ICCJ. Decizia nr. 4789/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 13 august 2002, sub nr. 10380/2002, reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâții SC F. SA, T.C. și T.C.R., I.M. și I.D., precum și pe N.E., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie 1997 și actului adițional nr. 2134 din 13 octombrie1998, a contractului nr. 2135 din 17 ianuarie 1997 și actului adițional nr. 2135 din 9 iunie 1999 și a contractului nr. 4390 din 28 iunie 1999, încheiate între pârâți.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul situat în București, a aparținut lui C.F., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927. Acesta a decedat în anul 1958, rămânând ca moștenitori reclamantul și succesorii legali ai fratelui său, M.E.(fost C.), care, ulterior, au renunțat la succesiunea bunicului lor.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.
Decizia nr. 3822/1953 a fostului Sfat Popular al Raionului "23 August", prin care a fost preluat bunul în litigiu, este lovită de nulitate deoarece, la data preluării, în evidențele fiscale, figura ca proprietar autorul reclamantului, F.C., decesul acestuia având loc în anul 1958.
Prin contractele de vânzare-cumpărare contestate în dosar, SC F. SA a transmis proprietatea imobilului către persoanele fizice, prin acte sub semnătură privată și fără să aibă capacitatea juridică de a face acte de dispoziție asupra bunurilor înstrăinate, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 948 pct. 1 C. civ.
Reclamantul a mai susținut că imobilul a fost vândut pentru un preț neserios, terenul nefiind inclus în acesta și cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 18/1991, care prevedeau necesitatea formei autentice pentru contractele referitoare la terenuri; a invocat și cauza ilicită și imorală, vânzătorul neavând calitatea de proprietar asupra bunurilor supuse transmisiunii.
De asemenea, în proces poate avea calitatea de parte doar Municipiul București, reprezentat de Primarul General, iar nu C.G.M.B. sau Primăria Municipiului București.
Chiriașii cumpărători nu pot invoca buna credință la data perfectării actelor întrucât aveau cunoștință că încheie contractele cu un neproprietar, din moment ce actele de închiriere care au stat la baza înstrăinării erau perfectate cu Municipiul București.
Reclamantul a arătat în continuare că au fost încălcate și dispozițiile imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995, actele translative de proprietate fiind nule absolut, conform art. 966 C. civ.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 947,art. 948 pct. 1, 3 și 4, art. 966,art. 968,art. 1303,art. 1536 alin. (2) C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 69/1991, Constituția României și art. 46 și art. 51 din Legea nr. 10/2001.
Pe parcursul procesului, pârâta T.C.R. a arătat că soțul său, T.C., e decedat din data de 14 ianuarie 2001, fiind introdus în cauză moștenitorul acestuia, T.C.V., alături de pârâtă, care a participat în cauză, în dublă calitate.
în dosar, au formulat întâmpinare și cerere reconvențională N.E., I.M., I.B. și I.A.E., aceștia, în calitate de succesori ai pârâtei I.D., decedată, solicitând respingerea acțiunii formulate de reclamant și, cu caracter reconvențional, constatarea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu, pentru îmbunătățirile aduse acestui bun.
T.C.R. a formulat și ea întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea acțiunii, ca nefondată.
Pârâții I. au formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, solicitând, în ipoteza admiterii acțiunii, obligarea intervenientei să le restituie valoarea bunului imobil pe care l-au cumpărat, la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii.
La 26 noiembrie 2002, reclamantul a formulat o cerere completatoare a acțiunii inițiale (fila 50 dosar fond), prin care a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din construcție și terenul de sub construcție, menținând totodată acțiunea inițială, de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
A susținut că titlul său este preferabil față de cel al pârâților deoarece are la bază actul translativ de proprietate din anul 1927, autentificat sub nr. 23595, în timp ce părțile adverse invocă acte nevalabile, din cauza nerespectării condițiilor legale edictate la data întocmirii lor.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Municipiul București, reprezentat de Primarul General, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, acesta din urmă să fie obligat la restituirea contravalorii achitate pentru imobil deoarece sumele de bani încasate cu titlu de preț s-au vărsat într-un cont aflat la dispoziția ministerului respectiv.
La solicitarea instanței, reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, și Municipiul București, reprezentat de Primarul General, depunând în acest sens o cerere scrisă la fila 21 dosar fond.
Pârâtul sus-menționat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Cu privire la revendicarea imobilului, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece nu este nici proprietar și nici posesor al bunului în litigiu. Instanța a respins această cerere, ca fiind formulată de o persoană fără calitate întrucât nu a fost semnată de către pârât.
