Decizia nr. 630 din 5 septembrie 2002, i-a adus la cunoştinţă că Centrul de Sănătate Ilia nu are obiecţii cu privire la retrocedarea în natură. Ulterior introducerii acţiunii, situaţia unităţii deţinătoare s-a schimbat şi, în mod legal, instanţa de fond a stabilit că obligaţia acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 revine Primarului comunei Gurasada deoarece imobilul litigios se află în administrarea acestei comune.
Susţinerile intervenientei privind calitatea sa de unitate deţinătoare nu au temei legal, actele invocate pentru realizarea schimbului şi dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind analizate temeinic de către prima instanţă, care a concluzionat că nu sunt de natură să-i confere intervenientei dreptul de a deţine legal imobilul. Neprezentând un titlu, intervenienta este doar un detentor precar.
Referirile privind tardivitatea şi inadmisibilitatea acţiunii întrucât reclamantul nu a urmat procedura şi nu s-a adresat intervenientei, pe care nu a chemat-o în proces, în calitate de pârâtă, precum şi faptul că în mod nelegal, Primarul comunei Gurasada ar fi fost obligat la emiterea dispoziţiei, sunt fără suport, faţă de situaţia juridică a imobilului şi procedura urmată de reclamant, demonstrate cu actele depuse la dosar.
Nici critica vizând acordarea de plus petita (retrocedarea imobilului cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirii primite la data preluării, de antecesorul său) nu este întemeiată, în raport de faptul că, nici reclamantul, care a solicitat retrocedarea, şi nici Statul, prin unitatea deţinătoare, nu sunt obligaţi să formuleze capete de cerere exprese. Atât timp cât instanţa constată că, la preluarea imobilului de către stat, s-au acordat despăgubiri, restituirea în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 10/2001, este condiţionată de restituirea sumelor, în condiţiile art. 12.
De asemenea, faţă de faptul că, prin această lege, instanţele au fost abilitate să soluţioneze, ele însele, raporturile juridice privind acordarea măsurilor reparatorii ori de câte ori, în faza administrativă jurisdicţională, nu se finalizează procedura sau actele emise sunt atacate de părţile interesate, nu se poate susţine că hotărârea atacată s-a pronunţat cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti. In acelaşi sens, a fost menţionată şi Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a I.C.C.J.
Nu au fost reţinute nici criticile referitoare la retrocedarea dispusă de instanţă cu privire la imobilul identificat cu datele de C.F., fără observarea faptului că numai suprafaţa de 250 mp a trecut în proprietatea statului şi că diferenţa de teren, în prezent, ar fi deţinută de persoane particulare, posibil şi de către intervenienta.
Potrivit art. 7 coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele a căror restituire în natură este posibilă sunt restituite în starea în care se află şi libere de orice sarcini, indiferent în posesia cui se află. Instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor legii, nefiind datoare să facă verificări pe temeiul altor legi speciale, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu putea valorifica pretenţiile sale în legătură cu terenul în litigiu, în baza Legii nr. 18/1991, din moment ce acesta a fost preluat ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974, odată cu construcţiile.
Faţă de principiile cuprinse în art. 7 şi art. 9 din legea în discuţie, nefiind incidente dispoziţiile art. 19, în mod legal, prima instanţă a considerat că cererea pentru recunoaşterea investiţiilor pretins a fi făcute la imobil, de către intervenientă, nu poate împiedica retrocedarea în natură, solicitată prin acţiunea principală. Dimpotrivă, judecarea acestui capăt de cerere ar întârzia nejustificat soluţionarea cauzei, neavând nicio legătură intrinsecă cu obiectul acţiunii principale. In consecinţă, această parte a cererii de intervenţie, precum şi cea referitoare la revendicarea imobilului, în mod corect, au fost disjunse de către instanţă, prin aplicarea art. 55 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamantul şi intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada.
Recurentul-reclamant a criticat Decizia, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi înlăturarea din dispozitivul acesteia a obligaţiei sale de restituire a sumei de 35.500 lei, actualizată conform OUG nr. 184/2002.
Reclamantul a arătat că, din procesul-verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, cât şi din dispoziţia de plată din 10 iulie 1985, rezultă că despăgubirile care trebuia să fie încasate pentru imobilul în litigiu, nu au fost primite niciodată.
Deşi era prevăzută suma de 35.500 lei, cu titlu de despăgubiri, aceasta nu a fost efectiv ridicată de tatăl său, dovada cea mai clară reprezentând-o lipsa semnăturii de la poziţia ultimă din respectivul document.
Există o singură semnătură la poziţia anterioară, care aparţine recurentului, acesta primind suma de 126.200 lei despăgubiri, pentru imobilele deţinute de el în Deva, la acea dată.
Întrucât nu s-a semnat de primire pe nici un fel de document, nu se poate extrapola şi conchide că au fost plătite ambele sume pentru motivul că totalul de la finalul chitanţei le cuprinde, singura dovadă reprezentând-o semnătura de primire, care nu există.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant şi admiterii cererii de intervenţie, astfel cum a fost formulată şi completată.
