ICCJ. Decizia nr. 702/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 702
Dosar nr. 1523/36/200.
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 2053 din 8 iunie 2005, Primarul Municipiului Constanţa, a admis notificarea formulată la 19 august 2001 de T.I., T.V., ş.a., cărora le-a restituit în natură suprafaţa de 393,67 mp teren liber de construcţii situat în Constanţa.
A stabilit că valoarea echivalentă a imobilului-teren în suprafaţă de 3856,33 mp, situat în Constanţa, imposibil de restituit în natură, suma de 96.256 Euro, respectiv 3.975.469.056 lei, în limita cărora se vor acorda măsuri reparatorii, în funcţie de opţiunea persoanelor îndreptăţite, fie sub forma acţiunilor la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, fie prin acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare.
La 19 iulie 2005, persoanele îndreptăţite au contestat această dispoziţie, solicitând instanţei, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa, să oblige pârâţii ca pentru suprafeţele ocupate, ce nu pot fi restituite în natură, să le atribuie teren în compensare, din domeniul privat, respectiv locuri de casă pentru fiecare contestator, precum şi mărirea sumei propusă cu titlu de despăgubiri, pentru construcţia demolată şi partea din teren ce nu poate fi restituită în natură, raportat la preţul zonei.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2172 din 7 noiembrie 2006, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Primarul Municipiului Constanţa, astfel cum a fost precizată şi, anulând dispoziţia, l-a obligat pe pârât să restituie reclamanţilor în natură, loturile 3 şi 5 în suprafaţă de 44 mp şi respectiv 11 mp, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert S.O., raport ce face parte integrantă din hotărâre.
L-a obligat totodată pe pârât să ofere reclamanţilor teren în compensare, corespunzător din punct de vedere valoric lotului nr. 4 - în suprafaţă de 547 mp - şi lotului nr. 6 - în suprafaţă de 3.228 mp- astfel cum au fost identificate şi evaluate prin acelaşi raport de expertiză.
A obligat pârâtul să le acorde reclamanţilor măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită în funcţie de valoarea actualizată a despăgubirilor acordate conform procesului-verbal nr. 6 din 3 mai 1984.
A menţinut dispoziţiile actului emis de pârât cu privire la restituirea în natură a lotului nr. 2, în suprafaţă de 393,67 mp
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că modalitatea de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter subsidiar, faţă de regula principală a restituirii în natură, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Or, în cauză, se mai arată, potrivit expertizelor efectuate, nu există impedimente în a se restitui în natură şi alte loturi din suprafaţa în legătură cu care s-a formulat notificarea, respectiv loturile nr. 3 şi 5, reprezentând un „colţ stradal" liber de construcţii şi un trotuar, întrucât accesul la intrările blocurilor de locuinţe din zonă, se poate realiza şi pe alte alei pietonale.
Cât priveşte loturile nr. 4 şi 6, ocupate în totalitate de blocuri de locuinţe, spaţii verzi şi alei pietonale, acestea neputând fi restituite în natură, s-a reţinut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi (8) din lege, potrivit cărora măsurile reparatorii pot consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Or, în condiţiile în care reclamanţii şi-au manifestat deja opţiunea pentru compensarea imobilelor imposibil de restituit în natură cu alte suprafeţe de teren, pârâtul era obligat să facă o ofertă în acest sens, cu atât mai mult cu cât probele relevă existenţa unor terenuri disponibile, care puteau fi atribuite, în compensare.
Prima instanţă a mai reţinut şi împrejurarea că prin raportul de expertiză S.O., s-a stabilit un echivalent mai mare al despăgubirilor pentru loturile 3,4,5 şi 6 – de 2.079.591 lei, faţă de 397.546,9 lei – iar valoarea sumei pe care trebuie să o restituie reclamanţii, stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză, este mai mică decât cea avută în vedere la emiterea dispoziţiei, respectiv 28.005 lei faţă de 1.638 Euro.
Soluţia a fost menţionată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, care, prin Decizia nr. 260/C din 4 iulie 2007, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul pârâtului.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Primarul Municipiului Constanţa care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţine că intimaţii-reclamanţi au invocat o serie de excepţii cum sunt tardivitatea declarării apelului şi nulitatea cererii de apel,în legătură cu care instanţa, deşi le-a analizat în considerente a omis să se pronunţe asupra acestora, în dispozitiv.
Pe fondul cauzei, se arată că în mod greşit s-au restituit în natură loturile nr. 3 şi 5, în suprafaţă de 44 şi respectiv 11 mp, întrucât acestea aparţin domeniului public şi sunt astfel dispuse încât sunt improprii utilizării sau exploatării lor în alte modalităţi.
