ICCJ. Decizia nr. 5446/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5446
Dosar nr. 3163 /3/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Asupra recursului civil de faţă.
Din analiza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele G.M., D.D.A. şi B.C.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 2706 din 30 martie 2004 şi să fie obligată pârâta să restituie în natură apartamentul nr. 1 din Bucureşti, corp B şi să facă o ofertă de restituire prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 situat la parterul imobilului de la aceeaşi adresă, corp C, precum şi pentru apartamentul nr. 1, parter, corp C.
La 15 mai 2007, reclamantele au depus o cerere precizatoare, solicitând anularea dispoziţiei nr. 2706 din 30 martie 2004 şi obligarea pârâtei de a face o ofertă de restituire prin echivalent a apartamentului nr. 1, et. 1, corp B, a apartamentului nr. 2 parter, corp C şi apartamentului nr. 1, parter corp C, ofertă de o valoare egală cu totalitatea sumelor plătite de acestea pentru a primi în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele menţionate.
În motivarea cererii precizatoare, reclamantele au arătat că le-a fost recunoscut irevocabil dreptul de proprietate asupra apartamentelor, că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, însă apartamentele au revenit în patrimoniul lor cu titlu oneros şi nu cu titlu de restituire în natură, iar prin tranzacţiile încheiate cu persoanele ocupante ale apartamentelor solicitate au fost obligate să achite suma totală de 50.000 Euro.
Prin sentinţa civilă nr. 898 din 19 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare, a admis cererea reclamantelor şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 2796 emisă la 30 februarie 2004, obligând pârâta Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei noi dispoziţii de restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII pentru cele trei apartamente situate în cal. D. nr. 44-46.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că dispoziţia contestată este nelegală, fiind emisă cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi cu nesocotirea autorizaţiei de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16729 din 20 noiembrie 1997, pârâta având obligaţia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că cererea precizatoare are caracterul unei cereri modificatoare, prin care se solicită acordarea unor sume de bani plătite la încheierea tranzacţiilor cu chiriaşii cumpărători ai apartamentelor în litigiu şi care nu puteau fi avute în vedere la data formulării contestaţiei.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru greşita analizare a probatoriului administrat în cauză şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 9-11 şi art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor Titlului VII cap. 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005.
S-a susţinut că tribunalul trebuie să analizeze legalitatea dispoziţiei Primarului General în raport de actele prezentate Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii acesteia şi nu în raport de actele depuse ulterior, pe parcursul judecării pricinii.
Totodată, s-a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul putea să oblige pârâtul să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale notificarea, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 54, pronunţată la 25 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 2706 din 30 martie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4, art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât reclamantele nu pot obţine pe de o parte, pe calea dreptului comun, restituirea în natură a apartamentelor, iar, pe de altă parte, pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri pentru aceleaşi trei apartamente, deoarece se ajunge la o încălcare flagrantă a principiului non bis in idem.
S-a avut în vedere împrejurarea că reclamantele au tranzacţionat cu persoanele fizice, chiriaşii cumpărători, pe parcursul soluţionării litigiilor, înainte de judecarea irevocabilă a acţiunii în revendicare împotriva acestora, prin Decizia civilă nr. 1682 R din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, iar aspectul că acestea au achitat ocupanţilor celor trei apartamente diverse sume de bani, nu le îndreptăţeşte la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că pentru pretinsul prejudiciu la care fac referire, reclamantele nu au deschisă calea contestaţiei împotriva dispoziţiei Primarului General emise în baza Legii nr. 10/2001, art. 998-999 C. civ.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termen legal reclamantele G.M., D.D.A. şi B.C.S., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că motivarea instanţei de apel este fundamental greşită pentru că în speţă, calitatea de proprietar şi posesia asupra imobilelor ce au format obiectul material al dosarului finalizat prin tranzacţia care nu a fost recunoscută, respectiv dobândită ca efect al soluţionării definitive şi irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacţiilor încheiate de recurente.
Totodată, s-a arătat că notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a urmărit valorificarea unei proceduri legale ce avea drept finalitate restituirea în natură şi, ulterior, prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, iar nu îmbogăţirea fără justă cauză.
Recurentele au precizat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă la 13 august 2001 şi soluţionată abia la 30 martie 2004, iar la momentul înregistrării acesteia nu se aflau în posesia imobilului, apartamentele fiind vândute chiriaşilor cu încălcarea Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că vânzarea locuinţelor se va face numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora.
Recurentele au mai învederat că nu au urmărit o dublă reparaţie, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci doar recuperarea preţului plătit pentru a intra în posesia imobilului, câştigată anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, subzistând obligaţia legală a statului pentru acordarea de despăgubiri în echivalent întrucât restituirea în natură nu mai era posibilă.
Recurentele au criticat Decizia atacată şi pentru nerespectarea, prin emiterea deciziei contestate, a art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obliga intimata de a le face o ofertă de restituire prin echivalent a apartamentelor vândute.
