ICCJ. Decizia nr. 8166/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8166/200.
Dosar nr. 12660/3/2006
Şedinţa publică din 15 decembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 12660/3 din 6 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, contestatorii P.M., P.C.M. şi T.(fostă P.)M.O. au solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti anularea dispoziţiei nr. 5337 din 1 martie 2006, emisă de această pârâtă şi obligarea ei la emiterea unei dispoziţii pentru aplicarea măsurilor reparatorii prin restituirea în natură a terenului liber aferent imobilului situat în Bucureşti, sector 5 şi întocmirea formalităţilor pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru construcţia existentă pe teren, în prezent demolată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin dispoziţia nr. 5337 din 1 martie 2006, Primăria municipiului Bucureşti a respins notificarea nr. 326 din 3 iulie 2001, formulată de contestatori, privind restituirea în natură a imobilului, situat la adresa de mai sus, cu motivarea că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
S-a mai susţinut că imobilul a fost preluat abuziv de stat în anul 1959, fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.
În acest sens, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 614 din 21 aprilie 1959, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Brăila, inculpaţii C.A., C.S. şi A.C. (născută A.) au fost condamnaţi pentru infracţiunea de speculă, prev. şi ped. de art. 268/19 C. pen. în vigoare din anul 1948.
În aplicarea dispoziţiilor art. 268/19 C. pen., inculpatul C.A. a fost condamnat la închisoare corecţională, inculpatul C.S. la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională şi inculpata C.A. la 8 luni închisoare corecţională. Odată cu condamnarea pentru infracţiunea de specula, instanţa a aplicat dispoziţiile art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen., a confiscat total averea personală a inculpatului C.A. şi parţial averea celorlalţi inculpaţi.
Sub pretextul aplicării pedepsei complementare a confiscării parţiale a averii s-au preluat de către stat 11 imobile proprietatea soţilor C.S. şi C.A., context în care a fost confiscat şi imobilul situat în Bucureşti, sector 5, care face obiectul notificării.
Imobilul în speţă a trecut în proprietatea statului în urma condamnării cu pedeapsa corecţională şi la pedeapsa confiscării parţiale a averii în temeiul dispoziţiilor art. 268/19 C. pen. din anul 1948, aşa cum a fost modificat ulterior, care a statuat că „dosirea în scop de speculă, de mărfuri sau orice alte produse se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 6 luni la 5 ani".
Condamnările pentru infracţiunea de speculă s-au dispus pentru C.S. şi C.A., iar pedeapsa confiscării parţiale a averii a constat în preluarea celor 11 imobile ale condamnaţilor apreciată excesivă şi disproporţionată, fiind încălcate dispoziţiile Codului penal în vigoare.
La data săvârşirii infracţiunii erau în vigoare prevederile art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen. din 1948.
În acest cod se prevedea că „In toate celelalte infracţiuni care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum şi în cele săvârşite contra avutului obştesc, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, instanţele judecătoreşti vor pronunţa pe lângă sancţiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parţiale a averii".
În cauză, infracţiunea săvârşită de numiţii C.S. şi C.A. nu a periclitat securitatea Republicii Populare Române şi nu a fost săvârşită contra avutului obştesc.
Infracţiunea de speculă nu era reglementată ca o infracţiune economică gravă, iar în realitate, faţă de pericolul social scăzut al infracţiunii de speculă şi faţă de limitele pedepsei reglementate prin dispoziţiile art. 268/19 C. pen. 1948, de la 6 luni la 5 ani închisoare corecţională, instanţa a aplicat o pedeapsă cu închisoarea corecţională de 2 ani şi 6 luni şi de 8 luni, între limitele minime şi maxime ale pedepsei.
Ca o consecinţă a acestei individualizări a pedepsei, măsura confiscării parţiale a averii a constat în preluarea celor 11 imobile proprietatea soţilor C., măsură abuzivă, dispusă fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
O astfel de ipoteză este reglementată expres de Legea nr. 10/2001 în art. 2 alin. (1) lit. i) care prevede că ,prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării".