Tot astfel, este criticată dispoziţia vizând obligarea pârâtului de a oferi reclamanţilor terenuri în compensare pentru suprafeţele ce nu se pot restitui în natură, pe considerentul că această măsură reparatorie, a cărei acordare intră de altfel în atribuţiile unităţii administrative iar nu ale primarului, este la aprecierea entităţii notificate, nefiind atributul instanţei.
Se susţine deasemenea că în mod greşit pârâtul a fost obligat la acordarea măsurilor reperatorii prin echivalent, pentru construcţia demolată, în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, singurul organ autorizat de lege să stabilească cuantumul acestor despăgubiri este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se bazează pe propriile sale evaluări.
Sub acest aspect, se mai arată, există contradicţii între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia. Astfel, deşi în considerente se reţine că atributul acordării măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale prin dispozitiv se menţine hotărârea primei instanţe care obligă pârâtul la calcularea şi respectiv acordarea acestora.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 10.3 din HG nr. 250/2007, privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, înainte de a dispune orice măsură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să identifice cu exactitate imobilul şi vecinătăţile acestuia precum şi să verifice destinaţia actuală a terenului solicitat pe calea notificării, respectiv existenţa pe suprafaţa acestuia a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc., în scopul de a se preveni eventuala afectare a unor căi de acces.
Când se constată asemenea situaţii, restituirea în natură este limitată numai la acele suprafeţe libere de teren, care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor.
În speţă, chiar în raportul de expertiză tehnică imobiliară S.O., pe ale cărei concluzii instanţele îşi fundamentează soluţia, se reţine că lotul nr. 3, în suprafaţă de 11 mp, este „un colţ stradal" iar lotul nr. 5, în suprafaţă de 44 mp, este un trotuar al străzii I., împrejurare ce rezultă şi din planul de situaţie anexat expertizei ( filele 251 – 1268 – dosar nr. 1808/2005 al Tribunalului Constanţa ).
Ca atare, cum suprafeţele în discuţie, care, de altfel, datorită mărimii reduse şi amplasamentului diferit, sunt improprii unei utilizări de sine stătătoare, sunt afectate utilităţii publice, în mod greşit instanţele, însuşindu-şi concluziile expertului, au apreciat asupra posibilităţii restituirii acestora în natură.
Greşită este deasemenea dispoziţia vizând acordarea unor terenuri în compensare, în condiţiile în care legiuitorul nu instituie o „ierarhie" a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar pe de altă parte, în nici una din dispoziţiile legii nu se regăseşte obligaţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a acorda, în mod automat, în situaţia particulară a imposibilităţii restituirii în natură a suprafeţei solicitate, un alt teren în compensare, această modalitate de soluţionare a notificării fiind lăsată, în mod firesc, la aprecierea unităţii deţinătoare, singura care poate face o evaluare corectă asupra posibilităţii concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii.
Referitor la competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor, aceasta revine într-adevăr, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru care, după primirea deciziei sau dispoziţiei emisă de entitatea investită cu soluţionarea notificării şi a documentaţiei aferente acesteia, în baza propriei evaluări, stabileşte valoarea imobilului imposibil de restituit în natură, în limita căreia va fi acordat ulterior titlul de despăgubire.
Cât priveşte motivul de recurs vizând omisiunea instanţei de control judiciar de a se pronunţa în legătură cu excepţiile referitoare la nulitatea cererii de apel şi a tardivităţii declarării apelului, acesta nu poate fi primit în condiţiile în care, în considerentele hotărârii, cu o motivare amplă, instanţa le-a analizat, înlăturându-le apoi pentru a se pronunţa asupra aspectelor de fond ale cauzei.
De altfel, recurentul-pârât este lipsit de interes în a formula atari critici, în condiţiile în care excepţiile, reţinute de instanţa de apel ca fiind neîntemeiate, au fost ridicate, de intimaţii-reclamanţi.
Aşa fiind, în limitele arătate, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate în cauză, a anulării în parte a dispoziţiei atacate şi a stabilirii îndreptăţirii contestatorilor la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură şi construcţia demolată, despăgubiri ce vor fi acordate conform procedurilor instituite prin Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa.
Casează Decizia nr. 260/C din 4 iulie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, precum şi sentinţa nr. 2172 din 7 noiembrie 2006 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Admite în parte acţiunea.
Anulează în parte dispoziţia nr. 2053 din 8 iunie 2005, în sensul că stabileşte dreptul contestatorilor la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent atât pentru terenul în suprafaţă de 3856,33 mp, situat în Constanţa, cât şi pentru construcţia demolată de la aceeaşi adresă, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită în funcţie de valoarea despăgubirilor acordate la data preluării.
Menţine dispoziţia cu privire la restituirea în natură a suprafeţei de 393,67 mp, teren liber de construcţii, situat în Constanţa, lotul nr. 2, astfel cum a fost individualizat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară S.O., efectuat în cauză.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 853/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 60/2008. Civil → |
|---|