S-a susţinut că respingerea notificării este nelegală şi pentru încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data emiterii), dar şi a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6729 din 20 noiembrie 1997, prin care se statuase în mod irevocabil calitatea reclamantelor de proprietare asupra apartamentelor în discuţie.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând criticile formulate de reclamantele recurente prin motivele invocate, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 16729/1997 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, hotărâre definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de V.I.E. (autoarea reclamantei D.D.A.), B.C.S. şi G.M., constatându-se calitatea acestora de proprietare ale imobilului situat în Bucureşti, şi fiind obligate pârâtele Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA să le lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Apartamentele în litigiu au fost înstrăinate chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în timpul derulării procesului finalizat prin pronunţarea sentinţei menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 21 martie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea aceloraşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii E.V. şi M., O.D. şi F., C.N. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.P.I.-D.A.F.I. şi a obligat pârâţii persoane fizice să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 1, et. 1, corp B şi nr. 1 şi nr. 2, parter, corp C, constatând, totodată, şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 578, nr. 517 şi nr. 436/1997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 7 din 9 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile pârâţilor E.V. şi M., O.D. şi F., C.N. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi s-a schimbat în parte sentinţa nr. 314/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul înlăturării obligaţiei pârâţilor persoane fizice de a lăsa reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilele, cu menţinerea celorlalte dispoziţii privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 1682/R din 10 mai 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a luat act de renunţarea pârâţilor E.M., E.A., E.C., O.D. şi O.F. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 7/2002, a respins recursul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a admis recursul reclamantelor împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o în sensul respingerii apelurilor pârâţilor ca nefondate.
Prin tranzacţia autentificată sub nr. 890 din 19 aprilie 2006, reclamantele au achitat familiei E. suma de 40.200 Euro în schimbul lăsării în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 1, et. 1, corp B, prin tranzacţia autentificată la 7 iunie 2002, acestea au achitat suma de 1.500 dolari SUA către familia C. pentru eliberarea apartamentului nr. 2, parter, corp C, iar prin tranzacţia autentificată sub nr. 3606 din 5 septembrie 2003, au achitat suma de 8500 Euro familiei O., pentru stingerea definitivă şi irevocabilă a litigiului dintre părţi în legătură cu apartamentul nr. 1, parter, corp C.
Paralel cu aceste demersuri, reclamantele au depus conform Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1508/2001, respinsă prin dispoziţia nr. 2706/30 martie 2004 a Primarului General cu motivarea că notificatoarele nu au făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitori.
Această situaţie de fapt a fost corect reţinută de instanţa de apel, nefiind, de altfel, contestată de recurentele reclamante.
Curtea, va reţine însă că, la momentul emiterii dispoziţiei nr. 2706 din 30 martie 2004, apartamentele în litigiu nu se mai aflau în patrimoniul Municipiului Bucureşti, fiind înstrăinate către chiriaşii-cumpărători persoane fizice, conform Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai putea dispune restituirea în natură, pentru a-şi valorifica drepturile reclamantele având deschisă calea prevăzută de art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, având în vedere puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16729/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie întreg imobilul situat în Bucureşti, intimata nu mai putea emite o dispoziţie de restituire în natură a aceluiaşi imobil, atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamantelor fusese recunoscut irevocabil în justiţie.
Astfel, deşi greşit motivată, în sensul că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate şi nici calitatea de moştenitoare a reclamantelor, dispoziţia contestată, prin care s-a respins notificarea înregistrată sub nr. 1508/2001 este legală, cum corect a reţinut instanţa de apel.
Critica formulată prin motivele de recurs în sensul că, în speţă, calitatea de proprietar şi posesia asupra imobilelor nu a fost recunoscută ca efect al soluţionării definitive şi irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacţiilor încheiate de recurente este nefondată.
Aşa cum s-a arătat, calitatea de proprietar a reclamantelor a fost recunoscută cu putere de lucru judecat încă de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei civile nr. 16729/1997 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, şi nu ca efect al tranzacţiilor menţionate, având ca scop stingerea litigiului dintre reclamant şi chiriaşii cumpărători ai apartamentelor în litigiu.
În executarea obligaţiilor asumate prin tranzacţii, cumpărătorii persoane fizice au renunţat la recursurile declarate împotriva deciziei nr. 7/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie prin care se statuase în mod definitiv asupra dreptului de proprietate al reclamantelor.
Faţă de această împrejurare nu se poate susţine că tranzacţiile încheiate de recurente ar fi fost determinate de nesoluţionarea legală a cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, cum s-a invocat prin motivele de recurs.
Referitor la critica potrivit căreia s-ar fi încălcat, prin emiterea dispoziţiei contestate, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea va reţine, de asemenea, că susţinerile recurentelor sunt nefondate.
Intimata nu avea obligaţia legală de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru cele trei apartamente, în fapt restituite deja în natură recurentelor.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4, art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nici dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât nu se poate admite ca reclamantele să obţină, pe de o parte, pe calea dreptului comun, restituirea în natură a apartamentelor, iar, pe de altă parte, măsuri reparatorii în echivalent pentru aceleaşi apartamente, acordate în temeiul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
O altă soluţie ar avea semnificaţia unei duble reparaţii şi, pe cale de consecinţă, a unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Împrejurarea că pe parcursul soluţionării litigiului împotriva chiriaşilor cumpărători ai apartamentelor în litigiu, recurentele au achitat acestora diferite sume de bani, nu le îndreptăţeşte la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001.
Pentru prejudiciul pretins creat în patrimoniul lor din culpa statului care a vândut imobilul chiriaşilor înainte de clarificarea situaţiei juridice a acestuia, cu nesocotirea dispoziţiilor legale, recurentele nu au deschisă calea contestaţiei împotriva dispoziţiei emise de Primarul General, ci calea unei acţiuni de drept comun, conform art. 998-999 C. civ.
Într-adevăr, în speţă, restituirea în natură nu mai este posibilă, dar aceasta pentru că imobilul nu se mai regăseşte în patrimoniul emitentului deciziei contestate, fiind deja restituit ca efect al pronunţării şi punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, motiv pentru care nu mai subzistă nici temeiul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii G.M., D.D.A. şi B.C.S. împotriva deciziei nr. 54 din 25 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5455/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5282/2008. Civil - → |
|---|