I. In susţinerea cererii de recurs, intervenientă a arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanţa nu a analizat textele legale invocate de către recurentă şi nu a inserat motivări în drept în cuprinsul hotărârii, cu ocazia analizării motivelor de apel.
Astfel, nu au fost indicate temeiurile de drept pentru care nu era necesară notificarea, de către reclamant, a deţinătorului efectiv al imobilului revendicat, motivul pentru care intervenienta nu este unitate deţinătoare şi nici argumentele pentru care instanţa a constatat că aceasta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, cu titlu de schimb.
Nu au fost analizate excepţiile de tardivitate şi inadmisibilitate a acţiunii, invocate de aceeaşi parte.
Critica privind acordarea de plus petita a fost respinsă cu o motivare străină de procedura civilă română, ca şi când principiul disponibilităţii reprezintă doar o teorie cu valoare de recomandare.
Decizia nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate modifica principiile procedurale civile şi nici dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci are doar rolul de a interpreta, pentru o viitoare aplicare unitară, conţinutul textului de lege enunţat. De asemenea, Decizia respectivă vizează competenţa instanţei de a soluţiona nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Or, recurenta nu a invocat, în motivarea apelului, excepţia de necompetenţă sau că reclamantul nu ar avea acces la justiţie, ci faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei alte cereri decât cea dedusă judecăţii, reclamantul solicitând restituirea imobilului, iar instanţa dispunând obligarea primarului să îl restituie.
Curtea de Apel a înlăturat, pe bază de presupuneri şi fără a cerceta, în mod concret, criticile aduse sentinţei, privind identificarea eronată a imobilului a cărui restituire a fost dispusă, fiind restituit în realitate un imobil cu totul nou faţă de cel înscris în anul 1899, în C.F. nr. 402 Gurasada, nr.top.55, 56, refăcut şi modernizat în totalitate de intervenienta, prin investiţiile aduse potrivit chitanţelor, facturilor, devizelor de la filele 93-187 din dosarul nr. 437/2005.
Nu au fost analizate nici criticile aduse sentinţei, privind disjungerea cererilor formulate de intervenienta, referitoare la restituirea investiţiilor, instanţa limitându-se să argumenteze că judecarea cererilor ar duce la întârzierea procesului.
II. Recurenta-intervenientă invocă nelegalitatea sentinţei civile nr. 432/2007, pentru analizarea de către instanţă, în mod trunchiat, părtinitor şi incomplet a cauzei şi trimiterea acesteia spre rejudecare în fond, împreună cu cererile disjunse, în vederea administrării tuturor probelor necesare verificării situaţiei de fapt şi de drept.
Susţine recurenta că sentinţa primei instanţe, dată în rejudecare, a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ. Astfel, reclamantul a adresat notificare Primăriei Gurasada, care 1-a informat că imobilul revendicat este folosit ca şi casă parohială, de către Parohia Gurasada, partea neuzitând de dispoziţiile art. 28, art. 25, art. 27 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001. Faţă de data comunicării persoanei deţinătoare a imobilului, termenul de notificare a intervenientei este prescris. Ca atare, imobilul nefiind solicitat de la deţinător, acţiunea de emitere a deciziei de restituire în natură, de către Primarul municipiului Gurasada, este inadmisibilă.
Deşi i s-a făcut cunoscut reclamantului că intervenienta este deţinătoarea imobilului, acesta nu a înţeles să o introducă în calitate de pârâtă în proces, pârâţii căzuţi în pretenţii neavând calitate procesuală pasivă.
Primăria recunoaşte că nu este incident în speţă art. 35 din Legea nr. 18/1991 (devenit art. 36, după modificările ulterioare şi republicare) pentru terenul aferent construcţiei, ce face obiectul procesului, iar pentru construcţie nu poate fi vorba despre legea fondului funciar, pentru a se putea da eficienţă juridică motivării primei instanţe.
Din punctul de vedere al considerentelor de fapt şi de drept, sentinţa nr. 432/2007 este criticabilă deoarece nu pot fi ignorate dispoziţiile legale referitoare la notificare şi nu poate fi restituit un imobil ce se află în mâinile altei persoane juridice decât cea notificată, chiar dacă prin Decizia nr. 1271/2007 a I.C.C.J., i-a fost recunoscută reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită.
Prin Decizia sus-menţionată a fost dezlegată doar o problemă de fapt, iar nu una de drept, astfel că preluarea de facto a acestei prevederi este motiv de nulitate a hotărârii, pentru nemotivare.
Argumentarea referitoare la instituţiile sanitare care au deţinut anterior imobilul sunt irelevante în cauză.
Numai terenurile care se aflau în administrarea primăriilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 au trecut de drept, prin efectul art.35 din această lege, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Or, la data intrării în vigoare a legii menţionate, imobilul în litigiu se afla în patrimoniul Spitalului comunal Ilia, potrivit deciziei nr. 446/1985.
Faptul că imobilul respectiv nu a fost niciodată în patrimoniul comunei Gurasada este probat şi prin HG nr. 866 din 16 august 2002, prin care comuna Gurasada îşi declară imobilele aflate în domeniul public şi în administrarea consiliilor locale, între aceste bunuri nefigurând casa care a aparţinut lui K.D. şi care a servit ca sediu pentru Circumscripţia sanitară Ilia, în perioada 1985-1993, când a intrat în proprietatea intervenientei, prin schimb.