Aceeași parte a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de neîndeplinirea condițiilor de supralegalizare a înscrisurilor depuse de acesta la dosar, conform art. 62 din Convenția de la Haga, precum și de faptul că actul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate este grevat de ipotecă; a mai susținut că acțiunea în revendicare nu este formulată de către toți proprietarii.
A reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru argumentele din întâmpinare.
în urma depunerii la dosar a certificatului de moștenitor de pe urma lui I.D., a fost citat în cauză și I.V.I., acesta, alături de pârâții I.B. și I.A.E., susținând excepția lipsei calității procesuale pasive, argumentată de calitatea lor de minori și, în consecință, de lipsa capacității de exercițiu, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pentru nerespectarea principiului unanimității.
Instanța a unit cu fondul cauzei toate excepțiile invocate, mai puțin excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a admis-o în privința pârâtului Municipiul București întrucât acesta nu mai deține niciun prerogativ asupra imobilului în litigiu.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive a pârâților I., instanța a respins această excepție, ca neîntemeiată, pentru argumentele prezentate în încheierea de ședință din 14 ianuarie 2004.
Prin sentința civilă nr. 3100 din 23 aprilie 2004 a aceleiași instanțe, s- admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului privind cererea de revendicare a imobilului situat în București, și s-a respins această cerere, în consecință. S-a disjuns cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a actelor adiționale în litigiu, fiind acordat termen de judecată. S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
în pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că actul de renunțare făcut de către numiții I.E., Y.E. și M.E., care, practic, reprezintă o acceptare a moștenirii defunctului M.E., fratele reclamantului, nu poate să fie avut în vedere la analiza calității procesuale active deoarece renunțarea in favorem nu este permisă în dreptul românesc.
Ca atare, acțiunea în revendicare nu a fost formulată de către toți comoștenitorii, fiind încălcat principiul unanimității, excepția lipsei calității procesuale active în legătură cu această cerere fiind întemeiată.
Raportându-se la dispozițiile art. 3 și art. 4 din H.G. nr. 498/2003, instanța a reținut că reclamantul este o persoană interesată în promovarea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, excepția lipsei calității procesuale active invocată în legătură cu această cerere, fiind neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 2664/A din 17 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Curtea de Apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a procedat la analiza condițiilor de fond în ceea ce privește declarațiile de renunțare la succesiune în favoarea lui C.T., din perspectiva legislației civile române, cu toate că se referă la succesiuni dezbătute pe teritoriul statului Israel și că au fost date în condițiile legislației acelui stat. Această abordare este îndreptățită de dispozițiile art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora moștenirea este supusă locului unde fiecare dintre bunuri este situat. Cele trei declarații de renunțare la succesiune nu sunt pur abdicative, ci sunt făcute în favoarea reclamantului.
în speță, nu s-a dovedit că cele trei renunțări la succesiune in favorem au respectat condițiile de fond și de formă prevăzute de legislația română pentru oricare dintre actele juridice, cu titlu oneros sau gratuit, care ar fi putut asigura transmiterea drepturilor succesorale de la renunțători la reclamant.
în consecință, instanța de apel a reținut că manifestarea de voință din partea succesorilor lui M.E. valorează doar acceptare a succesiunii deschise de pe urma lui F.C., ceea ce, în final, conduce la concluzia că acțiunea în revendicare a fost introdusă cu nerespectarea principiului unanimității.
Prin decizia civilă nr. 542 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis recursul formulat de recurentul reclamant C.T. împotriva deciziei civile sus-menționate, a fost casată hotărârea respectivă, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 3100 din 23 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 București, care a fost desființată în parte și s-a trimis cauza spre rejudecare pe aspectul cererii în revendicare la această judecătorie; au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la măsura de disjungere.
în esență, instanța de recurs a reținut că susținerile formulate de recurent în legătură cu greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active sunt întemeiate.
într-adevăr, conform art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, moștenirea autorului reclamantului este supusă legii române, ca lege a locului situării imobilului succesoral, cum, în mod corect, a constatat și instanța de apel. Legea aplicabilă moștenirii reglementează mai multe aspecte în legătură cu o succesiune, dar renunțarea in favorem, pe care instanța o analizează și o lipsește de efecte juridice deoarece nu ar îmbrăca forma prevăzută de legea română pentru validitate, nu se înscrie în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 67 din actul normativ în discuție, ca fiind guvernate de legea succesiunii.
Renunțarea in favorem presupune o acceptare prealabilă a succesiunii și, doar din acest punct de vedere, se poate considera că ea se încadrează în opțiunea succesorală, ca expresie a acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.
