ICCJ. Decizia nr. 5455/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5455
Dosar nr. 3315/91/200.
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, la data de 28 noiembrie 2006, sub nr. 3315/91/2006, reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SA (fostă SC I.T.A. SA), solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la emiterea unei decizii motivate cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 817 mp, situat în Focşani, judeţul Vrancea.
Pe parcursul procesului, pârâta a precizat denumirea corectă a acesteia, ca fiind SC I.T.A. SA, fostă SC M.T. SA.
Reclamanta a depus, de asemenea, o precizare a acţiunii, prin care a arătat că, deoarece pârâta este privatizată, conform art. 26 alin. (1) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. urmează să emită decizie pentru măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care a solicitat citarea în cauză a acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 654 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, s-a admis excepţia invocată de pârâta SC I.T.A. SA, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi. S-a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta A.V.A.S., ca neîntemeiată. S-a admis în parte acţiunea privind restituirea imobilului şi a fost obligată pârâta A.V.A.S. să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente valorii de piaţă pentru terenul în suprafaţă de 777 mp, situat în intravilanul municipiului Focşani, (contur roşu, schiţa anexă la raportul de expertiză N.D.), fostă proprietate a autorului reclamantei. S-a respins acţiunea faţă de pârâta SC I.T.A. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În pronunţarea acestei sentinţe civile, prima instanţă a reţinut că pârâta SC I.T.A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind persoană juridică deţinătoare a imobilului, în ipoteza prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, ci societate comercială privatizată, iar restituirea în natură a bunului nu este posibilă. Acest aspect a fost recunoscut, ca atare, şi de către reclamantă.
Excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de către pârâta A.V.A.S. este neîntemeiată deoarece, potrivit copiei notificării din 17 iulie 2001 şi actelor anexate acesteia, rezultă că, depunând minimul de diligenţe, pârâta putea definitiva dosarul administrativ, în sensul soluţionării notificării şi propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Schiţa la care pârâta face referire în adresa trimisă reclamantei, la un interval de 4 ani şi jumătate de la notificare, putea fi obţinută de aceasta, în urma unei corespondenţe cu societatea deţinătoare, în condiţiile în care i se înaintase un extras cadastral O.C.O.T. Vrancea.
Pe fond, prima instanţă a reţinut, din actele anexate notificării, că reclamanta este moştenitoarea defunctului N.N. şi este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
Din raportul de expertiză N.D. şi completarea acestuia reiese că suprafaţa de teren de 777 mp, astfel cum a fost individualizat în dispozitivul sentinţei, a aparţinut autorului reclamantei şi este evidenţiat în patrimoniul actualei SC S.T. SA.
Acest teren nu a fost cuprins în nicio documentaţie de expropriere şi nu s-au acordat despăgubiri.
Cum această societate comercială este privatizată, potrivit art. 27 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, acţiunea este întemeiată în parte, urmând ca pârâta A.V.A.S. să fi obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 38 A din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S., fiind obligată aceasta la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării, în termen de 60 de zile de la primirea cererii persoanei îndreptăţite, organele de conducere ale instituţiei publice implicate în privatizare, prevăzute de art. 27 alin. (2), vor stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, valoarea şi modalitatea măsurilor reparatorii corespunzătoare, convenite prin negociere.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că termenul de 60 de zile, prevăzut la alin. (1), poate fi prelungit numai la cererea persoanei îndreptăţite, în vederea completării dovezilor necesare, sau în caz de imposibilitate a prezentării persoanei îndreptăţite, dovedită cu înscrisuri. Prelungirea termenului, în vederea completării dovezilor necesare, nu poate depăşi 24 de luni de la data înregistrării notificării, sub sancţiunea soluţionării cererii pe baza actelor doveditoare existente la dosar.
Or, pârâta nu numai că nu a respectat acest termen, dar, deşi notificarea înregistrată la data de 17 iulie 2001 fusese însoţită de actele doveditoare, aceasta a solicitat petentei originalul înscrisurilor respective şi dovada preluării abuzive a imobilului de către stat sau de către unitatea deţinătoare.
În consecinţă, pârâta nu a respectat prevederile legale menţionate şi nu a emis o dispoziţie motivată cu privire la notificarea reclamantei, considerând că neprezentarea originalului actelor doveditoare justifică refuzul emiterii deciziei prevăzute de lege.
A considera că acţiunea promovată în instanţă, în aceste condiţii, este prematură sau imposibilă ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite la valorificarea drepturilor în justiţie.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru următoarele motive:
Este nelegală argumentarea instanţelor privind admiterea acţiunii reclamantei.
Această acţiune este inadmisibilă deoarece notificarea se comunică instituţiei publice implicate în privatizare numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin intermediul procedurii administrative, reclamanta trebuia să dovedească legitimarea de persoană îndreptăţită, iar A.V.A.S. să clarifice, după depunerea tuturor actelor doveditoare în susţinerea notificării, poziţia faţă de aceste pretenţii şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Competenţa instanţei putea interveni numai în măsura în care se emitea această dispoziţie sau decizie motivată, prin finalizarea procedurii administrative, Decizia respectivă putând face obiectul analizei organului judiciar, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Or, în speţă, A.V.A.S. nu a soluţionat şi nu a emis o asemenea decizie, cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent referitoare la imobilul în litigiu.