În raport de Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, se remarcă faptul că bisericile deţinătoare de asemenea imobile nu intră sub incidenţa acestei hotărâri de guvern deoarece sunt unităţi non profit, iar bunurile aflate în patrimoniul statului pot fi urmărite numai de la instituţiile publice, precum cele enumerate în Lege.
Faţă de aceste împrejurări, în mod greşit, prima instanţă nu a precizat care este unitatea deţinătoare a imobilului, făcând doar referire la dispoziţiile din Cap. II al Normelor metodologice, dar pe care nu le-a aplicat speţei.
Instanţa de fond se raportează, în motivarea hotărârii, la HG nr. 866/2002, ignorând succesiunea transferurilor de proprietate, potrivit actelor de la dosar: actul iniţial de proprietate al lui K.D. (cartea funciară); Decizia nr. 236/1985; Decizia nr. 446/1985; convenţia încheiată la 15 martie 1991, procesul-verbal din 29 iulie 1991, procesul-verbal din 1 aprilie 2003, care probează schimbul de imobile şi preluarea imobilului în litigiu, în patrimoniul intervenientei; HG nr. 866/2002, care confirmă inexistenţa bunului în patrimoniul Spitalului judeţean.
Acest lucru denotă aplicarea eronată, de către prima instanţă, a hotărârii de guvern sus-menţionate, în ceea ce priveşte deţinătorul imobilului, şi constatarea existenţei legale a schimbului de imobile. Coroborate cu recunoaşterile Direcţiei de Sănătate Publică şi ale Consiliului local Gurasada, această motivare o privează pe intervenientă de dreptul de proprietate stabilit prin actele depuse la dosar.
Acţiunea nu este admisibilă în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 5040 mp deoarece, în proprietatea statului, a trecut numai suprafaţa de 250 mp, prin Decizia nr. 236/1985. Diferenţa de teren trecută în C.F. nr. 402 Gurasada, nr. top. 55, 56 este deţinută de persoane particulare, posibil de Parohie, sau de vecinii imobilului. In acest caz, urmărirea terenului respectiv nu se putea face decât pe calea dreptului comun întrucât nu a fost preluat de către stat, ci se află în posesia unor persoane de drept privat.
Dacă imobilul-grădină ar fi fost la C.A.P., reclamantul avea posibilitatea să se îndrepte cu cerere la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 pentru întreaga suprafaţă şi Prefectului pentru suprafaţa de 250 mp, aferentă locuinţei.
Instanţa de fond, ca şi cea de apel, nu au analizat apărările recurentei privind faptul că imobilul construcţie, deţinut în proprietate de către Parohie, este altul decât cel intabulat în C.F. 402 Gurasada, pe numele lui K.D. Imobilul existent, în prezent, în teren, este unul cu totul nou, ceea ce se putea proba cu expertiza în construcţii solicitată de intervenientă.
În mod cu totul eronat şi tară nicio probă, instanţa a reţinut că susţinerea privind lipsa corespondenţei structurale a imobilului cu cel înscris în cartea funciară nu are relevanţă şi că este neîndoielnică identitatea dintre imobilul solicitat de către reclamant şi ceea ce există în fapt, identitate care nu este probată de nici un act. Asemenea afirmaţii înscrise într-un act oficial reprezintă un fals intelectual, acoperit fără argumente, de către instanţa de apel.
Nelegală este şi afirmaţia din hotărâre că actul numit „convenţie" ar reprezenta o hotărâre unilaterală a Consiliului parohial când, în realitate, schimbul s-a produs printr-un număr de trei acte, toate semnate de autorităţile în litigiu.
Hotărârea cuprinde afirmaţii iluzorii şi inutile, în sensul că dispensarul uman corespunde unei necesităţi sociale, fiind ignorat efortul membrilor Parohiei la realizarea construcţiei.
De asemenea, instanţa s-a antepronunţat în privinţa îmbunătăţirilor de 60% , deşi, în dispozitivul hotărârii, a disjuns precizarea cererii de acordare a despăgubirilor.
Instanţa de fond a făcut confuzie de concepte juridice în legătură cu calitatea de detentor precar a intervenientei, cu toate că aceasta a demonstrat dreptul de proprietate dobândit pe bază de acte oficiale, necontestate şi neanulate.
p n ă de îSingura motivare pe care a realizat-o instanţa, în privinţa obligării Primarului la restituirea în natură, se raportează nu la temeinicia dreptului reclamantului, ci la netemeinicia cererii de intervenţie, fiind nemotivată dispoziţia de obligare a Primarului la emiterea dispoziţiei de restituire.
Instanţa de fond a acordat plus petita reclamantului, pentru motivele deja prezentate. Totodată, acesta a fost obligat la restituirea sumei de 35.500 lei, deşi nu a existat un asemenea petit, nu s-a arătat în favoarea cui se acordă această sumă, hotărârea neputând fi executată în lipsa menţionării creditorului.