Această acceptare este urmată de o manifestare unilaterală de voința a succesorului, care renunță la partea sa din moștenire, în favoarea uneia sau unora dintre moștenitori. Actul unilateral menționat nu intră însă sub incidența legii române, ca lege aplicabilă succesiunii.
Conform normelor conflictuale în materia actului juridic unilateral, acesta este supus, din punct de vedere al condițiilor de fond, legii pe care a ales-o autorul său, iar, în lipsă, legii statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse; dacă această lege nu este identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit (art. 69 din Legea nr. 105/1992). De asemenea, condițiile de formă sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul (art. 71).
în absența alegerii unei astfel de legi, care să guverneze efectele actului, se va aplica legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, respectiv legea locului unde actul juridic unilateral a fost întocmit.
Fiind vorba de renunțări la succesiunea unui defunct, cu ultim domiciliu pe teritoriul statului Israel, unde a intervenit și decesul, aceste acte juridice vor fi guvernate de legea statului arătat, în sensul art. 69 din Legea nr. 105/1992.
Potrivit art. 6 din Legea succesorală din 1965 a statului Israel, "cel care renunță la partea lui din moștenire este considerat a nu fi fost moștenitor de la început; renunțarea se poate face în favoarea soțului, a copiilor sau în favoarea fratelui defunctului, nu în favoarea altuia".
în speță, a avut loc o astfel de renunțare, în condițiile permise de legea aplicabilă, și anume în favoarea fratelui defunctului, astfel încât reclamantul a devenit singurul moștenitor al autorului decedat; în sensul celor arătate, a fost eliberată de către Registratorul în cauze succesorale din Tel - Aviv, decizia de predare a succesiunii, potrivit căreia, "în cauza succesiunii defunctului F.C.", unicul moștenitor al acestuia este T.C.
Promovând acțiune în revendicare cu privire la un imobil succesoral care a aparținut defunctului F.C., reclamantul, în calitate de unic moștenitor al acestuia, și-a justificat legitimarea procesuală.
în urma casării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr. 5831/300/2006, reclamantul depunând la filele 19-21 o cerere precizatoare a acțiunii în revendicare, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., prin care a solicitat, conform art.480 și următoarele C. civ., obligarea pârâților T.R.C. și T.C.V. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 4 camere, grup sanitar, cămară, pivniță, terasă și comun vestibul, hol, baie, grup sanitar, hol, vestibul, baie, culoar, oficiu, bucătărie, în suprafață utilă de 137,86 mp și teren aflat sub construcție în suprafață de 135,84 mp; în condițiile art. 480 și art. 481 cu referire la art. 1073,art. 1074 alin. (2), art. 1075,art. 1079 alin. (2) pct. 1, art. 998,art. 999 C. civ. și art. 1 alin. (2) și (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 44 din Constituția României, obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, la restituirea contravalorii prețului de piață al imobilelor aparținând pârâților I.M., I.B., I.A.E., I.V.I. și N.E., ca echivalent al lucrului vândut nelegal și pentru care nu s-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Reclamantul a solicitat și disjungerea cererilor.
în motivarea acțiunii, partea a arătat că, prin sentința civilă nr. 879 din 2 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului București nr. 239A din 2 februarie 2006, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul București și pârâții T., aceștia ocupând imobilul fără titlu valabil.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil însă s-au păstrat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de ceilalți pârâți, motivat de buna-credință a dobânditorilor.
Pornind de la împrejurarea că Municipiul București, la emiterea dispoziției nr. 715/2002, nu a soluționat cererea reclamantului decât în parte, fără a stabili măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute, acesta susține că dispozițiile art. 480 C. civ. sunt menite să apere dreptul de proprietate, ori de câte ori, unitatea deținătoare nu oferă reparația cuvenită în baza legii speciale.
Conform doctrinei, în situația în care pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul a primit proprietatea cu bună-credință, reclamantul trebuie să obțină de la vânzător contravaloarea lucrului vândut.
Deoarece Judecătoria sectorului 2 a stabilit cu autoritate de lucru judecat că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, Municipiul București a înstrăinat cele două apartamente, cu încălcarea art. 1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 112/1995, ceea ce constituie o faptă ilicită.
Mai mult, pârâtul a încălcat obligația stabilită în sarcina sa, prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, nedispunând acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, în măsura în care aprecia că restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, a înțeles să-și execute în parte obligația de a soluționa notificarea reclamantului.
