ICCJ. Decizia nr. 4790/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia civilă nr. 8237 din 16 octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanta F.M. și de pârâta Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a Județului Cluj și a casat decizia civilă nr. 162 din 6 decembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, și sentința nr. 358 din 25 iunie 2002 a Tribunalului Cluj, secția civilă.
Pe fond, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta F.M. împotriva pârâților Municipiului Cluj Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, A.S.A. și A.C.M. și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30615 din 29 octombrie 1996 intervenit între SC C. SA Cluj Napoca (în baza protocolului nr. 28871 din 30 august 1990 încheiat de Consiliul Local Cluj Napoca), în calitate de vânzător și pârâții Arcuș, în calitate de cumpărător cu privire la apartamentul 3, etaj 1 din Cluj Napoca, (construcție civilă și suprafața de teren aferentă individualizate).
Prin aceeași deciziei instanța a anulat pct. 2 din dispoziția nr. 2819 din 30 octombrie 2001 emisă de primarul Municipiul Cluj Napoca și a dispus restituirea în natură a părții din apartamentul 3 care nu formează obiectul art. 1 al Hotărârii nr. 33 din 17 noiembrie 2000 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, radierea inscripțiilor efectuate în cartea funciară în baza încheierii nr. 19945 din 17 decembrie 1998 și restabilirea situației anterioară de carte funciară, respectiv intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților.
Totodată, instanța a respins cererea reconvențională formulată de pârâții A.S.A. și A.C.M. în contradictoriu cu reclamanții și Comisia Județeană Cluj de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin contestația înregistrată la data de 8 noiembrie 2007, pârâții A.S.A. și A.C.M. au cerut anularea deciziei menționate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
în motivarea cererii pârâții susțin că hotărârea atacată a cărei anulare o solicită a fost pronunțată de instanța de recurs cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică prin care se reglementează competența materială a instanțelor judecătorești.
Contestatorii susțin că au formulat contestația în anulare în termenul prescris de lege întrucât hotărârea atacată a fost redactată la data de 29 august 2007 și Ie-a fost comunicată la data de 22 octombrie 2007, caz în care, abia de la aceste dată au putut lua cunoștință dacă instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la excepția de necompetență materială pe care au invocat-o în cauză.
Pe fondul cererii, contestatorii susțin că urmare a modificării dispozițiilor Codului de procedură civilă prin dispozițiile Legii nr. 219 din 6 iulie 2005, în pricinile al căror obiect are o valoare mai mică de 5 miliarde lei, recursurile aflate pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție se impuneau a fi trimise spre competentă soluționare curților de apel.
Cum litigiul finalizat prin pronunțarea deciziei menționate a continuat să fie judecat de înalta Curte de Casație și Justiție, deși s-a învederat existența incidenței dispozițiilor procedurale modificate prin legea menționată, contestatorii susțin că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială, caz în care este supusă anulării.
Prin întâmpinare intimata F.M. a cerut respingerea contestației în anulare dedusă judecății, în principal, ca tardivă și, în subsidiar, ca nefondată.
Intimata susține că potrivit art. 319 alin. (2) teza C. proc. civ., contestația în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile se poate formula în termen de un an de la data când a rămas irevocabilă.
Cum hotărârea atacată a rămas irevocabilă la data de 16 octombrie 2006 iar contestația în anulare a fost înregistrată la data de 8 mai 2007, după împlinirea termenului de un an, se impune respingerea sa ca tardiv formulată.
Pe fond, intimata susține că atâta timp cât excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, a fost respinsă de instanța de recurs prin încheierea din data de 8 februarie 2006, când părțile au fost prezente și au luat cunoștință de soluția instanței, apărarea acestora în sensul că nu au avut cunoștință și nu au putut verifica acest aspect este formulată cu rea credință.
Analizând lucrările dosarului, înalta Curte constată următoarele:
în drept, potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., în cazul hotărârilor supuse executării silite contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, sau în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).
Potrivit dispoziției legale menționate, împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
în speță, prin hotărârea atacată cu contestație, s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, cu consecința restituirii bunului vândut în patrimoniul vânzătorului și cu obligația de a fi restituit proprietarului, caz în care această hotărâre se încadrează în categoria celor care se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită.
Or, referitor la această hotărâre nu s-a probat că s-a început o procedură de executare silită, afirmația intimatei reclamante, prin apărător, în sensul că ar fi fost executată prin învoiala părților nefiind, de asemenea, dovedită.
Ca atare, cât timp nu s-a dovedit începerea executării silite a hotărârii, în raport de dispozițiile art. 319 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu poate fi primită excepția tardivității contestației în anulare dedusă judecății.