Dispoziţia atacată a respins notificarea formulată de contestatori, cu motivarea că nu face obiectul Legii nr. 10/2001 (art. 1 final), deoarece din actele dosarului anexate la notificare şi referatul comisiei interne rezultă că foştii proprietari ai apartamentului nu au fost condamnaţi politic prin sentinţa penală nr. 614 din 21 aprilie 1959.
Din cuprinsul dispoziţiei, se reţine că notificarea a fost analizată numai în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că analiza incompletă a situaţiei juridice privind preluarea imobilului de către stat a dus la o soluţie incorectă pentru că, din tot ansamblul probator, se evidenţiază că în realitate imobilul a fost preluat abuziv, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea s-a reţinut că, împrejurarea reglementată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, prevede o ipoteză specială privind preluarea de către stat a unor bunuri ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, dar că acest aspect nu exclude obligativitatea verificării fiecărui caz în concret, inclusiv în ipoteza în care preluarea bunurilor s-a făcut în temeiul unor hotărâri judecătoreşti.
Raţiunea reglementării specifice a situaţiei bunurilor conform art. 2 alin. (1) lit. b) din lege a constat exclusiv în clarificarea prin norme legale a regimului juridic al actelor de înstrăinare ce au avut ca obiect astfel de imobile prevăzute la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Această dispoziţie a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 a Curţii Constituţionale, constatându-se că dispoziţiile art. 45 alin. (3) din lege încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi instituie un tratament juridic discriminatoriu pentru unii cetăţeni care se află într-o astfel de situaţie juridică.
Preluarea de către stat a unui număr de imobile sub argumentul aplicării unei hotărâri judecătoreşti penale contrare legislaţiei în vigoare la acea dată constituie, în circumstanţele de faţă, un act abuziv ce nu poate rămâne nereparat.
În acest sens, legea dă dreptul autorităţilor care asigură aplicarea ei să examineze fiecare caz concret de preluare şi să constate existenţa sau nu a unui act de preluare abuzivă" în înţelesul legii, fără a diferenţia soluţiile în raport de „natura" actelor anexate notificării.
Legiuitorul a îndreptăţit autorităţile care aplică această lege să examineze şi să califice inclusiv hotărârile judecătoreşti în baza cărora s-au executat acte de preluare a bunurilor ce fac obiectul legii.
Sub acest aspect, pentru preluarea abuzivă a imobilului se impune examinarea acestuia cu privire la cererea de restituire în natură.
Existenţa unei hotărâri penale de condamnare, prin care s-a dispus şi confiscarea bunului, nu constituie un impediment pentru verificarea prin mijloacele specifice procesului civil, a concordanţei hotărârii judecătoreşti penal cu legea în vigoare la data pronunţării sale, întrucât nu există o cale procesuală specială reglementată de legea de procedură penală pentru controlul hotărârii în justiţie, situaţii în care se permite folosirea procedurii de drept comun pentru examinarea actelor de procedură ale instanţei penale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 239 din 13 februarie 2007 a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând în esenţă că, imobilul a fost preluat de către stat prin sentinţa penală nr. 614 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Brăila, ca măsură complementară la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată autorului contestatorilor pentru săvârşirea infracţiunii de speculă.
Instanţa de fond a apreciat că măsura complementară a confiscării averii s-a luat cu respectarea dispoziţiilor legale la acea dată, întrucât infracţiunea de speculă făcea parte din categoria infracţiunilor în dauna economiei naţionale.
În ceea ce priveşte regimul constituţional al pedepsei confiscării averii, s-a reţinut că protecţia acordată proprietăţii private de Constituţiile din 1948 şi 1952 nu a exclus măsura confiscării averii dobândite în mod ilicit.
Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 trebuie interpretată şi în sens teleologic, prin raportare la voinţa legiuitorului, astfel că ar fi greşit să se interpreteze că măsura confiscării averii a fost neconstituţională, indiferent de caracterul infracţiunii săvârşite, atunci când pedeapsa a fost aplicată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 677 din 23 octombrie 2007 a respins ca nefondat apelul formulat de P.M., P.C.M. şi T.(fostă P.)M.O. împotriva sentinţei nr. 239 din 13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut că, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prevede obligaţia restituirii, de regulă, în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada respectivă.