în dosar a depus întâmpinare Municipiul București, reprezentat de Primarul General, invocând excepția inadmisibilității cererii de despăgubiri formulate împotriva sa, pe calea dreptului comun deoarece, conform Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri se face potrivit procedurii administrative, din Fondul Proprietatea, aceste dispoziții fiind derogatorii de la legea generală.
A mai invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive referitor la cererea în revendicare a părții din imobil ocupate de pârâții T. deoarece imobilul respectiv a fost vândut, precum și excepția inadmisibilității cererii precizatoare, normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilind căile procedurale care trebuie urmate pentru restituirea bunului.
Instanța a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția inadmisibilității cererii de despăgubiri, prorogând soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 7870 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primarul General, în ceea ce privește acțiunea în revendicare și s-a respins această acțiune, în consecință.
S-a luat act de tranzacția încheiată la data de 23 octombrie 2006, între reclamant și pârâții T.C.R. și T.C.V., cu privire la acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 din București, conform dispozitivului sentinței civile și s-a disjuns cererea având ca obiect pretenții, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, acordându-se termen pentru continuarea judecății.
Instanța a reținut că părțile sus-menționate au stins litigiul prin învoiala lor, în condițiile consemnate în tranzacția depusă la dosar, de care s-a luat act conform art. 271 alin. (1) C. proc. civ.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, a fost admisă deoarece imobilul pretins a fost înstrăinat de această parte pârâților T., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie 1997. Acest act nu a fost în mod irevocabil desființat așa încât, calitatea procesuală pasivă, la data formulării cererii, aparține doar celor doi pârâți persoane fizice, nu și Municipiului București, care nu mai are posesia bunului.
Disjungerea cererii în pretenții a fost dispusă ca urmare a stării de judecată doar în ceea ce privește acțiunea în revendicare.
Ulterior disjungerii, s-a format dosarul nr. 16926/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a acestei instanțe, fiind admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei și declinată cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București.
Instanța a reținut că, prin capătul de cerere având ca obiect pretenții, depus ca precizare în dosarul Judecătoriei, în fond după casare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, la plata despăgubirii pentru părțile din imobil pentru care nu mai este posibilă restituirea în natură, cererea sa fiind întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Din actele dosarului rezultă că reclamantul a formulat o notificare în anul 2001, cu privire la restituirea întregului imobil din București, în urma acesteia fiind restituite doar imobilele care nu fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la restul apartamentelor însă, Municipiul București nu a pronunțat o decizie de restituire ori de acordare de despăgubiri, ceea ce echivalează cu un refuz al unității deținătoare de a da curs solicitării reclamantului, refuz ce poate fi atacat direct la Tribunalul București, secțiile civile.
în consecință, în lipsa unui răspuns la notificarea reclamantului cu privire la apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 sau în lipsa ofertei de despăgubiri, competent în soluționarea acestor cereri, adresate direct instanțelor, este tot Tribunalul București. în acest sens, instanța a menționat și decizia nr. 625 din 28 februarie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe lângă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a avut în vedere, în aprecierea competenței de soluționare a cauzei, și precizarea reclamantului referitoare la valoarea pretențiilor solicitate, care depășește cuantumul de 6 miliarde lei (ROL).
Conform art. 2 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 158 și art. 159 C. proc. civ., dar și față de dispozițiile legii speciale, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea cauzei la Tribunalul București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 7982/3/2/2007, prin sentința civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a acestei instanțe, fiind respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca neîntemeiată.
Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, reclamantul a făcut trimitere la dispozițiile art. 33 și art. 44 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, solicitând ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor în sumă de 193.000 Euro, reprezentând prețul plătit de acesta pentru imobilele cumpărate de la chiriași.
în pronunțarea sentinței civile, instanța a reținut că, prin notificarea nr. 13321 din 17 iulie 2001, reclamantul C.T. a solicitat, în condițiile art. 20,art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului compus din construcție, parter, etaj și teren în suprafață de 2000 mp, dobândit de autorul său, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927 și preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, imobil situat la adresa indicată pe parcursul procesului.
Prin dispoziția Primarului General nr. 715 din 16 decembrie 2002, s-a restituit în natură reclamantului imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 1720,02 mp, din care aferent construcției restituite, 58,02 mp și liber, curtea în suprafață de 1662 mp, precum și construcția formată din locuința de la mansardă, ocupată cu contractul de închiriere nr. 1820177L/1999, fără a se soluționa cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru cele trei apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a invocat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin Legea nr. 247/2005, instanța constatând că normele legale sus-menționate nu sunt incidente în cauză întrucât fac referire la imobilele expropriate.
Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, în cazul în care nu a fost posibilă restituirea întregului imobil solicitat prin notificare, unitatea deținătoare era obligată ca, prin aceeași dispoziție, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. în cauză, au fost încălcate dispozițiile legale enunțate întrucât o asemenea ofertă nu a fost efectuată de către pârât.
în baza art. 44 din aceeași lege, nemodificată, între reclamant și chiriașii cumpărători, pârâții I. și pârâta N.E., s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1172 și 1173 din 25 august 2005, prețul plătit prin aceste contracte fiind, în total, de 193.000 Euro.
Reclamantul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, în conformitate cu acest text de lege, care vizează răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală, în cazul încălcării dispozițiilor actului normativ; a invocat și art. 1073 C. civ., referitor la dreptul său de a obține dezdăunări pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor date în sarcina pârâtului.
A mai susținut că pârâtul ar fi săvârșit o faptă ilicită, constând în încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 112/1995, referitoare la interdicția vânzării imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat.
Dispozițiile sus-menționate se referă doar la persoanele care puteau beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, neconținând și o interdicție de vânzare a imobilelor preluate de către stat, motiv pentru care susținerile reclamantului au fost înlăturate de către instanță.
Chiar dacă actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dreptul creditorului de a obține dezdăunări izvorăște doar dintr-un raport juridic dintre el și debitor; în speță însă, nu există un raport convențional între reclamant și pârâtul Municipiul București, partea beneficiind de posibilitatea acordării de măsuri reparatorii, în virtutea legilor speciale.
Deși pârâtul, prin dispoziția nr. 715 din 16 decembrie 2002, a nerespectat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, întrucât nu a procedat la o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare părții din imobil pentru care restituirea în natură nu era posibilă, acest fapt nu poate acorda reclamantului dreptul de a obține restituirea prețului pe care l-a plătit chiriașilor cumpărători. Reclamantul are la dispoziție doar căile legii speciale nr. 10/2001 pentru obținerea despăgubirilor de la pârât.
De asemenea, art. 44 din această lege, care permitea chiriașilor să înstrăineze imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, înainte de împlinirea termenului de 10 ani, către persoana îndreptățită, fost proprietar al locuinței cumpărate, nu prevedeau în sarcina statului, restituirea prețului plătit fostului chiriaș, chiar dacă imobilul fusese preluat cu titlu nevalabil.
Pe de altă parte, reclamantul avea obligația de a uza de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, respectiv aceea de a ataca, în termen de 30 de zile de la comunicare, dispoziția nr. 715/2002, la Tribunalul București.
Conform art. 41 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, încălcarea dispozițiilor legii atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală însă nerespectarea de către pârât a actului normativ, cu consecința antrenării răspunderii civile, se poate constata doar în cadrul judecării contestației împotriva dispoziției nr. 715/2002, contestație care nu a fost formulată în cauză.
împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică deoarece considerentele hotărârii sunt contradictorii. Astfel, deși instanța reține că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a făcut persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, a motivat totodată că reclamantului nu i se poate acorda un drept de a obține dezdăunări pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor legale, de către Municipiul București.
De asemenea, a constatat, în mod greșit, că pretențiile reclamantului nu pot fi valorificate decât în cadrul promovării unei contestații împotriva dispoziției nr. 715/2002, fiind nesocotite limitele învestirii stabilite prin hotărârea de declinare și cele reținute prin încheierea din 20 aprilie 2007.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii constă în omisiunea de a sesiza că notificarea reclamantului nu a fost soluționată administrativ în integralitate, așa încât nu putea fi promovată contestația prevăzută de art.26 din Legea nr. 10/2001.
Plata sumei de 193.000 Euro, de către reclamant foștilor chiriași, s-a realizat pe considerentul că acesta urma să primească despăgubiri bănești, acțiunea fiind promovată în anul 2002, când Legea nr. 10/2001 oferea asemenea măsuri reparatorii, pentru imobilele preluate fără titlu valabil. Ca urmare a modificării legii arătate, prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile bănești au fost abrogate, așa încât reclamantul a suportat un prejudiciu cert și exprimat în bani.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu se referă la o răspundere civilă delictuală, în timp ce dispozițiile art. 33 din aceeași lege, invocate de reclamant, se raportează la normele dreptului comun. Cum legea specială nu instituie dispoziții referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, aceasta trebuia analizată din perspectiva dreptului comun, și anume a textelor de lege invocate în cererea precizatoare.
