ICCJ. Decizia nr. 464/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 464
Dosar nr. 3525/46/200.
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2008
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 31 iulie 2006, SC E.O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii C.D. şi F.A., revizuirea deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Piteşti a obligat-o pe revizuentă, în solidar cu F.A., la plata către C.D. a sumei de 450.079.280 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor. Intimata şi-a întemeiat acţiunea finalizată cu pronunţarea acestei hotărâri, pe lezarea drepturilor sale patrimoniale de autor prin folosirea fără drept, în varianta plagiatului, a traducerii făcute romanului Shogun.
Prin hotărâre penală definitivă C.D. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., deoarece a solicitat obligarea SC E.O. SRL la plata drepturilor patrimoniale de autor, deşi ştia că nu mai deţinea aceste drepturi. Hotărârea penală nr. 561 R a Tribunalului Bucureşti are valoarea unui înscris nou şi se întemeiază pe acte preexistente datei pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită.
În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 188 A din 4 octombrie 2006 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins revizuirea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că actul nou invocat nu este determinant în sensul de a fi apt să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată, prin care revizuentă a fost obligată, în solidar cu F.A., la plata de despăgubiri către C.D., în temeiul răspunderii civile delictuale.
Deşi hotărârea penală definitivă se întemeiază pe contractul încheiat la 15 noiembrie 1985, pe contractul de editare din 23 noiembrie 1991 şi pe cel din 15 iulie 1992, înscrisuri preexistente hotărârii penale, aceste din urmă înscrisuri puteau ele însele, la data soluţionării litigiului în care s-a pronunţat hotărârea ce se cere a fi revizuită , să fie folosite în acel proces, astfel încât acestea nu au caracterul de acte noi, în sensul legii.
Prin hotărârea a cărei revizuire se cere au fost acordate despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru încălcarea de către revizuentă şi de către F.A. a dreptului intimatei de a fi recunoscută autoare, deoarece opera urma să apară sub numele acesteia, deci pentru încălcarea, din cadrul dreptului de autor, a componentei privind dreptul de a fi recunoscut autor şi dreptul ca opera să apară, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia sau fără indicarea de nume, conform art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956, sub incidenţa căruia s-au petrecut faptele juridice generatoare ale raporturilor juridice soluţionate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Prin hotărârea penală invocată ca act nou a fost sancţionată încălcarea de către intimată a dreptului de a trage foloase patrimoniale, o altă componentă a dreptului de autor, potrivit art. 3 pct. 5 din decret.
Împotriva acestei hotărâri revizuentă a declarat recurs critica, motivată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 şi art. 10 din Decretul nr. 321/1956; instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. în aprecierea caracterului determinant al actului nou; instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. prin faptul că a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale faţă de hotărârea civilă.
Prin ambele capete de cerere ale acţiunii pe care a introdus-o C.D. a valorificat drepturi patrimoniale de autor, invocând dreptul de a obţine reparaţii materiale pentru folosirea fără drept a operei. Instanţa nu a observat că, faţă de temeiul de drept invocat de reclamantă, art. 10 din Decretul nr. 321/1956, aceasta a valorificat drepturi patrimoniale. Distincţia dintre drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale de autor este înscrisă numai în art. 3.
În litigiul declanşat de reclamantă s-a analizat numai capătul de cerere privind plagiatul. Numai prin Decizia a cărei revizuire se solicită a fost menţionată suma de 253.637.658 lei pentru cel de-al doilea capăt de cerere, rezultat nu al dezbaterilor în contradictoriu ci utilizând date dintr-o expertiză contabilă efectuată cu doi ani înainte ca reclamanta să formuleze cel de-al doilea capăt de acţiune.
Instanţa de apel a luat ca fiind evident faptul că C.D. este titulara drepturilor patrimoniale de autor din moment ce a obligat editura la plata drepturilor băneşti ce i se cuvin în calitate de titular al calităţii de autor asupra traducerii romanului Shogun.
Este evident că C.D. şi-a întemeiat cererea pe încălcarea drepturilor patrimoniale de autor, iar nu pe drepturile nepatrimoniale şi de aceea hotărârea dată în revizuire este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a art. 10 şi art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956.
Hotărârea penală nr. 561 R a Tribunalului Bucureşti, ce menţine sentinţa nr. 3037/2005 este un înscris nou care se întemeiază pe acte preexistente datei pronunţării deciziei civile a cărei revizuire a fost solicitată.
