ICCJ. Decizia nr. 73/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 73 /20 13
Dosar nr. 40227/3/2008*
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 556 din 15 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu aceşti pârâţi, a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a obligat pârâţii să acorde, reclamantei, măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 247, condiţionat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78.157 RON.
S-a reţinut, în esenţă, sub aspectul chestiunilor de fapt că reclamanta a făcut dovada că apartamentul în litigiu a fost proprietatea sa, trecut cu plată în proprietatea statului ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974, ulterior fiind vândut unor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995. Pentru apartamentul în discuţie, reclamanta a încasat despăgubiri în cuantum de 78.157 RON.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 168A din 11 aprilie 2012, Curtea Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare şi valoarea de piaţă a apartamentului, în condiţiile Legii nr. 247/2005, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost definitiv tranşată prin decizia de casare, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind că cele două pârâte nu au calitate procesuală pasivă.
Al doilea motiv de apel vizând încălcarea dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi a prevederilor art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 este întemeiat, în mod greşit tribunalul dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, condiţionat de restituirea de către reclamantă a sumei de 78 157 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor primite. Constatând că imobilul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a stabilit că, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, dar, în mod greşit a condiţionat acordarea acestor despăgubiri de restituirea sumei primite ca despăgubire.
Potrivit art. 1.4 lit. B teza a II-a din H.G nr. 250/2007, în ipoteza în care locuinţa a fost legal înstrăinată către o terţă persoană, persoanei îndreptăţite i se vor acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a formulat cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa către stat, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea a constatat că instanţa de fond a soluţionat pe fond notificarea reclamantei, fiind respectate astfel atât decizia nr. XX/2007 cât şi decizia nr. 33/2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a constatat totodată că, în primul ciclu procesual, în apel, au fost încuviinţate atât proba cu expertiză tehnică construcţii, având ca obiect valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, cât şi proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv evaluarea preţului imobilului, primit cu titlu de despăgubire, aferent perioadei 1983, la zi.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situaţie care se regăseşte şi în speţa de faţă), măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnaţi, unităţilor deţinătoare, respectiv entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor, revenindu-le obligaţia de a emite o dispoziţie sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în această formă.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (4)-(7) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Dacă se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, întreaga documentaţie va fi transmisă, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În alin. (6) se prevede că după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Rolul raportului de evaluarea întocmit de evaluatorii special desemnaţi este important deoarece dispoziţiile legale statuează că în baza acestuia Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte căile de atac, prevederile art. 19 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, stabilesc că, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter suspensiv în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului.
Cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, prevăd că aceasta revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, tribunalul nu mai are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptăţite, în cazul în care se reţine în speţă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special desemnaţi, iar orice contestaţie cu privire la acest aspect este supusă cenzurii curţii de apel în condiţiile legii contenciosului administrativ.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 31 mai 2012, reclamanta M.I.M., prin care a criticat-o sub următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut contradictorialitatea considerentelor sentinţei civile nr. 556 din 15 aprilie 2009 şi nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale a statului, în condiţiile în care instanţa de apel s-a limitat să constate că nu mai poate analiza lipsa calităţii procesuale a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor atâta timp cât aceasta a fost soluţionată in mod irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.
Instanţa de recurs nu a soluţionat calitatea procesuală a statului iar o eventuala analogie făcută prin raportare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu justifică omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului de apel ce viza contradictorialitatea considerentelor, care a şi justificat casarea cu trimitere din primul ciclu procesual.
Instanţa de apel nu a ţinut cont că, între data pronunţării deciziei instanţei de apel şi data pronunţării deciziei de casare, a intrat în vigoare O.G nr. 4/2012 prin care procedurile speciale ale Legii nr. 247/2005 au fost suspendate. în aceste noi condiţii, instanţa avea obligaţia legală de a analiza şi de a dispune pe fondul cererii de despăgubiri conform principiului cine poate mai mult, poate şi mai puţin.
Astfel, dacă legea prevede în mod expres ca instanţele au competenta de a analiza legalitatea şi temeinicia tuturor operaţiunilor administrative ale procedurii speciale, suspendarea acestor proceduri instituie obligaţia instanţei de a judeca cauza, pe fond, în baza principiului conform căruia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea sub cuvânt că legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1 C. civ.
Trimiterea către o procedură administrativă suspendată legal la data judecării apelului, se constituie într-un refuz de aplicare a legii şi constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Decizia nr. XX/2007, pronunţata de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, are rolul a institui pentru instanţele de judecata competenta de a soluţiona pe fond orice pretenţie prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ori de câte ori procedurile administrative nu sunt finalizate de entităţile desemnate de lege.
Hotărârea pronunţata a încălcat prevederile art. 11 şi 20 din Constituţia României şi art. 4 C. civ., respectiv prevederile art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Câtă vreme pretenţiile recurentei se limitează la valoarea de 500.000 RON prevăzuta de Titlul II al Legii nr. 247/2005, dreptul la despăgubiri determină protecţia şi garanţia dreptului la un proces echitabil şi la apărarea dreptului de proprietate.
Instanţa a omis din analiza sa motivul de apel prin care s-a solicitat admiterea acţiunii ca efect al compensării legale prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Atâta timp cât nu s-a pus în discuţia părţilor nici o excepţie de necompetentă funcţională a instanţei, obligaţia de soluţionare a tuturor cererilor cu care a fost investită instanţa determină analiza aplicabilităţii art. 22 din O.U.G nr. 81/2007, compensarea datoriilor reciproce intre părţile litigante.