În art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege se arată ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, menţionând imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele prevăzute fără temei legal din acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
În acest sens se arată că, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, imobilul a intrat în proprietatea statului prin sentinţa penală nr. 614 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului Raionului Brăila ca urmare a aplicării pedepsei complementare a confiscării averii inculpaţilor condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de speculă, ce era sancţionată în temeiul art. 268/19 C. pen. din 1948, cu modificările ulterioare.
Această infracţiune a fost reglementată ca o infracţiune din categoria celor în dauna economiei naţionale, potrivit Titlului III C. pen. din anul 1948, astfel cum a fost modificat şi completat ulterior.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 25 pct. 6 din acelaşi C. pen., astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 92/1950, în cazul infracţiunilor săvârşite în dauna economiei naţionale, pentru că legea nu prevedea expres confiscarea averii, instanţele judecătoreşti aveau posibilitatea să aplice şi pedeapsa confiscării totale sau parţiale a averii, apreciindu-se că, în mod corect s-a reţinut că măsura confiscării averii a fost aplicată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor ce reglementau măsura confiscării averii, a protecţiei constituţionale acordate proprietăţii private, s-a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că cele două Constituţii din anii 1948 şi 1952 nu excludeau aplicarea unei asemenea măsuri.
Interpretarea în acest sens a regimului constituţional al pedepsei complementare a confiscării averii s-a considerat că ar determina incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în cazul tuturor imobilelor preluate ca urmare a săvârşirii de infracţiuni de către proprietari, indiferent de natura acestora, aspect ce ar fi contrar voinţei legiuitorului.
Instanţa de apel a apreciat ca nefondată şi critica referitoare la neanalizarea de către unitatea deţinătoare şi instanţa de fond a situaţiei juridice concrete a imobilului în litigiu, întrucât pentru a se putea realiza o astfel de verificare este necesar mai întâi să se stabilească dacă imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs P.M., P.C.M. şi T.(fostă P.)M.O., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că instanţa de apel nu a procedat la înlăturarea argumentată a apărărilor invocate de partea adversă conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în acest sens se arată că a fost refuzată analizarea temeiurilor de fapt şi de drept invocate, cu argumentul că, simpla existenţă a unei hotărâri penale, neatacate, ar fi suficientă pentru a fi înlăturat dreptul de a califica actul de preluare abuzivă.
Ambele instanţe de fond, se susţine că, au interpretat şi aplicat greşit legea, deoarece aprecierea preluării ca fiind abuzivă se circumscrie în funcţie de fiecare situaţie concretă, entitatea obligată prin lege având obligaţia să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se sau nu în dispoziţiile legii.
Astfel, rezultă că situaţia de fapt concretă poate fi apreciată cu privire la natura infracţiunii pentru care s-a pronunţat condamnarea şi pe baza unor elemente conexe ce permit prezumţii ce pot fi aplicate de autorităţi.
Noile norme metodologice prevăd expres atribuţia Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă de a face clarificări privind natura politică a infracţiunilor.
Mai susţin recurenţii că motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel nu corespunde exigenţelor legale, deoarece considerentele nu sunt corespunzătoare sensului criticii formulate în apel şi sunt străine de ipoteza de fapt dedusă judecăţii.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. evidenţiază faptul că instanţa avea obligaţia să realizeze calificarea preluării imobilului de către stat prin raportare la toate ipotezele legal reglementate de Legea nr. 10/2001, printr-o examinare efectivă a problemelor esenţiale deduse judecăţii.
Se menţionează că examinarea contestaţiei a fost făcută incomplet, fără o motivarea convingătoare şi fără a se analiza incidenţa art. 2 alin. l lit. i) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii ce au fost invocate în mod expres în apărările făcute la instanţa de fond şi conform cărora sunt considerate imobile preluate abuziv, orice alte imobile preluate tară titlu valabil sau tară respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Examinarea, determinarea şi calificarea naturii preluării bunului de către stat se face în baza criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Recurentul arată că această dispoziţie normativă conferă instanţei civile investite cu soluţionarea unor cauze în care se discută dreptul de proprietate asupra unui imobile preluat de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, atribuţiile verificării titlului statului, indiferent de natura acestuia şi indiferent de faptul că s-ar materializa într-o hotărâre judecătorească, inclusiv penală, deoarece legea nu condiţionează şi nu distinge atribuţia verificării titlului în funcţie de natura lui.