Analizând contestația în anulare dedusă judecății, înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele prevăzute la pct. 1 (încălcarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina) și pct. 2 (încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență), numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
în situația în care aceste motive au fost invocate pe calea apelului sau recursului, adică au făcut obiectul analizei instanțelor prin intermediul căilor de atac arătate, ele nu mai pot fi invocate, din nou, pe calea contestației în anulare, știut fiind că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar cu privire la chestiuni care au fost analizate și soluționate, în mod irevocabil, de instanțele judecătorești.
Or, chestiunea referitoare la competența materială a înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursurile deduse judecății de reclamanta F.M. și de pârâta Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a județului Cluj, în raport de dispozițiile art. II din Legea nr. 247/2005, a făcut însă obiectul analizei instanței de recurs.
Potrivit lucrărilor dosarului de recurs, prin cererea formulată la data de 20 octombrie 2005 (f. 46 dosar recurs) reclamanta F.M. a solicitat instanței de recurs ca, în baza art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursul să fie scos de pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție și trimis spre soluționare Curții de Apel Cluj.
Acest aspect a fost pus în dezbaterea publică și contradictorie a părților în ședința din 8 februarie 2006 (f. 49), avocatul contestatorilor punând concluzii de respingere a excepției, susținând că atâta timp cât una din cererile deduse judecății este o plângere formulată în procedura Legii nr. 10/2001, competența de soluționare a recursurilor aparține înaltei Curți de casație și Justiție.
Prin încheierea interlocutorie din 8 februarie 2006, înalta Curte a respins cererea formulată de reclamantă și a reținut cauza spre competență soluționare, dispunând continuarea judecății recursurilor, judecată finalizată la data de 16 octombrie 2006 prin pronunțarea deciziei nr. 8237.
Așa fiind, cum excepția necompetenței materiale a înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa litigiul în raport de dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 247/2005 a făcut obiectul analizei instanței de recurs, ea nu poate fi invocată, din nou în scopul anulării hotărârii judecătorești, pentru a doua oară, pe calea contestației în anulare, în condițiile art. 317 (1) pct. 2 C. proc. civ.
De altminteri, conduita contestatorilor, care în fața instanței de recurs s-au opus declarării necompetenței instanței de recurs în baza art. II alin. (3) din Legea nr. 247/2005 și trimiterii cauzei Curții de Apel Cluj, de a solicita, ulterior, anularea hotărârii judecătorești tocmai pentru acest considerent, denotă inconsecvență în interpretarea acelorași dispoziții legale.
Mai mult, prin critica formulată, contestatorii urmăresc să obțină anularea unei decizii judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv de interpretare și aplicare greșită de către instanța de recurs a dispozițiilor Legii nr. 245/2005, fapt care, așa cum s-a arătat, nu este permis pe calea contestației în anulare, cale extraordinară de atac care poate fi exercitată doar în cazurile restrictiv prevăzute de lege.
Cât timp, chestiunea competenței materiale a instanței de recurs de a soluționa recursurile a fost soluționată încă din data de din 8 februarie 2006, înalta Curte constată că nu poate fi primită nici susținerea contestatorilor potrivit căreia nu au avut cunoștință de această soluție până la momentul redactării considerentelor hotărârii judecătorești pronunțată la data de 16 octombrie 2006.
în acest context al analizei, este de menționat că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepțiilor de procedură, cum este și cazul excepției necompetenței materiale, instanțele judecătorești sunt obligate să se pronunțe cu precădere, adică mai înainte de a intra în cercetarea fondului pricinii, soluția adoptată și motivele în raport de care a fost adoptată fiind dispusă, de regulă, în încheieri interlocutorii sau în cele de dezbateri și este consemnată în condica de ședință, registru public al instanței.
Astfel de excepții nu pot fi reținute și motivate direct în considerentele unei hotărârii judecătorești, prin care se soluționează fondul litigiului, întrucât s-ar încălca principiile care guvernează procesul civil.
Ca atare, răspunsul cu privire la soluția instanței de recurs referitoare la chestiunea competenței sale materiale de a soluționa recursurile nu se găsea în considerentele hotărârii prin care s-au judecat în fond recursurile, anume în considerentele deciziei nr. 8237 la data de 16 octombrie 2006, astfel cum invocă contestatorii, ci în cuprinsul încheierii interlocutori din data de din 8 februarie 2006, când a fost dezbătută în prezența părților și când instanța a dispus continuarea judecății, judecată la care au participat și contestatorii, fără ca aceștia să mai fi contestat competența instanței până la finalizarea judecății recursurilor.
Așa fiind, pentru considerentele arătate, înalta Curte a respins contestația dedusă judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4789/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4185/2008. Civil → |
|---|
