ICCJ. Decizia nr. 150/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă introdusă pe rolul Tribunalului Satu Mare, la data de 16 noiembrie 2005, reclamanții W.L. și W.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor București, Primarul localității Negrești-Oaș, Ș.V. și Ș.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea acestora de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului situat în Negrești Oaș, județul Satu Mare, alcătuit din casa de locuit și terenul aferent de 100 și 150 mp.
Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților Statul Român și Primarul localității Negrești Oaș să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții Ș.V. și Ș.A. și să se dispună rectificarea înscrisurilor în C.F.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în Negrești Oaș, (casă și teren) înscris în C.F. Negrești Oaș nr. 4139 nr. top 153/1/a și 153/2/a, că au fost expropriați în mod abuziv fără acordarea de despăgubiri și fără a li se comunica hotărârea de expropriere.
Au mai arătat că au formulat notificări în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, dar până la data introducerii acțiunii nu au primit un răspuns.
în final, au arătat că imobilul preluat în baza Decretului 223/1974, a fost înstrăinat pârâților Ș.V. și Ș.A., înstrăinare care nu este legală, statul neavând calitatea de proprietar.
Prin sentința civilă nr. 1157/D din 19 decembrie 2006, Tribunalul Satu-Mare, a respins acțiunea reclamanților, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a celei de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, invocată de D.S.F.P. Satu Mare.
S-a respins excepția privind decăderea reclamanților din dreptul de promovare a acțiunii privind anularea Dispoziției nr. 32 din 13 februarie 2003 invocată de Primăria orașului Negrești-Oaș, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 494/1996, încheiat de Ș.V. și Ș.A., în calitate de cumpărători și SC C. SA invocată de pârâții Ș.
în consecință, s-a respins ca tardivă acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâții Ș. și a luat act de renunțarea pârâtului Ș.V. la judecarea acțiunii reconvenționale privind restituirea prețului și plata despăgubirilor precum și recunoașterea unui drept de retenție supra imobilului.
împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță reclamanții W.L. și B.(W.)A. au declarat apel criticând-o prin prisma temeiniciei și legalității acesteia.
La termenul din ședința publică de la 22 martie 2007, instanța de apel, din oficiu a invocat excepția nulității hotărârii de fond, ca urmare a încălcării normelor de competență materială.
Prin decizia civilă nr. 42/A din 22 martie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția civilă și mixtă, a admis excepția privind lipsa calității procesuale de apelantă a numitei B.A.K. și în consecință a respins apelul acesteia.
A admis ca fondat apelul declarat de reclamantul W.L., a anulat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Negrești Oaș, ca instanță competentă să soluționeze cauza în primă instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Obiectul cererii introductive l-a constituit obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a Primarului orașului Negrești-Oaș la restituirea în natură a imobilului din litigiu, invocându-se și norme speciale dar și norme de drept comun.
Reclamanții au mai solicitat și desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 494 din 20 noiembrie 1996 încheiat între SC C. SA Satu Mare și pârâții Ș.
în final, reclamanta nemulțumită de faptul că nu au primit un răspuns favorabil la cererile lor, au solicitat și obligarea pârâților să emită o dispoziție de restituire a proprietății lor.
Prin cererea precizatoare, depusă la 10 martie 2006 însă, reclamanții scot în evidență faptul că pretenția lor este de a obține o hotărâre judecătorească prin care să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului proprietatea lor, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 494/1996 a imobilului în litigiu, rectificarea înscrierilor din C.F., radierea înscrierilor făcute în favoarea pârâților și obligarea acestora la restituirea în deplină proprietate și posesie a acestui imobil.
Ignorând acțiunea precizatoare, depusă de reclamanți, prima instanță, tribunalul, a pronunțat o soluție nelegală cu încălcarea normelor de competență materială.
Deși reclamanții au invocat și normele speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin obiectul cererii lor nu se contestă niciuna din dispozițiile emise în baza acestei legi, astfel că, în raport de obiectul cererii reclamanților, instanța competentă material să soluționeze cauza era judecătoria în primă instanță.
Cu privire la excepția invocată de părțile intimate, aceasta este întemeiată.
Astfel, apelanta B.A.K. (W.) nu a avut calitatea de parte în etapa judecății la prima instanță, aceasta este străină de proces și deci nu putea să declare apel. Deși excepția lipsei calității de apelantă a acesteia a fost pusă în discuția părților, nu s-au făcut dovezi că sub durata desfășurării procesului ar fi intervenit decesul unei părți reclamante, al cărei succesor în drepturi ar putea fi.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâții Ș.V. și B.G. au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, pârâții au susținut că sunt nemulțumiți de modalitatea în care a fost rezolvat apelul declarat de reclamantul W.L., că tribunalul era competent să soluționeze cauza în raport de obiectul acțiunii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobil care ulterior a făcut obiectul Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ. judecătoriile soluționează în primă instanță toate cererile și procesele în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.
Textul instituie regula jurisdicției de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenței de atribuțiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativ.
Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei.
în speță, nici dispozițiile art. 2 C. proc. civ. și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparație.
Cum potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ. necompetența materială este de ordine publică, în mod corect instanța de apel a invocat-o din oficiu și a anulat hotărârea pronunțată de instanța necompetentă trimițând cauza spre rejudecare la judecătorie ca primă instanță.
Față de cele menționate nu se pot reține motive de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în raport de art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 183/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 138/2008. Civil → |
|---|