în concluzie, instanța de fond trebuia să procedeze la analiza acestor elemente și să stabilească legătura de cauzalitate, instituită prin art. 43 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, între preluarea fără titlu valabil a imobilului, de către stat, și neacordarea despăgubirilor către reclamant, precum și prejudiciul suportat de acesta, prin cumpărarea apartamentelor la prețul de 193.000 Euro.
Prin decizia civilă nr. 760 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, constatându-se că argumentele judecătorului fondului referitoare la necesitatea promovării unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul oricărei nemulțumiri față de dispoziția nr. 715/2002, sunt corecte.
A mai considerat Curtea de Apel că nu este întemeiată nici critica referitoare la nepronunțarea în întregime asupra notificării, față de preambulul dispoziției, din care rezultă, fără echivoc, că notificarea cu privire la cele trei apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și la mansarda ocupată cu contract de închiriere, de către o terță persoană, nu a fost acceptată.
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare între reclamant și foștii chiriași pentru două dintre apartamentele care au format obiect al notificării, determinată de prefigurarea unei alte soluții cu privire la modalitatea de soluționare a acesteia, este nerelevantă în cauză și nu poate atrage răspunderea Municipiului București, pe o altă cale decât cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, privind dreptul la contestație, al persoanei nemulțumite.
Logica raționamentelor judecătorului fondului nu este contradictorie și nelegală, ci este bazată pe texte legale concrete.
între părți nu a existat un raport juridic, care să dea dreptul reclamantului, de a solicita daune pentru neexecutarea obligației printr-o altă modalitate, decât cea prevăzută de legea specială.
în concluzie, chiar și în eventualitatea în care dispoziția nr. 715/2002 ar fi încălcat, procedural și substanțial, textele legale în vigoare, reclamantul avea obligația formulării contestației, în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, obligație pe care nu a respectat-o.
împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
S-a nesocotit autoritatea de lucru judecat cu privire la calificarea dată de Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința de declinare, și a fost încălcată încheierea Tribunalului București, care a stabilit natura acțiunii, ca fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a pronunțat o hotărâre contradictorie, iar Curtea de Apel a soluționat acest aspect, pe considerente străine de motivele de apel.
Instanța a interpretat greșit cererea de chemare în judecată, schimbând natura juridică a acesteia, dintr-o cerere întemeiată pe dispozițiile legii sus-enunțate, într-o acțiune în pretenții de drept comun, limitând accesul la justiție doar prin contestație.
A făcut și o greșită aplicare a legii, ignorând dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., exercitându-se doar în legătură cu analiza temeiurilor de drept situate în afara actului normativ menționat. Nu s-au avut în vedere nici deciziile nr. XX/2007 și nr. LIII (53) /2007 ale înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate asupra unor recursuri în interesul legii.
Ambele instanțe, deși recunosc încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, consideră, în mod greșit, că răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă doar în cadrul contestației formulate în temeiul legii speciale.
De asemenea, art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio referire la răspunderea civilă delictuală, ambele instanțe ignorând conținutul textului din actul normativ, care stabilește obligația unității deținătoare de a face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în cazul imposibilității restituirii în natură. Așadar, dispoziția legală menționată condiționează nașterea dreptului material la contestație, de situația în care unitatea face o asemenea ofertă, în lipsa acesteia, dreptul material la măsuri reparatorii îmbrăcând forma unei acțiuni în pretenții.
Pe de altă parte, acțiunea reclamantului are o justificare legală, constând în dispozițiile art. 41 (în prezent, art. 33), raportat la art. 25 și art. 26 (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001, texte de lege care nu au fost avute în vedere de instanța de apel.
Art. 480-481 și art. 1073 și urm. C. civ. au aplicabilitate în cauză, fiind întrunite cumulativ condițiile de fond și de formă a trei acțiuni simultane, prin care este angajată răspunderea Municipiului București.
Astfel, nesoluționarea notificării deschide calea acțiunii directe, în cadrul căreia să se poată analiza pe fond cererea reclamantului, chiar dacă aceasta nu este intitulată contestație.
Dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 stabilesc răspunderea civilă a unității deținătoare pentru încălcarea obligației de a propune o ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent, reclamantul având la dispoziție și o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, care tinde la repararea prejudiciului concret suferit de parte, constând în suma de 193.000 Euro, plătită ca preț, foștilor chiriași..
Art. 480-481 C. civ. prevăd posibilitatea, în cadrul formulării unei acțiuni în revendicare, de a se obține plata în echivalent pentru cazurile în care nu se restituie bunul în natură.