Din moment ce legea şi instanţa de judecata au determinat ca recurenta are o datorie de care se va tine cont la acordarea despăgubirii, instanţa de judecata avea obligaţia să procedeze la compensarea datoriilor reciproce şi să dispună asupra celei mai mari.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pe temeiul dispoziţiilor a. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care, aşa cum corect s-a şi reţinut, aceasta a fost soluţionată in mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual.
Instanţa de apel a respectat astfel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi a necesităţii administrării de noi probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Pentru situaţia de fapt a cauzei pendinte, necontestată -apartamentul în litigiu a fost proprietatea reclamantei, trecut cu plată în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, reclamanta a încasat despăgubiri în cuantum de 78.157 RON, ulterior fiind vândut unor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995 - în mod corect s-a constatat incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora în ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Nu se justifică pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra contradictorialităţii considerentelor, care a justificat casarea cu trimitere din primul ciclu procesual, cât timp rejudecarea a vizat punere de acord a situaţiei de fapt a cauzei cu dispoziţiile legale incidente, într-un context procesual configurat prin chiar intervenţia instanţei supreme (prin decizia de casare pronunţată la data de 30 septembrie 2011).
Dat fiind faptul că momentul soluţionării pe fond a pretenţiei reclamantei se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în cauză devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce priveşte regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor. În acelaşi sens, au fost avute în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin decizia de casare s-a clarificat inclusiv această chestiune reclamată, prin considerente foarte tranşante, respectiv s-a apreciat că cele două proceduri nu pot fi urmate direct în instanţă în acelaşi timp, având în vedere caracterul lor distinct.
Modificările legislative, chiar în considerarea normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sunt la latitudinea exclusivă a autorităţii legiuitoare, componentă a puterii de stat, şi nu a instanţei de judecată.
Hotărârea pronunţată nu poate fi criticată pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenţie, întrucât tocmai în considerarea noţiunii de proces echitabil, ce presupune cu necesitate ca o instanţă de judecată să examineze în mod real problemele care i-au fost supuse atenţiei, au fost configurate circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, începând cu aspectele referitoare la investirea instanţei, până la chestiunile ce ţin de fondul raportului juridic dedus judecăţii -stabilirea deplină a situaţiei de fapt, identificarea corectă a textului de lege incident cauzei, respectarea întocmai a procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspectul competenţei instanţelor de judecată.
Criticile referitoare la necesitatea aplicării deciziilor instanţei de contencios european, respectiv a principiilor Convenţiei, nu pot fi reţinute, întrucât se urmăreşte înlăturarea de la aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe considerentul că procedura referitoare la acordarea de despăgubirilor nu este una eficientă, şi, totodată, modificarea normei naţionale, a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unităţii deţinătoare la acordarea de despăgubiri, ceea ce înseamnă o nouă procedură de acordare a despăgubirilor.
În privinţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a efectelor ei asupra valorificării drepturilor reclamantei, s-a reţinut corect că aceasta nu poate conduce la crearea de norme juridice interne, printr-o interpretare extensivă a considerentelor unei decizii emise de instanţa europeană, cât timp aceste considerente trebuie citite exclusiv în lumina situaţiei de fapt concrete deduse judecăţii, de la caz la caz.
Din punct de vedere jurisdicţional, preeminenţa normei internaţionale faţă de norma naţională contrară are ca efect imediat înlăturarea acesteia din urmă şi aplicarea directă a celei dintâi, iar nu modificarea/completarea legii naţionale de către instanţe, de o manieră menită a-i asigura efecte compatibile cu drepturile subiective protejate prin Convenţie. Realizarea coerenţei între legislaţia internă şi tratatele şi convenţiile internaţionale la care România constituie atributul exclusiv al autorităţii legiuitoare.
Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei entităţi juridice să îndeplinească obligaţii care potrivit legii interne sunt de competenţa altei instituţii.
Nu se poate contesta faptul că privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moştenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare, ce se impun a fi respectate.
Intrarea în vigoare a O.G nr. 4/2012, prin care procedurile speciale ale Legii nr. 247/2005 au fost suspendate, nu schimbă cu nimic soluţia pronunţată, întrucât vizează o chestiune - "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente - ce excede competenţei instanţei învestite.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi analizate criticile referitoare la incidenţa art. 22 din O.U.G. nr. 81/2007, privind compensarea datoriilor reciproce intre părţile litigante, cu atât mai mult cu cât această critică a fost formulată omisso medio.
Faptul că instanţa de judecată a respectat, la momentul pronunţării deciziei, dispoziţiile legii speciale, refuzând astfel să-şi depăşească propriile atribuţii jurisdicţionale, nu înseamnă că aceasta a nesocotit principiului conform căruia judecătorului nu îi este îngăduit sa refuze judecarea sub cuvânt ca legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare - art. 1 C. civ..
Instanţa de apel nu a omis din analiza sa motivul de apel prin care s-a solicitat admiterea acţiunii ca efect al compensării legale prevăzute de art. 16 în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci s-a conformat întocmai dispoziţiilor acestuia, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare şi valoarea de piaţă a apartamentului, în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Instanţa anterioară nu a pus în discuţia părţilor nici o excepţie de necompetentă funcţională a instanţei, faţă de cadrul procesual de învestire şi prescripţiile legale identificate ca fiind incidente în cauză, şi redate în expunerea de motive.
Chiar dacă recurenta-reclamantă a formulat critici întemeiate în mod formal şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic (în înţelesul lui de negotium iuris), interpretat greşit de către instanţă, dându-i-se conţinutului acestuia o semnificaţie contrară celei impuse de natura actului.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fără ca acestea să aibă acoperire în expunerea de motive a cererii de recurs.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I.M. împotriva deciziei nr. 168A din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5140/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 150/2008. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