În ultimul alineat al sentinţei nr. 432/2007 se face o corelare între cele două imobile, de la nr. 5 şi nr. 6, fără a se dispune nimic în privinţa acestora şi fără o logică de argumentare. Nu se arată cine a solicitat despăgubiri, cine a revendicat imobilul de la nr. 6 şi se afirmă că acţiunea de restituire a imobilului de la nr. 5 nu are legătură cu imobilul de la nr. 6.
Totodată, se afirmă, fără nicio probă, că nu există legătură între cererea de despăgubiri pentru îmbunătăţiri şi acţiunea reclamantului, motiv pentru care s-a disjuns cererea de despăgubiri, acordându-i-se acestuia plusul de valoare pe care intervenienta l-a adus imobilului din Gurasada, înscris în C.F. nr. 402.
In concluzie, este nelegală disjungerea cererilor formulate de intervenienta, care sunt strâns legate de fondul raportului de drept dedus judecăţii.
În mod eronat şi cu depăşirea puterii judecătoreşti, instanţa a dispus ca Primarul să emită dispoziţie de restituire în natură, subrogându-se, astfel, în obligaţiile reglementate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru persoana deţinătoare a imobilului.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dosar, au depus întâmpinare intimaţii Consiliul local al comunei Gurasada şi Primarul comunei Gurasada, recurentul-reclamant la recursul declarat de intervenienta şi Parohia Ortodoxă Gurasada faţă de recursul declarat de reclamant, solicitându-se, în esenţă, respingerea celor două recursuri.
De asemenea, Spitalul judeţean de Urgenţă Deva a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.
Analizând Decizia civilă criticată, în raport de criticile formulate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, deşi acesta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile sale nu se pot încadra în acest motiv de nelegalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Criticile formulate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost prezentate, vizează greşita reţinere a situaţiei de fapt referitoare la încasarea, de către antecesorul său, a despăgubirilor cuvenite în urma preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, în raport de menţiunile din înscrisurile depuse la dosar.
Recurentul tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, susţinând că, în realitate, ar fi încasat doar suma de 126.200 lei vechi, nefiind primită suma de 35.500 lei, de către K.D.
Aceste critici nu pot fi analizate de prezenta instanţă, faţă de structura actuală a recursului, care nu mai permite examinarea situaţiei de fapt, în raport de probele administrate în cauză, motivul de casare care îi permitea o asemenea analiză fiind, în prezent, abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 13 8/2000).
Cum dezvoltarea motivelor prezentate de recurent nu permite încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici nu există motive de ordine publică, care să fie examinate din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1).
În ceea ce priveşte recursul declarat de către intervenientă, mai întâi trebuie precizat că susţinerile acestei părţi vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 fiind invocat, în mod formal, deoarece cererea de recurs nu conţine critici privind schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic, de către instanţa de apel, prin interpretarea greşită a acestui act.
Recurenta invocă, printre altele, în cadrul motivelor prezentate la pct. II din cerere, că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu printr-un schimb intervenit în urma încheierii mai multor acte juridice, făcând referire la natura înscrisului întocmit la 15 martie 1991 şi intitulat „convenţie". Aceste motive nu pot fi verificate însă din perspectiva motivului de recurs amintit întrucât vizează modul de interpretare a actului respectiv, realizat de către instanţa de fond, iar nu de către Curtea de Apel, prin Decizia recurată. Or, obiectul recursul nu poate fi reprezentat decât de hotărârea instanţei de apel, în condiţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, toate susţinerile recurentei, menţionate la pct. II din cerere, se referă la pretinse greşeli de judecată ale instanţei de fond, partea făcând menţiune expresă în legătură cu erori cuprinse în sentinţa civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, astfel încât aceste critici nu vor fi avute în vedere de către Înalta Curte, pentru argumentele deja expuse.
Singurele aspecte ce vor fi verificate de instanţa de recurs, dintre cele menţionate la pct. II, vor fi cele în legătură cu eventuale nereguli săvârşite de instanţa de apel, între asemenea critici încadrându-se cele privind modalitatea de soluţionare a excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii principale, cu privire la care s-a invocat şi insuficienta motivare realizată de Curte, prin Decizia recurată, precum şi cele referitoare la lipsa de identitate între imobilul deţinut de Parohie şi cel intabulat în C.F. 402 Gurasada, pe numele autorului reclamantului, K.D.
Având în vedere aceste precizări, analizând Decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parohia Ortodoxă Gurasada este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, Curtea de Apel a motivat în drept, raportat la dispoziţiile art. 7, art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 10/2001, soluţia de respingere a apelurilor declarate în cauză şi de menţinere a dispoziţiilor primei instanţe, de obligare a Primarului comunei Gurasada să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu obligarea reclamantului de a restitui suma de 35.500 lei, încasată cu titlu de despăgubiri, la data preluării bunului în proprietatea statului, în valoare actualizată.
De asemenea, a făcut referire şi la dispoziţiile art. 19 din aceeaşi lege, a căror aplicare a înlăturat-o, în speţă, faţă de situaţia de fapt reţinută în legătură cu imobilul pretins.