Hotărârea penală are un caracter determinant pentru schimbarea soluţiei instanţei de apel care s-a întemeiat pe încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei C.D. Prin hotărârea penală s-a reţinut că aceasta nu este titulara drepturilor patrimoniale de autor. Actul nou depus în cauză face să dispară premisa majoră a raţionamentului juridic în sensul că aceasta este titulara drepturilor de autor asupra traducerii în limba română a romanului Shogun.
Actul nou este o hotărâre penală care are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei. Prin această hotărâre s-a stabilit că C.D. nu este titulara drepturilor patrimoniale de autor asupra traducerii pe care îşi întemeiază cererea.
Prin întâmpinare intimata C.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că prin motivarea cererii de recurs se dovedeşte necunoaşterea sau interpretarea eronată a legii dreptului de autor.
În dovedirea şi în combaterea recursului, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse, în copie, contracte, adrese, hotărâri judecătoreşti.
Analizând recursul, în limitele criticii formulate şi în raport de dovezile administrate în ambele etape procesuale, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Revizuenta şi-a întemeiat cererea de revizuire a deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe prima teză a textului enunţat, înscrisul nou pe care îl invocă fiind Decizia penală nr. 56l/R din 8 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin care a fost respins ca tardiv recursul exercitat de C.D.A.
Ţine atât de admisibilitatea revizuirii cât şi de interesul în exercitarea acesteia ca obiect al revizuirii să fie hotărârea prin care se evocă fondul.
În speţă, prin Decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de C.D. împotriva sentinţei civile nr. 235/1999 a Tribunalului Argeş şi a schimbat sentinţa în sensul că a dispus obligarea editurii SC O. în solidar cu F.A. la plata unor sume de bani către C.D., în temeiul art. 10 din Decretul nr. 321/1956.
Prin Decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, au fost admise recursurile declarate de SC O. şi F.A. împotriva acestei decizii şi a fost respins apelul formulat de C.D.
Împotriva acestei ultime hotărâri s-a declarat recurs în anulare pe care Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 Judecători, l-a admis prin Decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003. A fost casată Decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001 şi în fond, au fost respinse recursurile declarate de SC O. şi F.A., fiind menţinută Decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000.
În considerentele deciziei date asupra recursului în anulare s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că materialul probator administrat în cauză impunea constatarea existenţei plagiatului săvârşit de F.A., evidenţiată argumentat, imparţial şi convingător de reputatul specialist A.B. în lucrarea efectuată în cauză şi care, judicios a fost validată de instanţa de apel.
S-a mai reţinut că, în raport de realitatea deosebirilor de calitate dintre mai multe traduceri ale aceleiaşi opere, realizate de persoane diferite, traducerea este apreciată ca o rescriere a operei, în altă limbă, aportul traducătorului având un caracter cert de creaţie intelectuală, constând în alegerea şi combinarea celor mai potrivite cuvinte sau expresii, apte a reda cât mai exact forma în care ideile, sentimentele şi imaginile au fost exprimate în opera originală. Acelaşi mod de abordare diferă, cu referire la condiţionarea valorii traducerii de personalitatea traducătorului sau lipsa oricărei cauzalităţi, pune probleme în constatarea plagierii, într-o ipoteză identitatea fiind firească şi inerentă, în cealaltă ipoteză asemănările caracterizând plagiatul.
Aceasta este hotărârea împotriva căreia trebuia exercitată revizuirea pentru că şi dacă s-ar fi admis revizuirea împotriva deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000, ar fi produs în continuare efecte hotărârea prin care s-a admis recursul în anulare şi s-a cercetat fondul raporturilor juridice dintre părţi, fiind confirmată hotărârea din apel.
Aşadar, hotărârea care evocă fondul şi a cărei revizuire în temeiul înscrisului nou ar putea conduce la înlăturarea obligaţiei de plată a editurii către intimata C., este cea dată asupra recursului în anulare.
În acest sens poate fi păstrată motivarea din Decizia dată de instanţa de revizuire care a stabilit că hotărârea penală nu este determinantă în cauză, pentru că nu este de natură să ducă la o altă soluţie, în raport cu hotărârea supusă revizuirii.
Ca atare, nu poate fi reţinută schimbarea naturii juridice ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al hotărârii penale şi a înscrisurilor pe care aceasta s-a întemeiat [art. 304 pct. 8] ori aplicarea şi interpretarea greşită a legii materiale [art. 304 pct. 9].
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta SC E.O. SRL împotriva deciziei civile nr. 188 A din 4 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 395/2008. Civil → |
|---|
