ICCJ. Decizia nr. 5458/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5458
Dosar nr.27335/3/200.
Şedinţa publică din 3 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din analiza lucrărilor dosarului constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 9 august 2006, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 517 mp situat în Bucureşti, iar în subsidiar, să fie obligat pârâtul să-i predea reclamantei în deplină proprietate şi posesie un teren similar ca valoare şi amplasament, ori să acorde despăgubiri calculate la preţul pieţei, printr-o expertiză de specialitate.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., precum şi pe orice alte prevederi legale incidente în legătură cu obiectul acţiunii.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că autorul reclamantei, I.P.B., a dobândit terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 15 ianuarie 1940 la fostul Tribunal Ilfov, însă acest teren a fost expropriat în mod abuziv şi fără acordarea de despăgubiri, prin Decretul nr. 54/1951.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 553 din 12 aprilie 2007, a admis acţiunea reclamantei şi a constatat că aceasta este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 517 mp, situat în Bucureşti, stabilite la suma de 465.300 Euro prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert H.C.
A fost obligat pârâtul să facă propuneri Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea plăţii către reclamantă a despăgubirilor aferente terenului în suprafaţă de 517 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este pe deplin admisibilă, având în vedere refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a da curs notificării reclamantei.
Referitor la terenul a cărui restituire s-a solicitat, prima instanţă a reţinut că acesta a trecut în proprietatea statului prin expropriere, această măsură cu caracter abuziv contravenind dispoziţiilor înscrise în Constituţia din anul 1948 care garantau dreptul de proprietate personală, astfel că statul nu deţine cu titlu valabil terenul în discuţie.
Reţinând că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză, terenul este afectat în totalitate de un bloc de locuinţe, precum şi de amenajările exterioare aferente acestuia, neputând fi restituit în natură, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri, pârâtul fiind obligat să facă propuneri în acest sens Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul.
Apelanta reclamantă a învederat că prima instanţă a refuzat să oblige pârâta la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din CEDO referitoare la judecarea echitabilă în termen rezonabil şi de către o instanţă independentă şi imparţială a cauzelor deduse judecăţii, cât şi dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin motivele sale de apel Primarul Municipiului Bucureşti a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică arătând că, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, notificările formulate conform Legii nr. 10/2001 urmând a fi predate secretariatului acestei comisii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 838 din 17 decembrie 2007, a respins ambele apeluri ca nefondate, reţinând, în esenţă, că au fost respectate dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi că stabilirea despăgubirilor a fost efectuată potrivit probelor administrate, fiind corect statuată de către prima instanţă obligaţia pârâtei de a răspunde la notificare şi de a emite decizie prin care să facă propuneri Comisiei Centrale, în vederea plăţii, pentru terenul în litigiu, teren ce nu poate fi restituit în natură.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termen legal reclamanta G.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Critica formulată prin primul motiv de recurs a vizat încălcarea prevederilor constituţionale (art. 21 pct. 4 şi art. 20 pct. 1 din Constituţie) şi ale dispoziţiilor art. 481 C. civ., prin acordarea a ceea ce nu s-a cerut, respectiv înaintarea dosarului la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, deşi obiectul acţiunii l-a constituit obligarea pârâtului la plata echivalentului bănesc al valorii terenului preluat în mod abuziv.
Cea de a doua critică s-a referit la încălcarea HG nr. 250 publicată în M.Of. nr. 226 din 3 aprilie 2007, respectiv a pct. 2 în care se prevede că persoanele şi instituţiile implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, precum şi soluţiile jurisprudenţiale ale CEDO.
În acest context s-a invocat Hotărârea din 24 mai 2007 a CEDO, publicată în M.Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007, în care s-a reţinut că Fondul „Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În dovedirea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a depus la dosar hotărârea CEDO menţionată, precum şi extrase din alte hotărâri prin care s-au soluţionat cauze îndreptate împotriva României.
Analizând criticile formulate prin motivele invocate, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente :
Critica formulată prin primul motiv de recurs, potrivit căreia, în mod nelegal s-ar fi dispus înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (şi nu la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 cum se susţine în motivele de recurs, fila 2), acordându-se astfel reclamantei ceea ce nu s-a cerut, nu va fi analizată (omisso medio) întrucât o asemenea critică nu a fost invocată prin motivele de apel.
De altfel, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, deoarece apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar motivul de casare menţionat este funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs vizând încălcarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct. 2), cu referire la jurisdicţia CEDO, în speţă Hotărârea din 24.05.2007 (Cauza Aslan împotriva României) nu este întemeiat.
Acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., cât şi pe „orice alte prevederi legale incidente în legătură cu obiectul cauzei".
În speţă nu se pune problema încălcării art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, text ce garantează dreptul de proprietate al oricărei persoane, deoarece măsurile reparatorii prin echivalent acordate reclamantei în temeiul Legii nr. 247/2005 constituie un mijloc de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Posibilitatea acordării unei măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece restituirea în natură nu este posibilă, nu este contrară exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, acest text impunând ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, principiul legalităţii implicând şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective".
Nu se poate pune problema unei privări de proprietate pentru a se constata încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la acele măsuri reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deci în condiţiile legii, prin urmare nefiind rupt nici „justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Pentru aceste considerente se va constata că niciunul dintre motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Î.C.C.J., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei nr. 838 din 17 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5760/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5455/2008. Civil → |
|---|