Curtea de Apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 55 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia Tribunalului, de disjungere a unor cereri din cadrul intervenţiei formulate de Parohie, pe care a considerat-o corectă faţă de argumente care se regăsesc în textul de lege respectiv şi care justifică măsura disjungerii, privind întârzierea în judecata acţiunii principale, determinată de judecarea împreună a acestei acţiuni şi a cererii de intervenţie. De asemenea, instanţa de apel a arătat că cele două cereri nu au o legătură intrinsecă, deducându-se, astfel, din motivare, că, în cazul unei astfel de legături, s-ar fi impus soluţionarea concomitentă a acestora.
În concluzie, dispoziţiile esenţiale ale sentinţei, menţinute prin respingerea apelurilor, au fost argumentate în drept, astfel încât nu se poate reţine absenţa temeiurilor juridice ale deciziei recurate. Instanţa nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor folosite de apelantă în dezvoltarea unui motiv de apel, ci este îndreptăţită să grupeze aceste argumente, pentru a le răspunde printr-un considerent comun.
Pe de altă parte, argumentele insuficiente ale Curţii de Apel, în rezolvarea anumitor aspecte invocate de către intervenientă, prin motivele de apel, vor fi completate prin considerentele prezentei instanţe, condiţionat de legalitatea deciziei atacate din perspectiva chestiunilor juridice respective.
Astfel, instanţa de apel nu a considerat că notificarea formulată de reclamant nu trebuia adresată deţinătorului imobilului, ci că acest deţinător, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu este intervenientă, care are doar calitatea de detentor precar al bunului solicitat. A mai arătat că reclamantul a înregistrat cererea privind imobilul în litigiu la unitatea deţinătoare a bunului, de la data notificării, unitate care s-a schimbat pe parcurs, în final fiind corect stabilită obligaţia Primarului comunei Gurasada de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, faţă de aflarea imobilului în administrarea comunei.
De asemenea, Curtea de Apel a arătat că intervenientă are doar calitatea de „detentor precar" al bunului deoarece nu justifică existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său, pretins a fi dobândit prin schimb, întrucât actele de proprietate, analizate temeinic de prima instanţă, nu justifică existenţa unui asemenea drept în favoarea Parohiei.
Faţă de considerentele instanţei de apel, prezentate mai sus, nu se poate vorbi despre o nemotivare a deciziei recurate, din perspectiva persoanei abilitate de lege să soluţioneze notificarea, ci de o motivare de sinteză, care răspunde motivului de apel în legătură cu aspectul menţionat.
In ceea ce priveşte argumentele referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate dobândit prin schimb, de către intervenientă, Curtea de Apel a arătat că, sub acest aspect, prima instanţă a realizat o analiză temeinică a înscrisurilor depuse la dosar, în urma căreia a concluzionat în sensul inexistenţei unui asemenea drept în patrimoniul părţii sus-menţionate. Ca atare, Curtea şi-a însuşit întreaga situaţie de fapt şi concluziile juridice stabilite de Tribunal, în legătură cu susţinerile intervenientei privind dreptul invocat, pe care, de altfel, le-a şi redat pe parcursul considerentelor deciziei recurate, reluarea expunerii în legătură cu rezultatul interpretării actelor depuse la dosar în susţinerea dreptului de proprietate invocat de aceasta fiind pur formală.
Pe de altă parte, în completarea acestei argumentări, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a legii, faţă de cele reţinute în fapt.
Într-adevăr, obligată să soluţioneze o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a unui imobil sau măsuri reparatorii prin echivalent, este unitatea deţinătoare a bunului respectiv sau, în cazurile prevăzute de lege, entitatea învestită cu soluţionarea notificării [art. 22 alin. (1) cu referire la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală].
„Unitate deţinătoare" a imobilului cerut prin notificare nu înseamnă deţinătorul „în fapt" al bunului, ci un „deţinător" în sens juridic, astfel cum este definit în preambulul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 şi care reiau conţinutul noţiunii respective, astfel cum este redat în normele metodologice iniţiale, aprobate prin HG nr. 498/2003.
Astfel, „unitate deţinătoare", în sensul legii, este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bun, fie entitatea cu personalitate juridică, care are înregistrat imobilul în patrimoniul său, indiferent de titlu.
Recurenta nu face parte din categoria entităţilor sus-menţionate, faţă de situaţia de fapt reţinută în speţă, de instanţele anterioare, în sensul că actele depuse la dosar nu dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pretins a fi dobândit prin schimb. Concluzia instanţei de apel, cu privire la nedovedirea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei, nu poate fi reapreciată în recurs deoarece ar implica examinarea probelor administrate în cauză, ceea ce nu se mai poate realiza în faza recursului, faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, nu s-a reţinut în cauză nici existenţa unui alt drept, care să confere acestei părţi abilitarea de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în mod corect, Curtea de Apel a constatat că intervenienta nu este un deţinător legal al bunului şi nu trebuia notificată pentru a se pronunţa cu privire la pretenţiile notificatorului.
