ICCJ. Decizia nr. 5008/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5008
Dosar nr. 1346/62/2008
Şedinţa publică din 29 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2008, reclamantul K.O. a chemat în judecată pe pârâta SC R. SRL Braşov cerând să fie obligată „să emită decima de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 5479,14 mp şi casă de cărămida situat în municipiul Braşov, invocând drept temei al cererii dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că a formulat notificare pentru imobilul situat la adresa mai sus arătată, preluat în mod abuziv de stat şi aflat în administrarea societăţii pârâte, notificare la care pârâta nu a răspuns, obligaţie ce îi revenea în condiţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, sens în care se impune admiterea cererii şi „obligarea acesteia la emiterea şi comunicarea deciziei motivate".
Prin sentinţa civilă nr. 1991S din 2 iunie 2008, Tribunalul Braşov a admis, în parte cererea, în sensul că a obligat pârâta „să emită dispoziţie de restituire a imobilului compus din casă de locuit şi 5479,14 mp teren, situat în municipiul Braşov.
Prin aceiaşi sentinţă instanţa a respins „cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul".
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10 /2001, anume de obligare a pârâtei să soluţioneze notificarea formulată de reclamant care, în calitate de creditor al obligaţiei de a face, în raport şi de prevederile art. 1073 C. civ., este îndreptăţit să ceară obţinerea îndeplinirii obligaţiei.
Instanţa a constatat că imobilul în litigiu, ulterior preluării de către stat, a suferit mai multe dezmembrări şi că nu se justifică refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea, justificat de faptul că prin lucrarea întocmită de ing. D.C. nu s-a putut stabili cu claritate situaţia sa juridică (nefiind identificate toate parcele dezmembrate) şi de faptul că unele parcele dezmembrate au făcut obiectul unor judecăţi finalizate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, operaţiuni care au fost însă evidenţiate în cartea funciară.
Instanţa a reţinut şi că nu poate primi pretenţia reclamantului de restituire în natură a imobilului în litigiu, întrucât, pe de o parte, modalitatea de soluţionare a notificării este în sarcina pârâtei iar, pe de altă parte, instanţa nu este învestită cu cercetarea fondului dreptului invocat de reclamant ci doar cu constrângerea pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia de a face.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul susţinând, în esenţă, că prima instanţă s-a pronunţat cu privire la ceea ce nu a cerut prin cererea dedusă judecăţii.
În motivarea apelului reclamantul a susţinut că a dedus judecăţii o cerere prin care a solicitat „obligarea pârâtei SC R. SRL Braşov să emită decizie de restituire a imobilului situat în str. C., nr. 7" întemeiată pe prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 10/2001, cu trimitere la Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a ICCJ.
Reclamantul a susţinut că atâta timp cât prin cerere a urmărit doar să obţină răspunsul scris din partea pârâtei cu privire la notificarea formulată, în mod eronat, prima instanţă a dispus, cu depăşirea cadrului procesual, respingerea cererii de restituire în natură, cerere pe care nu a dedus-o judecăţii.
Reclamantul învederează că a dedus judecăţii, pe cale separată, şi o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care face obiectul dosarului nr. 2823/62/2008 al aceluiaşi tribunal, existând riscul ca dispoziţia primei instanţe criticată prin apel să i se opună cu autoritate de lucru judecat.
Prin Decizia civila nr. 82/9 septembrie 2008, Curtea de Apel Braşov a admis apelul şi a schimbat, în parte sentinţa în sensul că a înlăturat dispoziţia de respingere a cererii reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul în litigiu, păstrând celelalte dispoziţii.
In motivarea deciziei s-a reţinut că prima instanţă, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a depăşit cadrul procesual dedus judecăţii de către reclamant, care a învestit instanţa doar cu o cerere de obligare a pârâtei să emită decizie de restituire în natură a imobilului în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SRL Braşov, invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta susţine că şi-a însuşit, prin neapelare, soluţia primei instanţe, soluţie care răspundea şi pretenţiei declarate a reclamantului, care a afirmat constant, inclusiv prin cererea de apel, că a dedus judecăţii o cerere prin care urmărea să obţină soluţionarea notificării, aspect contrazis însă prin petitul cererii, prin care solicită emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului.
