ICCJ. Decizia nr. 5538/2008. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5538/2008
Dosar nr. 11691/3/2009
Şedinţa publică din 28 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 496/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamantului T.U.A. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, cu titlu de daune morale.
S-a reţinut că reclamantul a fost condamnat politic şi a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1956 - 1959. S-a reţinut că suma acordată, alături de drepturile de care reclamantul beneficiază deja în baza art. 8 şi art. 9 din Decretul nr. 118/1990, compensează suferinţele îndurate de reclamant prin aplicarea măsurilor nedrepte de lipsire şi restrângere a libertăţii sale.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul a arătat că hotărârea nu reflectă prin cuantumul mic al daunelor morale acordate, suferinţele la care a fost supus şi consecinţele condamnării pe nedrept, iar pârâtul a arătat că nu a fost analizată excepţia prescrierii dreptului de a solicita despăgubiri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă a IV-a civilă, prin Decizia nr. 613 din 18 octombrie 2010 a respins ca nefondate apelurile.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, alături de criteriile legale sau jurisprudenţiale,fiecare speţă se raportează la specificul său concret determinat de situaţia de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinaţie a acestora şi de potenţialul lor de a mai repara ceva din suferinţele îndurate de cel în cauză,ori de a atenua consecinţele abuzului.
În speţă măsura la care a fost supus reclamantul a durat circa 4 ani şi a expirat în urmă cu aproape 50 ani. Este vădit că în aceste condiţii, despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantului,ci exclusiv unor scopuri de natură personală, o palidă şi poate tardivă recunoaştere a unor abuzuri instituţionale suferite de reclamant, abuzuri recunoscute şi asumate normativ de Statul Român şi care cu siguranţă nu îl îmbogăţesc pe reclamant.
Pentru aceste considerente s-a apreciat că suma de 10.000 euro stabilită de judecătorul fondului vine să răspundă criteriilor şi consideraţiilor de mai sus.
S-a mai reţinut că nepunerea în discuţia părţilor a unei excepţii ce nu mai viza noul cadru procesual şi pe care de altfel, apelantul pârât nici nu a mai susţinut-o sau evocat-o ulterior, a fost justificată, printre altele şi prin dispoziţiile noului act normativ invocat, Legea nr. 221/2009, care în art. 4 califica astfel de cereri ca fiind imprescriptibile.
Cu privire la probatoriul administrat, s-a apreciat că, acesta este concludent, simplul fapt necontestat al condamnării politice a reclamantului dându-i acestuia dreptul la despăgubiri morale.
Cuantumul despăgubirilor acordate a fost corect reţinut, argumentat prin aceleaşi consideraţii prin care s-a respins critica apelantului reclamant că despăgubirile sunt prea mici în raport de suferinţele sale.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părţile din proces, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Reclamantul T.U.A. critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Condamnarea suferită de reclamant reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic fiind inclusă în enumerarea de la lit. a) din Legea nr. 211/2009, fiind condamnat la patru ani închisoare pentru delictul de agitaţie publică prevăzut şi pedepsit de art. 327 C. proc. civ.
Această condamnare a încălcat grav onorarea, reputaţia precum şi relaţiile cu familia, prietenii şi angajaţii.
- O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferinţelor îndurate de reclamant nu poate fi realizată prin probe tehnice exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce ţin atât de condamnarea efectivă cât şi de efectele nefaste produse.
- Din cauza anilor de detenţie efectuaţi în condiţii deosebit de grele, a muncii epuizante la care a fost obligat, sănătatea s-a aflat într-o continuă degradare, fapt pentru care au fost şi sunt necesare diverse tratamente pentru ameliorarea stării de sănătate.
- Diminuarea daunelor morale solicitate nu reprezintă o apreciere corectă a materialului probator şi apare ca o măsură nelegală care nu reflectă o evaluare corectă a repercusiunilor prejudiciului moral.
2. Recurenta – pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Instanţele de fond nelegal au admis modificarea temeiului de drept şi a cadrului procesual, întrucât modificarea temeiului de drept al acţiunii ca fiind art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi judecând din perspectiva acestor dispoziţii, au dus la încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
- Judecarea cererilor în temeiul Legii nr. 211/2009 se face cu participarea obligatorie a procurorului.
- Reparaţia acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul suferit de reclamant şi nu se mai impunea acordarea unor sume cu titlu de daune morale.
- La stabilirea cuantumului prejudiciului nu s-a luat în calcul jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
- Prezentul litigiu se supune cu prioritate efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reţine ca fondat recursul reclamantului şi ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în considerentele celor ce succed:
1. Reclamantul critică hotărârea numai sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate arătând pe larg suferinţele îndurate, ca urmare a condamnării la patru ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică prevăzut şi pedepsit de art. 327 pct. 3 C. pen. şi că nu s-a respectat principiul proporţionalităţii şi a reparării integrale a prejudiciului.