În ceea ce priveşte excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a arătat că acestea sunt fără suport, având în vedere situaţia de fapt reţinută mai sus şi procedura urmată de reclamant, dovedită prin actele depuse la dosar.
Nu se poate reţine o nemotivare a celor două excepţii, instanţa de apel procedând la o argumentare sintetică şi implicită, prin raportare la cele deja constatate de această instanţă.
În completarea considerentelor de mai sus, Înalta Curte constată că modalitatea de soluţionare a celor două excepţii este rezultatul unei corecte aplicări a dispoziţiilor incidente în materie.
Recurenta a invocat tardivitatea acţiunii, determinat de absenţa notificării acestei părţi, în prezent, termenul de înregistrare a unei asemenea cereri fiind împlinit, faţă de data comunicării de către Primăria comunei Gurasada, către reclamant, a deţinătorului imobilului. Au fost, astfel, încălcate, susţine recurenta, dispoziţiile art. 22, art. 25, art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001.
Reluând, în parte, aceleaşi argumente, Parohia arată că, nefiind sesizată această instituţie cu notificare, acţiunea reclamantului este şi inadmisibilă, dar şi introdusă împotriva unor persoane care nu justifică legitimare procesuală pasivă, în speţă, pârâţii chemaţi în judecată nedovedind o asemenea calitate.
Recurenta a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi raportat la suprafaţa de teren pentru care Primarul comunei Gurasada a fost obligat la emiterea dispoziţiei de restituire, şi anume suprafaţa de 5040 mp, deşi în proprietatea statului a trecut, prin Decizia nr. 236/1985, doar suprafaţa de 250 mp, restul terenului aflându-se în deţinerea unor persoane particulare, posibil şi a Parohiei; în consecinţă, împotriva acestora ar fi trebuit promovată o acţiune pe calea dreptului comun.
Faţă de cele deja prezentate, Înalta Curte nu poate reţine o tardivitate a acţiunii, determinată de încălcarea dispoziţiilor art. 22, art. 25, art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001, întrucât, nefiind unitate deţinătoare a imobilului în litigiu, în sensul juridic reglementat de această lege, intervenienta nu trebuia notificată pentru restituirea bunului, iar termenul de depunere a notificării nu se calculează în raport de comunicarea făcută reclamantului privind pretinsul deţinător al imobilului în persoana Parohiei Gurasada, prin adresa nr. 1123 din 26 noiembrie 2004, emisă de Primărie.
Verificarea depunerii în termen a notificării se realizează în raport de unitatea deţinătoare a bunului sau, dacă aceasta nu este cunoscută, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază teritorială este situat bunul, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care reclamantul a şi procedat, respectând termenul prevăzut în acelaşi text de lege cu referire la art. 22 alin. (1), astfel cum a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109 şi nr. 145/2001 (notificarea a fost înregistrată la Primăria Gurasada la 6 august 2001, termenul limită de depunere fiind 14 februarie 2002).
In urma relaţiilor comunicate reclamantului de către Primărie, privind aflarea imobilului în administrarea Centrului de Sănătate Ilia, prin adresa nr. 830 din 15 august 2001, reclamantul s-a adresat acestei instituţii în vederea obţinerii bunului, care a menţionat în Decizia nr. 630 din 15 iulie 2002, că este de acord cu restituirea.
Ulterior, faţă de schimbările intervenite în legătură cu deţinătorul juridic al bunului, reclamantul a sesizat diverse instituţii care ar fi putut invoca un drept în legătură cu imobilul respectiv, revenind, în final, cu aceeaşi solicitare la Primăria Gurasada, care i-a comunicat că nu are în patrimoniu acest bun, ceea ce a determinat promovarea acţiunii cu care a fost învestit Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. 437/2005, din 17 ianuarie 2005.
Nu se poate vorbi, în consecinţă, despre o tardivitate a cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care, sesizând, în termen, cu notificare, Primarul comunei Gurasada, reclamantul s-a aflat în situaţia în care nu a primit nicio rezolvare pretenţiilor sale, deşi, de la data înregistrării notificării, trecuseră aproximativ 4 ani. Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că notificarea reclamantului a urmat cursul legal, faţă de situaţia juridică a imobilului.
În concluzie, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus întrucât respectarea termenului de formulare a notificării, cum deja s-a arătat, trebuia verificată în raport cu instituţiile implicate, din punct de vedere juridic, în procedura de soluţionare a cererii reclamantului, ceea ce s-a şi făcut, iar nu cu intervenienta, care era un deţinător în fapt al bunului.
Pentru aceleaşi argumente, nu se poate considera că acţiunea este inadmisibilă şi nici că ar fi introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, atât timp cât, în final, s-a stabilit că bunul se află în patrimoniul comunei Gurasada, chemată în judecată, în calitate de pârâtă, reprezentată de Primar. In ceea ce priveşte pe ceilalţi trei pârâţi, respectiv Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Hunedoara, Spitalul Judeţean Hunedoara şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin D.G.F.P. Hunedoara, prima instanţă a respins acţiunea îndreptată împotriva acestora, tocmai pe considerentul că nu deţin imobilul în litigiu, şi, ca atare, nu pot fi implicate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu punctul de vedere al recurentei pe acest aspect. Decizia Curţii de Apel nu este criticabilă din această perspectivă deoarece nu a adus nicio schimbare în soluţia primei instanţe, inclusiv în ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de cei trei pârâţi menţionaţi.
