ICCJ. Decizia nr. 5901/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 94 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Argeș a fost respinsă acțiunea formulată de UJCC F. Argeș împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.P.A.P.S. București și SC I. SA Pitești și SC M. SA Câmpulung, prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 64.480.034,321 lei cu titlu de reparații sau restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv de stat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că a fost proprietara bunurilor solicitate și în plus SC I. SA și SC M. SA sunt dobânditoare de bună credință ale bunurilor în litigiu și ca atare se bucură de protecția legii.
Un prim apel declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 328 din 19 mai 2005 a Curții de Apel Pitești.
S-a avut în vedere în esență că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretinse, întrucât protocolul de care se prevalează nu reprezintă un titlu de proprietate în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001 nefiind un act translativ de proprietate și neîndeplinind nici condițiile prevăzute de art. 3 pct. c din Legea nr. 10/2001.
De asemenea s-a reținut ca nefondată și critica vizând îmbogățirea fără just temei a Statului Român, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru această instituție juridică, iar statul nici nu are calitate procesuală pasivă în litigiile întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, referitor la despăgubiri, în aceste cazuri statul fiind reprezentat de A.P.A.P.S. București.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 8042 din 11 octombrie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care a fost casată hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a reținut că potrivit art. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății sau care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă.
întrucât art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu cuprind prevederi speciale în privința dovedirii dobândirii dreptului de proprietate, s-a apreciat că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare și ca urmare în astfel de litigii sunt admisibile orice mijloace de probă. în raport de probele administrate nu s-a putut reține că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu. Dimpotrivă s-a considerat că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, nesocotind astfel prevederile art. 3 lit. c) din lege.
în aplicarea acestei prevederi legale, instanța supremă a decis că reclamanta nu este persoană juridică exclusă de la îndreptățirea la măsuri reparatorii în înțelesul Legii nr. 10/2001.
Și cum în apel nu s-a cercetat fondul cauzei, recursul a fost admis, în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Rejudecând apelul, după casarea unei prime hotărâri în condițiile redate, Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 275 din 27 iunie 2007 a admis apelul reclamantei împotriva soluției de fond și a schimbat sentința în parte hotărând că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru imobilele solicitate prin notificările adresate pârâtelor SC I. SA Pitești și SC M. SA Câmpulung.
Au fost avute în vedere cele statuate prin decizia de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Și întrucât cele două societăți comerciale chemate în judecată sunt privatizate integral, s-a hotărât că reclamanta este îndreptățită a primi despăgubiri, astfel cum a solicitat, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva acestei decizii au declarat recursurile de față Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Argeș și A.V.A.S., solicitând casarea hotărârii date în apel și menținerea sentinței, invocându-se prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în primul recurs se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor a fost greșit chemat în judecată, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în situația în care unitățile deținătoare au fost identificate și figurează ca părți în proces.
în cel de al doilea recurs se susține că instanța de apel a constatat eronat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, textul referindu-se la societățile comerciale astfel cum sunt reglementate de art. 177 C. com., între care nu pot fi încadrate și organizațiile cooperatiste, care pot fi numai beneficiare ale preluării abuzive a unor imobile.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului prin decizia nr. 8042 din 11 octombrie 2006 a înaltei Curți de casație și Justiție, secția civilă, s-a reținut că reclamanta nu este persoană juridică exclusă de la îndreptățirea de a primi măsuri reparatorii. Dimpotrivă, s-a constatat aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a legii sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin urmare, s-a reținut fără echivoc că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul dispozițiilor legale redate.
în aceste condiții, rezultă că soluția dată în apel este în acord cu dezlegarea în drept dată problemei menționate prin decizia de casare a instanței supreme pentru că altfel ar fi fost nesocotite prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Așa fiind, rezultă că nu sunt aplicabile în speță prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Pe fondul cauzei se constată de asemenea că hotărârea recurată este în afara criticii, în situația în care procedura de despăgubire urmează a se efectua în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor nu a fost instituită vreo obligație. Ca urmare, nu se justifică primirea excepției lipsei calității procesuale pasive, cu atât mai mult cu cât decizia de casare a instanței supreme nu cuprinde o astfel de dispoziție.
Față de cele arătate, recursurile de față sunt nefondate, și au fost respinse ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1029/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5855/2008. Civil → |
|---|
