ICCJ. Decizia nr. 166/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 166/2009
Dosar nr. 576/91/2009
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 576/1/2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia civilă, reclamantul I.N.E.P. din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.N., în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea executării dreptului acestuia la liberă circulaţie în Italia, cu motivarea că, la data de 12 februarie 2009, pârâtul a fost returnat din această ţară în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut pe durata şederii în ţară, fiind invocat şi obiectivul nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 188 din 12 martie 2009, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie, în sensul că norma internă invocată ca temei juridic al acţiunii este parţial neconcordantă cu norma comunitară, a cărei aplicare se impune cu prioritate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la 12 februarie 2009 pentru şedere ilegală în această ţară, iar din decretul de expulzare din 05 februarie 2009 rezultă că acesta ar fi fost săvârşit în anii 2005 şi 2007, infracţiuni pe teritoriul acestui stat, respectiv, că în 2005 a fost denunţat în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, iar în 2007 a fost arestat pentru încăierare.
S-a mai arătat că aceste susţineri nu au fost probate, nefiind dovedit că pârâtul ar fi fost condamnat pentru aceste infracţiuni, pentru a se aprecia dacă el constituie pericol pentru ordinea publică şi pentru a justifica măsura de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, iar simplul fapt că un cetăţean al unui stat este condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul altui stat este o împrejurare insuficientă pentru a atrage măsura solicitată, câtă vreme nu s-a făcut dovada unei conduite care în mod permanent să constituie o ameninţare la ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În ceea ce priveşte obiectivul nr. l lit. d) din HG nr. 1347/2007, aceasta este o normă de procedură care instituie obligaţia D.G.P. sau I.N.E.P. de a înainta „dosarul de îndepărtare" instanţei care prevede însă că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, cu motivarea că din probatoriile administrate rezultă că îndepărtarea pârâtului de pe teritoriul Italiei a fost rezultatul comportamentului antisocial al acestuia, fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare, motiv pentru care îndepărtarea sa a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
A mai arătat că, potrivit art. 5 din Legea nr. 248/2005, pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României, să nu desfăşoare activităţi de natură a compromite imaginea statului român ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În lumina textelor legale anterior citate, precum şi a celor invocate ca temei juridic al acţiunii, este de reţinut gradul scăzut de integrare socială a pârâtului în perimetrul statului italian, conduita sa care reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian, împrejurarea că prin decretul emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate, toate aceste aspecte fiind de natură să conducă la admiterea acţiunii.
De asemenea, a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a luat în considerare, la judecarea cauzei, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi ale Decretului Prefecturii Provinciei Roma.
Prin Decizia civilă nr. l79/ A din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului cu motivarea că, deşi pârâtul a fost expulzat pe considerentul că ar fi avut un comportament ce constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reclamantul neprobând, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de D.C. nr. 2004/38/CE a Parlamentului European.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 134772007, dispoziţii ce nu au fost avute în vedere de instanţe cu prilejul soluţionării cauzei, coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, prevăd obligativitatea I.N.E.P. de a înainta instanţei competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
Acelaşi dispoziţii stabilesc că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată;
- Probatoriile administrate în cauză au demonstrat că pârâtului îi sunt aplicabile dispoziţiile legale care reglementează restricţionarea dreptului la liberă circulaţie, aşa cum au fost evocate şi interpretate în acţiunea introductivă de instanţă, din decretul de expulzare rezultând un comportament incompatibil cu normele de convieţuire socială;
- Legislaţia în materie, respectiv, art. 5 din Legea nr. 248/2005, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE precum şi art. pct. l din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, este incidenţă în cauză în sensul solicitării formulate.
Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, libertatea de circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul pieţii interne a Uniunii Europene.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condiţiile de intrare, deplasare, muncă angajare sau remuneraţie între cetăţenii statului membru şi cetăţenii altor state care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul acestuia.
Reglementarea legală comunitară a liberei circulaţii a persoanelor o reprezintă dispoziţiile art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/3 8/CE, care, prin art. 27, stabileşte restricţionarea dreptului la libera circulaţie numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Dispoziţiile legale sus-menţionate sunt parţial neconcordante cu legislaţia naţională în materie, motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenţei dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, stabileşte doar trei cazuri în care operează restrângerea dreptului la liberă circulaţie, norma comunitară fiind astfel mai favorabilă şi, deci, preferabilă.
Dealtfel chiar dispoziţiile constituţionale statuează că, ori de câte ori dispoziţia legală internă contravine dispoziţiei legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea şi armonizarea celor două categorii de norme.
În cauză nu s-a făcut dovada incidenţei vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie analizate şi raportate în acord cu legislaţia comunitară.
Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti, prin D.G.P., sau, după caz, I.N.E.P., către instanţe, a dosarului „de îndepărtare", cu precizarea că acest demers trebuie făcut în directă corelare cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziţia comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, rezultă că şi această prevedere trebuie circumscrisă aceleiaşi norme, înaintarea dosarului instanţei de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligaţie de a se pronunţa în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.
Faţă de argumentele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.N.E.P. împotriva deciziei civile nr. l79/ A din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5712/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9902/2009. Civil → |
|---|