Din analiza dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Intimata nu a comunicat, în susţinerea cererii sale, toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, acte necesare pentru emitere unei dispoziţii motivate cu privire la obiectul notificării.
Prin adresa V.P1/1644/2006, A.V.A.S. a comunicat intimatei necesitatea completării dosarului administrativ aferent notificării, cu actele doveditoare necesare pentru soluţionarea notificării, în conformitate cu art. 23 din Lege.
În consecinţă, recurenta se află, în continuare, în termenul legal de analiză a notificării, fiind necesară efectuarea demersurilor de către intimată pentru completarea dosarului administrativ şi probarea pretenţiilor sale, urmând ca dispoziţia sau Decizia motivată să se emită ulterior.
Pentru aceste motive, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a reiterat excepţia prematurităţii acţiunii, respectiv respingerea acesteia ca inadmisibilă.
Pe fond, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 întrucât instituţia implicată în privatizare poate să propună doar acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, ceea ce reprezintă o excepţie de la principiul instituit de art. 21 din Lege, respectiv acela al restituirii în natură, care este de strictă interpretare.
În cazul reglementat de textul de lege sus-menţionat este necesară verificarea legalităţii evidenţierii imobilului în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, care are drept consecinţă stabilirea posibilităţii de restituire sau nu, în natură, a imobilului pretins, principiu care primează faţă de celelalte măsuri reparatorii în echivalent.
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de către A.V.A.S. poate avea două date de referinţă, fie data înregistrării notificării, fie data depunerii tuturor actelor doveditoare, în completare.
Aşadar, hotărârea instanţei, de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii motivate, este şi contrară intereselor intimatei întrucât soluţionarea notificării ar duce în acest moment la respingerea acesteia faţă de materialul probator incomplet.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac exercitate, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în sensul admiterii excepţiei invocate, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În dosar a depus întâmpinare intimata-reclamantă, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta susţine că nu putea fi obligată decât la propunerea de acordare a despăgubirilor, în condiţiile legii speciale, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma sa actuală, sens în care a şi procedat prima instanţă, prin sentinţa confirmată ulterior de către Curtea de Apel.
Prin această hotărâre a fost stabilit numai dreptul la despăgubire al reclamantei, în condiţiile speciale ale legii noi, la care s-a făcut referire expresă atât în considerentele, cât şi în dispozitivul sentinţei civile. Valoarea de piaţă a bunului, în limitele căreia urmează să se facă propunerea de despăgubiri, este indicată drept criteriu legal şi generic al sumei finale, fără însă ca instanţa să stabilească o valoare concretă. De altfel, nici expertiza întocmită în cauză, privind imobilul în litigiu, nu a avut un asemenea obiectiv.
Ca atare, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, conform cărora stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se realizează de către Comisia Centrală, constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca atribuţie principală emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Soluţia instanţei corespunde şi prevederilor art. 1 alin. (2) din Capitolul I Titlul VII al actului normativ enunţat mai sus, potrivit cărora dispoziţiile prezentului titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizie motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare.
Pentru aceste considerente, critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii este neîntemeiată.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal, se află într-o situaţie juridică identică, şi anume, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii, în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge, după intrarea ei in vigoare.
Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a cererilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
În condiţiile alin. (2) din textul de lege menţionat, notificarea privind măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale se adresează instituţiei implicate în privatizare.
Conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială, notificarea trebuia rezolvată în termen de 60 de zile de la data primirii, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate, de către organele de conducere ale instituţiei publice implicate în privatizare, termenul respectiv putând fi prelungit doar la cererea persoanei îndreptăţite, în vederea completării probelor necesare sau în cazul imposibilităţii de prezentare a acesteia, dovedită cu înscrisuri. În ultima ipoteză, termenul de soluţionare a notificării, în scopul completării dovezilor necesare, nu putea depăşi 18 luni de la data înregistrării notificării, sub sancţiunea soluţionării cererii pe baza actelor doveditoare existente la dosar.
Termenul de soluţionare a notificării a fost depăşit cu mult de către recurentă, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel, notificarea reclamantei fiind înregistrată la data de 17 iulie 2001 la B.E.J. B.M.F. (fila 5 dosar fond) şi la data de 27 iulie 2001 la A.V.A.S. (fila 26 din acelaşi dosar), care nu a emis nici până în prezent o dispoziţie sau decizie motivată.
Astfel cum deja s-a arătat, termenul de 60 de zile nu putea fi prelungit decât la cererea persoanei îndreptăţite, pentru completarea probatoriului, sau în cazul imposibilităţii de prezentare dovedită, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Posibilitatea depunerii actelor doveditoare până la data soluţionării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, nu justifică, în niciun caz, refuzul de soluţionare, cu atât mai mult cu cât, pentru instituţiile implicate în privatizare care trebuia să soluţioneze cererile persoanelor îndreptăţite, existau dispoziţiile speciale, prevăzute de art. 28, care se refereau la posibilitatea prelungirii doar în cazurile menţionate în textul de lege, precum şi un termen limită de rezolvare, şi anume în cel mult 18 luni de la înregistrarea notificării.