În recurs, se susţine de către recurenţi, că au dovedit trecerea imobilului în proprietatea statului în urma condamnării cu pedeapsa închisorii corecţionale şi la pedeapsa confiscării parţiale a averii, în temeiul dispoziţiilor art. 268/19 C. pen. din 1948, pedeapsa confiscării constând în preluarea celor 11 imobile proprietate a condamnaţilor (autorii reclamanţilor).
Măsura confiscării parţiale a averii vizând cele 11 imobile, proprietatea soţilor C. s-a reţinut ca o măsură abuzivă, dispusă fără respectarea dispoziţiilor legale la data preluării lor de către stat.Infracţiunea pentru care au fost condamnaţi autorii contestatorilor nu a periclitat securitatea Republicii Populare Române şi a nu a fost săvârşită contra avutului obştesc.
Infracţiunea de speculă nu era reglementată legal ca o infracţiune economică gravă.
În fine, se mai arată că existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare prin care s-a dispus şi confiscarea imobilului, nu constituie un impediment pentru verificarea prin mijloace specifice procesului civil a concordanţei hotărârii judecătoreşti penale cu legea în vigoare la data pronunţării acesteia.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., această instanţă îl reţine ca fondat pentru considerentele ce urmează:
Primăria municipiului Bucureşti, prin dispoziţia nr. 5332 din 1 martie 2006 a respins notificarea formulată de contestatori, ca succesori ai numitului P.P., notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, (teren liber) şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia existentă pe teren, în prezent demolată, imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că autorii reclamanţilor C.S. şi C.A. prin sentinţa penală nr. 614 din 21 aprilie 1959, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Brăila nu au fost condamnaţi politic, dar imobilul notificat a fost preluat în proprietatea statului în baza acestei hotărâri.
Din analiza conţinutului sentinţei respective rezultă că imobilul în litigiu, alături de altele, a fost preluat de Statul Român ca urmare a aplicării pedepsei complementare a confiscării averii inculpaţilor condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de speculă, care era sancţionată potrivit dispoziţiilor art. 268/19 C. pen. din anul 1948, cu modificările ulterioare. De fapt, în baza aceleiaşi hotărâri au fost confiscate de la familia C. 11 imobile.
Această infracţiune a fost reglementată la acea dată ca o infracţiune aparţinând celor în dauna economiei naţionale.
Trebuie reţinut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, include în art. 2 alin. (1) lit. i), în categoria imobilelor preluate abuziv şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Referitor la aceste imobile, prin Decizia nr. 556/2005, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constatării constituţionalităţii acestui text.
De fapt, recurenţii prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au redobândit o parte din imobilele preluate în mod abuziv în baza aceleiaşi hotărâri penale.
Incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 asupra situaţiei de fapt descrise anterior se realizează în baza criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dispoziţie ce conferă instanţei civile atribuţia de a verifica titlul statului, indiferent de natura acestuia ori de faptul că el s-a materializat printr-o hotărâre judecătorească, chiar prin una penală.
Fiind vorba despre o dispoziţie specială, care se abate expres de la principiul verificării hotărârilor judecătoreşti, exclusiv prin căile de atac prevăzute de lege sub aspectul aplicării ei, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel avea obligaţia să aplice acele dispoziţii speciale care sunt derogatorii de la dreptul comun.
Aşa cum s-a arătat, imobilul notificat a trecut în proprietatea statului ca urmare a condamnării autorilor contestatorilor la o pedeapsă cu închisoare corecţională.
Este cert, că pedeapsa confiscării averii ca pedeapsă complementară celei cu închisoarea corecţională, prin preluarea celor 11 imobile proprietate a condamnaţilor, trebuie privită ca excesivă şi disproporţionată, luată cu încălcarea dispoziţiilor Codului penal în vigoare la data săvârşirii infracţiunii. La acel moment erau în vigoare şi prevederile art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen. din anul 1948, cu modificările ulterioare, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum şi a celor contra avutului obştesc, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, instanţele judecătoreşti vor pronunţa pe lângă pedeapsa prevăzută de lege şi pe cea a confiscării averii totale sau parţiale.