Argumentul inadmisibilităţii acţiunii, determinat de solicitarea unei suprafeţe mai mari, în opinia recurentei decât cea preluată de stat de la autorul reclamantului, este neîntemeiat.
Astfel, întinderea bunului pentru care persoana îndreptăţită solicită măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o problemă de admisibilitate a acţiunii, ci de temeinicie a pretenţiilor reclamantului. Admisibilitatea vizează, în esenţă, chestiuni de legalitate a sesizării instanţei sau de îndeplinire a condiţiilor de exerciţiu ale formei procedurale alese de parte, în timp ce întinderea dreptului cu privire la care se solicită acordarea reparaţiei prevăzute de lege constituie un aspect de fond al respectivului demers judiciar.
În acest sens, Înalta Curte constată că prima instanţă, prin sentinţa menţinută de Curtea de Apel, nu a stabilit întinderea suprafeţei de teren pentru care a dispus obligarea Primarului comunei Gurasada să emită dispoziţie de restituire în natură, ci a stabilit această obligaţie pentru unitatea deţinătoare, în ceea ce priveşte imobilul situat în Gurasada, înscris în C.F. nr. 402, nr. top. 55, 56, în care figura înscris iniţial autorul reclamantului şi, ulterior, Statul Român, în urma preluării bunului. Nici în notificarea formulată de reclamant (fila 3 dosar 437/2005) nu apare indicată suprafaţa de teren pretinsă, astfel încât nu rezultă că obligaţia de emitere a dispoziţiei de restituire s-ar fi realizat pentru o anumită suprafaţă, ci pentru imobilul cu care autorul reclamantului figura înscris în cartea funciară.
A verifica în recurs care sunt dimensiunile terenului înscris în C.F. şi dacă depăşesc suprafaţa preluată de stat ar însemna efectuarea unor verificări de fapt, incompatibile cu structura acestei căi de atac, în condiţiile art. 162 teza finală C. proc. civ.
De asemenea, în măsura în care, în concret, dispoziţia de restituire în natură ce urmează a fi emisă de primar va aduce atingere drepturilor unor terţe persoane, cei interesaţi au posibilitatea de a-şi le valorifica, în condiţiile dreptului comun.
Criticile privind motivarea străină de regulile procedurale şi cu încălcarea principiului disponibilităţii, în ceea ce priveşte acordarea de plus petita, sunt neîntemeiate.
Astfel, Curtea de Apel a argumentat că prima instanţă nu a depăşit limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată întrucât emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului către reclamant este condiţionată de obligaţia legală de a restitui despăgubirile încasate cu ocazia preluării, în condiţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Considerentul juridic sus-prezentat este în strânsă legătură cu admiterea cererii reclamantului şi are suport juridic în textul de lege mai sus menţionat, aşa încât nu se poate considera străin de natura pricinii.
De asemenea, nu se poate considera că instanţa de apel a interpretat greşit principiul disponibilităţii atunci când a menţinut soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la restituirea sumei respective deoarece nu era necesară formularea unei cereri exprese în acest sens, din partea persoanei interesate. Admiterea cererii reclamantului şi obligarea Primarului comunei Gurasada să emită dispoziţie de restituire în natură a bunului are drept consecinţă legală obligarea acestuia la restituirea despăgubirilor primite pentru imobilul preluat în mod abuziv, astfel încât Decizia recurată este dată cu interpretarea corectă a art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la obligarea Primarului de a emite dispoziţie de restituire în natură, deşi reclamantul a solicitat dispunerea de către instanţă a restituirii în natură, prin hotărârea pronunţată, aceasta nu reprezintă un caz de extra petita (iar nu de plus petita, cum greşit a susţinut recurenta), adică o încălcare a principiului disponibilităţii deoarece atât cererea reclamantului, cât şi dispoziţia instanţei, au aceeaşi finalitate, reclamantul fiind singurul în măsură să invoce un eventual prejudiciu cu privire la dispoziţia instanţei, sens în care acesta nu a procedat.
Menţionarea deciziei pronunţate în interesul legii nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost făcută de Curtea de Apel pentru a răspunde la motivul de apel invocat de intervenientă în legătură cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, iar nu pentru a argumenta de ce nu s-a reţinut plus petita. Decizia respectivă are legătură cu critica apelantei deoarece aceasta a invocat substituirea primei instanţe în atribuţiile unităţii deţinătoare a imobilului, doar aceasta fiind abilitată să emită o asemenea decizie sau dispoziţie, în opinia intervenientei. Decizia în interesul legii este relevantă, în răspunsul Curţii la acest motiv de apel, întrucât explică, fundamentat pe principiul plenitudinii de competenţă a instanţei de judecată, argumentele pentru care aceasta poate să soluţioneze, pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de a răspunde pretenţiilor respective.