De asemenea, deşi recurenta pretinde insuficienţa materialului probator depus de intimata reclamantă, în susţinerea notificării, Curtea de Apel a reţinut că aceasta era însoţită de toate actele doveditoare, menţinând hotărârea primei instanţe privind calitatea petentei, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pentru imobilul în litigiu.
Ca atare, Înalta Curte nu poate rediscuta situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, în raport de probele administrate în cauză, privind calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, faţă de structura actuală a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, motiv care permitea o asemenea analiză.
În consecinţă, atitudinea recurentei, de a nu rezolva cererea în termenul stabilit de lege, îi este imputabilă şi echivalează cu un refuz de restituire, care deschide calea persoanei îndreptăţite de a sesiza instanţa cu cerere de soluţionare a notificării sale.
Şi din această perspectivă, criticile pârâtei sunt neîntemeiate, rolul instanţei nefiind limitat doar la soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art.26 din Legea republicată, organul judiciar fiind competent să soluţioneze şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii învestite cu rezolvarea cererii de a răspunde la notificare.
În acelaşi sens s-a stabilit şi prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la data publicării în M.OF. (12 noiembrie 2007), în condiţiile art. 329 C. proc. civ.
Astfel, acţiunea formulată de reclamantă nu se poate considera că este prematură, contrar celor susţinute de recurentă, deoarece dreptul la soluţionarea notificării şi la obţinerea unei propuneri de măsuri reparatorii din partea A.V.A.S. s-a născut în patrimoniul solicitantei de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea pretenţiilor sale, în condiţiile textului deja examinat.
De asemenea, susţinerile pârâtei, în sensul unui răspuns defavorabil cererii reclamantei, în cazul în care Decizia Curţii de Apel ar rămâne irevocabilă, sunt neîntemeiate deoarece pârâta a fost obligată la soluţionarea notificării nu în mod generic, indiferent de modalitatea de rezolvare, ci la soluţionarea într-un anume fel, respectiv la propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Faptul că această obligaţie stabilită în sarcina pârâtei presupunea verificarea îndeplinirii condiţiilor în persoana reclamantei, de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în modalitatea despăgubirilor acordate în condiţiile legii speciale, reprezintă o susţinere corectă a recurentei. Ea avea o asemenea obligaţie de verificare în limitele termenului de rezolvare a notificării, această obligaţie revenind ulterior instanţei, în condiţiile în care termenul respectiv a expirat fără ca cererea să fie soluţionată de către pârâtă. Calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a fost deja stabilită de instanţe în raport de probele administrate şi nu mai poate fi rediscutată, pentru argumentele prezentate anterior, în legătură cu structura actuală a recursului.
În ceea ce priveşte examinarea legalităţii privatizării societăţii comerciale în patrimoniul căreia este evidenţiat imobilul, niciun moment, pe parcursul procesului, nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate a privatizării, astfel încât susţinerea respectivă este pur generică şi nu poate fi verificată în lipsa unor motive concrete de nelegalitate.
Pe de altă parte, nu simpla evidenţiere a unui imobil în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate determină imposibilitatea restituirii în natură a bunului respectiv, ci situaţia concretă a acestuia, analizată din perspectiva încadrării într-unul dintre cazurile prevăzute de lege, în care o asemenea măsură nu poate fi dispusă (de exemplu, când terenul este ocupat de construcţii autorizate sau în ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 18 din Lege).
În speţă, pentru terenul în litigiu, s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate seria M 09 nr. 0237 din 12 ianuarie 1994 în favoarea SC M.T. SA (actual SC S. SA) şi imobilul este ocupat de construcţii aflate în proprietatea acestei societăţi, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert N.D., avut în vedere la pronunţarea sentinţei confirmate prin Decizia recurată în prezentul dosar.
În concluzie, în absenţa criticilor privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru teren, bunul a fost dobândit de titulară cu respectarea condiţiilor legale, ceea ce determină acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent [art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001] şi, în plus, nu este liber de construcţii, ceea ce generează aceeaşi modalitate de reparaţie, conform art. 10 alin. (1) din actul normativ în discuţie.
De altfel, verificarea finală a posibilităţii restituirii în natură a imobilului în litigiu revine Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, în condiţiile art. 16 alin. (4) din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligarea pârâtei la efectuarea propunerii de despăgubiri în condiţiile legii speciale nefiind un impediment pentru modificarea modalităţii de restituire, dacă organismul menţionat constată existenţa unei asemenea posibilităţi.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, enunţate mai sus, aşa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă V.C., reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei nr. 78 din 17 septembrie 2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 38A din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă V.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5458/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5446/2008. Civil → |
|---|