Mai susține recurentul că este incident principiul tempus regit actum, în sensul că măsura reparatorie aplicabilă este guvernată de legea în vigoare la data formulării acțiunii, deci la nivelul anului 2002, când s-a constatat calitatea lui de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și preluarea abuzivă a imobilului, fiind îndreptățit, astfel, la despăgubiri bănești.
Cererea de despăgubiri bănești este justificată și din perspectiva O.U.G. nr. 81/2007, care a modificat Legea nr. 247/2005, și care stabilește posibilitatea opțiunii persoanei îndreptățite pentru această modalitate de reparație. Mai precis, reclamantul este îndreptățit la obținerea prețului plătit pentru imobilele cumpărate de la chiriași, cerere care se plasează sub regimul juridic al Legii nr. 10/2001 și întrunește toate elementele răspunderii civile delictuale.
în final, recurentul solicită aplicarea principiului simetriei actelor și faptelor juridice, conform căruia, ceea ce s-a plătit pentru un lucru, trebuie restituit în aceeași modalitate.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Deși legal citat cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat în dosar un asemenea act procedural.
Recurentul a indicat în mod generic mai multe motive de casare și de modificare a deciziei, înalta Curte urmând să verifice susținerile părții, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru cele referitoare la considerente străine de motivele de apel și a art. 304 pct. 9, pentru cele vizând nelegalitatea hotărârii.
Dispozițiile art. 304 pct. 5 au fost invocate în mod formal deoarece recursul nu cuprinde critici privind încălcarea de către instanța de apel a formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) din cod.
încadrarea în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, greșită, textul de lege raportându-se la schimbarea naturii juridice a actului de drept substanțial, încheiat de părți sau provenit de la o parte, iar nu la actul de sesizare a instanței. Recurentul arată că schimbarea naturii juridice a acțiunii este determinată de ignorarea temeiul juridic invocat de el, deci, vizează actul procesual de învestire a organului judiciar.
Argumentele în legătură cu acest aspect vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 9, mai precis a eventualelor nelegalități la care a procedat instanța de apel, atunci când a menținut sentința civilă, pronunțată cu depășirea limitelor de sesizare, conform opiniei recurentului.
în ceea ce privește motivarea străină de criticile formulate în apel, înalta Curte constată că aceste susțineri nu sunt întemeiate deoarece, chiar dacă într-un mod succint, instanța de apel a răspuns motivelor căii de atac respective, în forma considerentelor deja redate. Curtea de Apel a considerat că raționamentul judecătorului fondului nu este contradictoriu și nelegal, partea putându-și valorifica pretențiile în legătură cu imobilul în litigiu, pentru care nu au fost acordate măsuri reparatorii, doar prin promovarea unei contestații, în temeiul legii speciale. Neuzitând de această cale, reclamantul nu are dreptul la asemenea măsuri.
în consecință, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Soluția instanței de apel, fundamentată pe argumentarea redată mai sus, încalcă însă dispozițiile legale referitoare la efectele juridice ale unei hotărâri judecătorești irevocabile, mai precis, autoritatea de lucru judecat a celor stabilite prin sentința civilă nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și rămasă irevocabilă, prin nerecurare.
Astfel cum deja s-a arătat, prin această hotărâre, s-a declinat în favoarea Tribunalului, competența de soluționare a cererii în pretenții, formulate de reclamant împotriva pârâtului Municipiul București, reprezentat de Primar, pornindu-se de la calificarea dată de instanța respectivă acțiunii, în raport de temeiul juridic invocat de parte.
Instanța a constatat că, în susținerea cererii, au fost invocate dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că notificarea formulată de reclamant a fost rezolvată doar parțial, prin restituirea unei părți din imobil, pentru imobilele înstrăinate către chiriași nefiind pronunțată nicio soluție. Aceasta echivalează cu un refuz de restituire, care dă dreptul reclamantului la acțiune directă pe rolul instanței, pentru valorificarea pretențiilor sale. în concluzie, sunt incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în materie de competență.
Sentința civilă sus-menționată nu a fost recurată, rămânând, astfel, irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, se bucură de autoritate de lucru judecat, atât în ceea ce privește stabilirea instanței competente să soluționeze cererea, dar și în privința calificării date acestei cereri.
Aspectele rezolvate de instanța respectivă nu mai pot fi repuse în discuție în cadrul unui nou proces (în speță, cu ocazia rejudecării în fond, după casare) deoarece, în caz contrar, s-ar nerespecta prezumția absolută și irefragabilă de adevăr a unei hotărâri judecătorești irevocabile, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ.