Infracţiunea pentru care au fost condamnaţi autorii contestatorilor nu se include în ipotezele pe care legiuitorul le-a avut în vedere la acel moment, deoarece nu a fost periclitată securitatea Republicii Populare Române şi nu a fost săvârşită contra avutului obştesc.
Măsura confiscării imobilelor aparţinând autorilor contestatorilor a fost una disproporţionată, abuzivă şi luată fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării imobilelor, pentru că infracţiunea de speculă era una ce avea un pericol social scăzut, aşa cum rezultă din limitele pedepsei reglementate prin art. 268/19 C. pen. din anul 1948.
Greşit a reţinut instanţa de apel că este suficientă existenţa unei hotărâri penale de condamnare, prin care să se fi dispus şi confiscarea imobilului pentru a se reţine că imobilului nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, s-a dat putere instanţei civile să verifice titlul statului.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată şi cu încălcarea art. 12 al Constituţiei din 1952, text în vigoare la data preluării şi pronunţării hotărârii de condamnare, care ocrotea dreptul de proprietate particulară asupra casei de locuit. In acelaşi sens erau şi prevederile art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului, prin care era recunoscut dreptul de proprietate particulară asupra casei de locuit a persoanelor fizice.
Încadrarea bunului în litigiu în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 este determinată de caracterul nelegal al preluării.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei introduce principiul reparaţiei prin restituiri în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, în toate cazurile în care imobilul este liber. Voinţa legiuitorului a fost ca reparaţiile să fie efective şi complete, ceea ce nu s-a avut în vedere prin hotărârea recurată, prin care s-a menţinut o soluţie conform căreia s-a examinat incomplet notificarea, exclusiv prin prisma ipotezei prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, interpretarea corectă a dispoziţiilor legale arătate anterior, impune concluzia că, atât unitatea deţinătoare, cât şi cele două instanţe nu puteau califica apartenenţa imobilului a cărei restituire în natură se solicită la domeniul de referinţă al Legii nr. 10/2001, fără să verifice în concret, situaţia juridică a acestuia, în raport de toate ipotezele prevăzute de art. 2 din lege.
Chiar dacă imobilul a fost preluat în baza unei hotărâri penale, conformitatea preluării cu legislaţia în vigoare la acel moment se impunea a fi analizată în concret, nemijlocit, fără ca verificările să fie exclusiv formale, prin raportarea naturii şi conţinutului hotărârii judecătoreşti, exclusiv la dispoziţiile legale ce vizează ipoteza preluării lui de către stat în baza unei hotărâri penale de condamnare pe motive politice, ceea ce impune observarea exclusivă a caracterului infracţiunii săvârşite.
Faţă de împrejurarea că dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor a fost dovedit, iar situaţia juridică a imobilului permite restituirea în natură, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul va fi admis.
Pe cale de consecinţă, va fi modificată Decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond şi va fi schimbată în tot sentinţa, în sensul admiterii contestaţiei.
Se va dispune anularea dispoziţiei nr. 5337 din 1 martie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi pârâta va fi obligată să restituie reclamanţilor în natură terenul aferent imobilului, situat în Bucureşti, sector 5 şi să facă propuneri de acordare a despăgubirilor cuvenite pentru construcţia existentă pe acest teren, în prezent demolată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M., P.C.M. şi T.(fostă P.)M.O. împotriva deciziei nr. 677 din 23 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 239 din 13 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa, admite acţiunea reclamanţilor şi anulează Decizia nr. 5337 din 1 martie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti.
Obligă pârâta să restituie reclamanţilor în natură terenul liber aferent imobilului, situat în Bucureşti, sector 5 şi să facă propuneri de acordare a despăgubirilor cuvenite pentru construcţia existentă pe acest teren, în prezent demolată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10094/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8051/2008. Civil → |
|---|