Legiuitorul în această materie nu a stabilit criterii legale ori repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, însă în lipsa acestora şi în aplicarea principiilor legale enunţate, instanţele trebuiau să analizeze atât suferinţele efective produse reclamantului ca urmare a condamnării în perioada 10 noiembrie 1956 - 16 iunie 1959 cât şi pentru cele 12 luni de domiciliu forţat în comuna Răchitoasa, Judeţul Constanţa, măsuri care au cauzat acestuia un prejudiciu moral, un prejudiciu psihic, un prejudiciu profesional şi de imagine multiplu şi complex cum corect se susţine prin motivele de recurs.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie – o categorie juridică - cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg nu atât ca o compensare materială care fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
În speţa supusă analizei trebuie subliniat că ambele nedreptăţi, luate împotriva reclamantului, respectiv condamnarea şi măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără vreo diferenţiere sub aspectul caracterului politic şi abuziv şi vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme, regimului comunist totalitar şi care au suferit ca urmare consecinţe penale sau administrative sancţionatorii şi aducătoare de prejudicii materiale şi morale.
Persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al Decretului - Lege nr. 118/1990.
Dar, pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist.
Reclamantul - chiar în situaţia acordării unor măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, având în vedere suferinţele îndurate ca urmare a condamnării politice dar şi a măsurii administrative luate după expirarea perioadei de detenţie este îndreptăţit şi la măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În contextul arătat, fixarea daunelor morale la suma de 40.000 euro apare ca fiind conform criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială.
Prin majorarea cuantumului daunelor acordate, la 40.000 euro, nu devine o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar daunele acordate nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci suma de bani acordată trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a indus timp de aproximativ 50 de ani, sau eventual mai trebuie să le îndure.
Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 40.000 euro, acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
2. Recurenta pârâtă susţine că prezentul litigiu se supune cu prioritate efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009.
Faţă de această susţinere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziunii Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile contestate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivă nu îşi respectă această obligaţie sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţionale pentru viitor.
Aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 326 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.
Aşadar, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul convenţiei, acesta fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunţată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura condamnării şi măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus acesta în perioada comunistă.
Referitor la motivul de recurs prin care se critică neparticiparea procurorului la soluţionarea cauzei în apel, se va reţine că, în conformitate cu pretenţiile art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.
Prin art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009 au fost stabilite condamnările şi măsurile administrative ce au caracter politic, iar prin art. 4 din aceeaşi lege a fost reglementat dreptul persoanelor condamnate sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de a solicita instanţei constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative.
Judecata acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, conform alin. (5) al art. 4 din Legea nr. 221/2009, participare care nu este obligatorie în situaţia în care au fost solicitate doar despăgubiri, în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
În cauza supusă analizei reclamantul a solicitat doar plata unor despăgubiri nu şi constatarea caracterului politic al măsurii condamnării întrucât condamnarea reclamantului pentru delictul de agitaţie publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. civ. procedură civilă, constituia de drept condamnare cu caracter politic (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 modificată) şi ca urmare participarea procurorului nu era obligatorie.
Recurentul - pârât mai critică prin motivele de recurs că, nelegal s-a admis modificarea temeiului de drept al cererii fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. procedură civilă.
C. proc. civ., prin art. 132, distinge două categorii, de întregire şi de modificare a cererii iniţiale.
Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi de exemplu prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt.
Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmează să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic.
Distincţia este importantă, deoarece, conform art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii.
În cauza pendinte, modificarea temeiului de drept al acţiunii, ca fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, s-a făcut la termenul din 7 octombrie 2009, fiind prima zi de înfăţişare, întrucât la termenul din 2 mai 2009 s-a solicitat termen pentru lipsă de apărare, iar la 18 iunie 2009 a fost lipsă de procedură cu M.A.I.
Părţile prezente la termenul când s-a pus în discuţie modificarea temeiului de drept prin atitudinea lor procesuală, este cert că au fost de acord cu cererea de modificare a temeiului de drept al acţiunii.
Ca urmare, contrar criticilor susţinute în acest sens, modificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie.
În fine, motivele de recurs formulate de pârât ce privesc cuantumul daunelor morale acordate vor fi respinse pentru considerentele arătate în analiza recursului reclamantului.
În concluzie, Înalta Curte în raport de toate considerentele arătate în analiza cererilor de recurs în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. procedură civilă, va admite recursul reclamantei, va modifica decizia, în sensul că va admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă a IV-a civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale ş i se va respinge recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul T.U.A. împotriva Deciziei nr. 613/ A din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă decizia în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 40.000 euro, calculată la cursul B.N.R. în lei în ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţiile ale sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4553/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5591/2008. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
