ICCJ. Decizia nr. 92/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 92
Dosar nr. 3046/95/200.
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 3 octombrie 2005 T.I.M. a chemat în judecată Statul Român pentru a fi obligat la plata de daune materiale şi morale în sumă de 150 milioane Euro, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin arestarea pe nedrept în perioada 13 martie 2002-9 decembrie 2004.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa nr. 249 din 31 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă, cu motivarea că arestarea reclamantului se datorează culpei sale, deoarece a indus în eroare organele judiciare prin recunoaşterea unei fapte penale pe care nu a săvârşit-o şi furnizarea de detalii cu privire la acea faptă pe care organele anchetatoare nu le puteau cunoaşte.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a pronunţat Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2007, prin care a admis apelul declarat de T.I.M., a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj.
Ca stare de fapt, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost arestat la 13 martie 2002, dată la care a dat o declaraţie în faţa unor poliţişti prin care a recunoscut săvârşirea unei fapte de omor şi a unei fapte de furt, că a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea acelor fapte şi că, prin Decizia penală nr. 548/2004 a Curţii de Apel Craiova, rămasă definitivă prin respingerea recursului, a fost achitat pentru motivul că nu a comis infracţiunile în cauză.
În raport cu atare situaţie, curtea de apel a statuat că reclamantul a fost privat abuziv de libertate, fiind astfel îndreptăţit la repararea pagubelor cauzate, în sensul reglementat prin act. 504 C. proc. pen., culpa reclamantului în determinarea reţinerii sale neexcluzând culpa statului, care, prin organele sale, trebuia să efectueze o cercetare penală completă în aşa fel încât să elucideze adevărata stare de fapt şi nu să ducă la trimiterea în judecată a unui nevinovat.
Ca urmare, a conchis instanţa de apel, se impune desfiinţarea sentinţei de primă instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să determine existenţa şi gradul culpei reclamantului în privarea sa de libertate şi, pe baza probelor ce se vor administra, să stabilească întinderea prejudiciului cauzat reclamantului, anume cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia.
Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, actualmente Ministerul Economiei şi Finanţelor, a declarat recurs prin D.G.F.P. Gorj, solicitând casarea hotărârii date în apel şi păstrarea celei de primă instanţă.
Dezvoltând în fapt recursul, pârâtul recurent a susţinut că recunoaşterea săvârşirii faptelor de către reclamant în cursul urmăririi penale şi furnizarea de detalii pe care anchetatorii nu aveau posibilitatea să le cunoască au determinat în exclusivitate arestarea, trimiterea în judecată şi condamnarea lui în primă instanţă, constituind, concomitent, culpă gravă prin inducerea în eroare a organelor de anchetă, stânjenind în acest mod aflarea adevărului, aşa încât reclamantul nu are la îndemână acţiunea în dezdăunare fundamentată pe prevederile art. 504 C. proc. pen.
Recurentul a încadrat motivul de casare descris în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Instanţa de apel a hotărât pe deplin legal.
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Este tocmai cazul necontestat al reclamantului din cauza de faţă.
Împrejurarea că însuşi reclamantul ar fi contribuit la propria arestare, prin furnizarea către anchetatori a unor date care îl incriminau, nu exclude culpa organelor de anchetă, care, aşa cum justificat a statuat instanţa de apel, aveau obligaţia de a lămuri adevărata stare de fapt.
În consecinţă, eventuala culpă a reclamantului nu este de natură a-l împiedica să exercite acţiunea civilă în dezdăunare fundamentată pe prevederile art. 504 C. proc. civ., cum greşit susţine statul recurent, ci, aşa cum s-a şi hotărât în apel, impune cercetarea fondului pricinii în primă instanţă de către tribunal, care urmează a stabili existenţa ori inexistenţa culpei imputate reclamantului, iar în caz afirmativ dacă există şi în ce măsură o legătură de cauzalitate între această culpă şi arestarea reclamantului.
Desigur, tribunalul urmează a cerceta fondul pricinii sub toate aspectele, nu doar limitat la cele de mai sus, astfel încât să soluţioneze cauza pe deplin legal şi temeinic.
În raport cu cele astfel constatate şi cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul de faţă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1022/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 886/2008. Civil → |
|---|