Pârâta susţine că prin modalitatea de soluţionarea a litigiului, instanţele de fond s-au subrogat, în mod nelegal, în drepturile entităţii deţinătoare şi au pronunţat hotărâri nelegale, cât timp imobilul în litigiu este exceptat, prin dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 de la restituire, fiind înstrăinat unor terţe persoane.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, instanţele au obligaţia de a se pronunţa doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii, acest fapt constituind garanţia aplicării principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin.(69 C. proc. civ.
Dacă formulările sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului şi temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării cu rigoare a principiului disponibilităţii, un ultra sau un minus petita.
În speţa supusă analizei, obiectul cererii introductive de instanţă este formulat într-o manieră confuză atât cu privire la pretenţia concretă dedusă judecăţii cât şi în raport cu motivele de fapt şi temeiul de drept invocate .
Acest aspect, care nu a fost clarificat pe parcursul judecăţii, a determinat pronunţarea de către prima instanţă a unei hotărâri cu un dispozitiv imprecis care, în apel, s-a apreciat că ar reprezenta o încălcare a principiul disponibilităţii, fără însă a se observa că cele două menţiuni ale dispozitivului primei instanţe erau, conform considerentelor sentinţei, într-o strânsă interdependenţă.
Astfel, din dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, reclamantul a dedus judecăţii o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin care cere instanţei să oblige societatea pârâtă să îi soluţioneze notificarea.
Soluţionarea notificării presupune ca entitatea deţinătoare să se pronunţe, în termenele impuse de lege, asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, bunuri sau alte servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.
Prin petitul cererii de chemare în judecată, referitor la obligaţia ce solicită a se stabili în sarcina pârâtei, reclamantul foloseşte însă sintagma „să emită Decizia de restituire în natură a imobilului sintagmă menită să creeze confuzie, ştiut fiind că alegerea uneia dintre măsurile reparatorii, printre care se numără şi restituirea în natură, presupune o soluţionare în fond a cererii şi că o astfel de pretenţie poate fi, de asemenea, formulată direct în justiţie în cazul în care entitatea deţinătoare nu soluţionează notificarea.
În acest sens s-a statuat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ, dată în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cum, acţiunea în „obligarea unităţii notificate de a soluţiona notificarea/ de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării,, întemeiată pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, care presupune o analiză formală privind refuzul pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia de a se pronunţa cu privire la notificare, nu se confundă cu acţiunea în obligarea unităţii învestite cu soluţionarea notificării „să emită Decizia
de restituire a imobilului, care presupune o analiză în fond a pretenţiei de restituire, prima instanţă avea a clarifica care obiectul cererii deduse judecăţii.
Confuzia nu a fost clarificată nici în apel, reclamantul reiterând prin motivele de apel obiectul imprecis al cererii de chemare în judecată, cu mentiunea că a dedus judecăţii, pe cale separată, şi o „contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001", care face obiectul dosarului nr. 2823/62/2008 al Tribunalului Braşov.
Instanţa de apel s-a rezumat, sub motivul existenţei unui plus petita, să înlăture una din dispoziţiile primei instanţe fără a motiva, dat fiind caracterul neclar al dispoziţiei menţinute, care este întinderea obligaţiei dispusă în sarcina pârâtei şi, corelativ, care era obiectul cererii deduse judecăţii.
Aşa fiind, cum instanţele de fond au statuat în mod confuz cu privire petitul acţiunii deduse judecăţii şi, respectiv cu privire la obligaţia care incumbă pârâtei, fapt care echivalează cu omisiunea examinării fondului pricinii, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi va trimite cauza la prima instanţă pentru reluarea judecăţii.
În rejudecare, instanţele vor statua, în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu privire la obiectul cererii deduse judecăţii şi vor dispune, în consecinţă.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că prin dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta nu a formulat critici care să se încadreze în motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care sancţionează excesul de putere săvârşit de instanţele judecătoreşti, cu mentiunea că se circumscriu acestui motiv de recurs numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale nu şi pretinsele încălcări ale legii sau ale normelor de procedură, astfel cum a invocat recurenta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov.
Casează Decizia civilă nr. 82/Ap din 9 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, precum şi sentinţa civilă nr. 199/S din 2 iunie 2008 a Tribunalului Braşov şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5173/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4365/2008. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