Menținând hotărârea primei instanțe, care a constatat că acțiunea reclamantului este nelegală în absența formulării unui contestații întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale sus-menționate, în ceea ce privește efectele juridice ale unei hotărâri irevocabile, din perspectiva autorității de lucru judecat.
De asemenea, Curtea de Apel a ignorat și dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care prevăd caracterul obligatoriu al deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate în interesul legii, în materie, de către înalta Curte de Casație și Justiție. în urma admiterii recursului în interesul legii, s-a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției sau deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare, de a răspunde la notificarea părții interesate.
Cea de-a doua decizie pronunțată în interesul legii, nr. LIII (53)/2007, vizează regimul juridic aplicabil în materia cererilor referitoare la imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și nu are legătură cu litigiul de față întrucât bunul nu a fost preluat în baza unui decret de expropriere.
Criticile referitoare la încălcarea celor reținute prin încheierea din 20 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 7982/3/2007, sunt, de asemenea, corecte.
Prin acest act, prima instanță s-a considerat învestită cu soluționarea unei contestații privind dispoziția nr. 715/2002, pe aspectul neacordării despăgubirilor pentru partea din imobil nerestituită în natură, pentru ca, ulterior, să nesocotească propria calificare, care, oricum, nu putea fi schimbată, în raport de sentința civilă de declinare.
Pe de altă parte, nu intervenise niciun element nou în proces, de natură să modifice calificarea dată prin hotărârea judecătorească arătată, instanța care a pronunțat hotărârea de declinare raportându-se atât la cererea precizatoare care a generat calificarea respectivă, cât și la soluția incompletă dată notificării, prin dispoziția emisă de Primarul Municipiului București.
în concluzie, stabilind natura cererii cu care fusese învestită prin hotărârea de declinare, prima instanță a pronunțat o încheiere interlocutorie, asupra căreia nu mai putea reveni, astfel după cum prevede și art. 268 alin. (3) C. proc. civ., raportat și la cele reținute prin sentința irevocabilă de declinare.
Menținând soluția primei instanțe, cu privire la noua calificare dată cererii de chemare în judecată precizate, cu ignorarea celei inițiale, pe lângă dispozițiile în materia puterii de lucru judecat, Curtea de Apel a încălcat și textul de lege sus-menționat, care prevede că o asemenea încheiere leagă instanța, în sensul că judecătorii nu mai pot reveni asupra ei, iar la pronunțarea hotărârii trebuie să țină seama de problemele rezolvate prin aceasta.
Stabilind necesitatea formulării unei contestații în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost făcută în speță, niciuna dintre instanțele anterioare nu au mai analizat fondul pretențiilor reclamantului, ceea ce impune casarea celor două hotărâri pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.
în ceea ce privește limitele rejudecării, prima instanță va avea în vedere cele stabilite în mod irevocabil prin sentința civilă de declinare, în sensul că va soluționa cererea reclamantului ca pe o acțiune directă, adresată instanței, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Partea a susținut că nesoluționarea pretențiilor sale deschide calea a trei acțiuni și, în consecință, instanța ar urma să le rezolve pe toate.
Susținerile sunt incorecte întrucât opinia recurentului nu ține seama de calificarea dată cererii în mod irevocabil, prin sentința nr. 9861 din 18 decembrie 2006, ceea ce acesta a reproșat, de altfel, celor două instanțe și nici de principiul electa una via, care interzice valorificarea simultană a acelorași pretenții prin intermediul mai multor acțiuni și, deci, în caz de admitere, prin obținerea mai multor titluri.
în plus, pe lângă aceste argumente, trebuie să se țină seama și de caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 și de aplicarea ei prioritară față de alte acte normative, astfel încât pretențiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului său la măsurile reparatorii reglementate de această lege.
în consecință, criticile formulate în cererea de recurs, în legătură cu încălcarea dispozițiilor legale care constituite temeiul juridic al celorlalte două acțiuni susținute de reclamant nu au fost analizate de prezenta instanță, acțiunile înseși urmând să nu facă obiect de judecată al primei instanțe (acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 480 C. civ. și acțiunea în răspundere civilă delictuală).
Referitor la modalitatea de reparație și limitele valorice ale măsurilor reparatorii la care reclamantul are dreptul, aceste aspecte vor fi avute în vedere de instanța de fond, cu respectarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 10/2001 și a principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5), art. 313 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant, a casat hotărârile pronunțate de instanța de apel și de prima instanță și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
în pronunțarea acestei decizii, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1181/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4790/2008. Civil → |
|---|