Nu se poate reţine nici o lipsă de argumentare în ceea ce priveşte critica referitoare la restituirea în natură a unui imobil cu totul nou faţă de cel înscris în C.F. pe numele autorului reclamantului deoarece Curtea a arătat că nu este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001, cererea intervenientei privind recuperarea investiţiilor efectuate la imobilul în litigiu neputând împiedica restituirea în natură a bunului către persoana îndreptăţită, această formă de reparaţie fiind regula în materie.
Chiar dacă argumentarea instanţei de apel nu este exprimată în detaliu, înlătură, în mod corect, incidenţa art. 19, chiar faţă de susţinerile recurentei, care, firesc, urmează să fie şi probate, privind evaluarea investiţilor efectuate la imobilul în litigiu, de peste 60 % din valoarea bunului.
Într-adevăr, cheltuielile pretins a fi efectuate de recurentă cu investiţiile aduse imobilului nu se subsumează îndeplinirii cerinţelor prevăzute de textul de lege sus-menţionat, pentru a se acorda reclamantului măsuri reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură.
Astfel, dispoziţia legală se referă la adăugarea, pe orizontală şi/sau verticală, în raport de forma iniţială, a noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial sau a unor corpuri suplimentare de sine-stătătoare, acestea din urmă neîmpiedicând oricum restituirea în natură către persoana îndreptăţită a suprafeţei deţinute în proprietate la data preluării bunului de către stat.
Nu s-a reţinut, în fapt, existenţa unor asemenea construcţii realizate de recurentă, astfel încât despăgubirile solicitate de aceasta nu pot afecta forma de reparaţie cuvenită reclamantului, şi anume restituirea în natură a imobilul în litigiu, urmând ca pretenţiile intervenientei să fie judecate în dosarul disjuns.
De asemenea, nici critica privind nemotivarea, de către Curte, a greşitei soluţii de disjungere, invocată de recurentă, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe sub acest aspect, nu este întemeiată.
Dimpotrivă, instanţa de apel a menţionat două argumente importante pentru care a considerat că soluţia de disjungere, pronunţată de Tribunal, este corectă, unul dintre acestea regăsindu-se, în mod expres, în dispoziţiile art. 55 C. proc. civ. Curtea a arătat că cererile disjunse nu au o legătură intrinsecă cu acţiunea principală şi, în plus, ar întârzia nejustificat soluţionarea acesteia din urmă.
Argumentele Curţii sunt date cu respectarea întocmai a dispoziţiilor textului de lege enunţat mai sus deoarece, într-adevăr, judecarea cererilor disjunse, faţă de obiectul lor, presupune administrarea unui probatoriu complex, care ar determina, în mod inevitabil amânarea cauzei şi, în consecinţă, soluţionarea cu întârziere a acţiunii principale.
In plus, cererile disjunse nu se află într-o legătură atât de strânsă cu acţiunea principală încât să trebuiască a fi soluţionate împreună, deoarece nu presupun administrarea aceloraşi probe, soluţiile nu se exclud reciproc, iar cererea în revendicare formulată de intervenientă vizează un alt imobil decât cel pentru care s-a dispus obligarea de emitere a dispoziţiei de restituire în natură, în favoarea reclamantului.
Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe, de disjungere în ceea ce priveşte o parte dintre cererile care compun intervenţia formulată de Parohie, măsura de judecare distinctă reprezentând un act de bună administrare a justiţiei în cauza respectivă.
In ceea ce priveşte susţinerile care vizează eventuale nereguli ale instanţei de fond, în măsura în care nu au fost deja analizate, în completarea argumentării Curţii de Apel, ele nu pot fi examinate de prezenta instanţă deoarece hotărârea primei instanţe nu poate forma obiect de recurs decât dacă, se regăseşte în Decizia instanţei de apel, criticată pentru greşeli pretins săvârşite de această din urmă instanţă.
În concluzie, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că Decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale enunţate şi analizate mai sus, fiind corect motivată, raportat la situaţia de fapt reţinută în speţă, motivare completată, de altfel, privind unele dintre aspectele criticate, şi prin această decizie .
Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientă împotriva deciziei Curţii de Apel, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 din cod.
In ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, invocată de Spitalul Judeţean Hunedoara, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, instanţa nu se va pronunţa asupra acestei excepţii, faţă de soluţia primei instanţe, menţinută de Curtea de Apel, prin care s-a respins acţiunea reclamantului formulată împotriva acestui pârât, tocmai determinat de faptul că unitatea deţinătoare a imobilului, alta decât pârâtul menţionat, trebuie să soluţioneze notificarea în sensul stabilit de Tribunal.
Cum această dispoziţie este dată în sensul celor invocate prin întâmpinare, de Spitalul Judeţean, nefiind atacată de părţile interesate şi intrând, astfel, în puterea de lucru judecat, nu poate fi rediscutată în dosarul de recurs.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 2638,90 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi Primarul comunei Gurasada şi Consiliul local al comunei Gurasada, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul K.P. împotriva deciziei civile nr. 70A din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta Parohia Ortodoxă Gurasada împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2638,90 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi Primarul comunei Gurasada şi Consiliul Local al comunei Gurasada.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8166/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4001/2008. Civil → |
|---|
