ICCJ. Decizia nr. 1974/2009. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1974/2009

Dosar nr. 4050/115/2009

Şedinţa publică din 4 martie 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, sub nr. 4050/115/2009, la data de 7 decembrie 2009, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, respectiv cea a strămutării, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, cu tidu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 233 din 18 februarie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta T.M. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a obligat pe pârât la 500.000 lei către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Reclamanta T.M., împreună cu soţul şi fiica sa, au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Surduc în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la data de 20 noiembrie 1957.

Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 prevăd că „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.".

Prin Hotărârea nr. 24 din 18 iulie 1990 a Comisiei judeţene Caraş-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada în care reclamanta a fost deportată reprezintă vechime neîntreruptă în muncă şi i-a fost stabilită acesteia o indemnizaţie lunară de 1.284 lei.

Din declaraţiile martorilor rezultă că strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, precum şi asupra situaţiei lor materiale. Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale ş.a.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfa în care au fost îmbarcate şi transportate la o destinaţie necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus reclamanta a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.

Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acesteia, de asemenea, un grav prejudiciu fizic şi psihic, cu atât mai mult cu cât a fost separată de familia sa.

Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Din declaraţiile martorilor audiaţi rezultă că reclamanta a fost nevoită să-şi construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar, ulterior, o cameră din pământ, nebeneficiind de asistenţă medicală, fiind izolată de localnici, ca şi întreaga comunitate de deportaţi, prin garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.

Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, din cauza naturii, duratei, modalităţii de executare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situaţia reclamantei.

Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forţat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile şi imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost, în continuare, izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil, îngreunând, practic, viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.

Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Din probele administrate nu rezultă că reclamanta a beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 din jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza K. vs Polonia), a respectării art. l din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Faţă de prejudiciile morale suferite de aceasta, instanţa a apreciat că suma de 500.000 lei ar reprezenta o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, susţinând, în esenţă, că reclamanta nu poate beneficia de daune morale deoarece dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege se referă la prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar nu şi prin măsurile administrative cu caracter politic, cum este cazul acesteia; de asemenea, suma acordată, de 500.000 lei, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.

Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 153/ A din 17 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea reclamantei T.M. şi a stabilit cuantumul daunelor morale la care este obligat pârâtul la suma de 60.000 lei; a respins, în rest, acţiunea.

Curtea a reţinut că este întemeiat apelul, parţial, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate, pentru următoarele considerente:

A respins argumentele apelantului-pârât potrivit cu care reclamanta, ca victimă a unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani, luată printr-o decizie administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 noiembrie 1957, nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.

În această privinţă, Curtea, în acord şi cu propria-i jurisprudenţă, a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancţionator şi sunt, de aceea, asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico - sistematice şi gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Prin urmare, reclamanta T.M., în calitate de strămutată în Bărăgan, între 18 iunie 1951 şi 20 noiembrie 1957, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 şi 5 din actul normativ.

În al doilea rând, Curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilităţii obţinerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei pentru simplul fapt că aceasta culege şi o indemnizaţie lunară de 1.284 lei, stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, pentru cei 6 ani, 5 luni şi 2 zile de strămutare, această perioadă fiindu-i recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă şi, astfel, respectiva indemnizaţie are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită din punctul de vedere al contributivităţii la fondul de pensii, fiind o compensaţie materială.

Pe de altă parte, însă, Curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate în beneficiul reclamantei, de către prima instanţă.

Astfel, deşi instanţa de apel a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricţiile, restrângerile de liberate şi umilinţele la care a fost supusă reclamanta, totuşi, aşa cum, constant, a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. vs. Polonia, valoarea daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilită într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte, în nici un caz, un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferinţa fizică şi psihică a deportatului, Curtea a constatat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu tidu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă, iar nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă şi implică, întotdeauna, o doză de subiectivism şi de aproximare.

Din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că 60.000 lei reprezintă o compensaţie echitabilă pentru cei peste 6 ani de strămutare în Bărăgan, coroborat şi cu faptul că reclamanta continuă să primească şi o indemnizaţie lunară permanentă de 1.284 lei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tot pentru că a fost strămutată în aceeaşi perioadă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, cât şi reclamanta T.M.

1. Recurenta-reclamantă T.M. a criticat Decizia pentru următoarele motive:

În perioada cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 noiembrie 1957 a fost deportată împreună cu soţul şi fiica sa minoră din localitatea Surduc, judeţul Caraş-Severin în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, în această perioadă având de suferit atât ea, cât şi familia, în special, fiica sa minoră, din cauza condiţiilor improprii în care au fost nevoiţi să supravieţuiască, fiind debarcaţi în câmp, neavând locuinţă, alimente, apă şi nici asistenţă medicală, condiţii care le-au cauzat un grav prejudiciu fizic şi psihic, cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost separată de fiica acesteia.

Prin deportarea reclamantei, împreună cu soţul şi fiica sa minoră, în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 6 ani, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, acestora le-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat, lipsirea de libertate au produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 6 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind, astfel, întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acordarea, de către instanţa de fond, a despăgubirilor pentru daunele morale suferite, în cuantum de 500.000 lei, nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru reclamantă şi familia sa, ci o modalitate de reparare a prejudiciului moral cauzat. Din acest motiv, scăderea nejustificată a cuantumului despăgubirilor acordate, de către Curtea de Apel Timişoara, apare ca vădit nelegală şi netemeinică.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate.

2. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat Decizia pentru următoarele motive:

a. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentinţă penală, nu şi celor care au suferit o măsură administrativă, cum este cazul în speţă.

Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, se poate constata că reclamanta împreună cu soţul şi fiica sa nu au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 5, pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamanţilor, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

b. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

c. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

d. Suma acordată de instanţă, prin Decizia recurată, respectiv 60.000 lei reprezentând daune morale, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanţei de judecata, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

La repararea daunelor morale instanţa de judecata trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.

Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

În privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească, precum şi cuantumul acesteia, sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acţiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte constată că cel declarat de pârât este nefondat, iar cel declarat de reclamantă este nul, pentru următoarele considerente:

În primul rând, faţă de criticile părţilor, prezenta instanţă va proceda la examinarea recursului declarat de pârât deoarece, prin acesta se contestă, printre altele, dreptul reclamantei la acordarea daunelor morale, în timp ce recursul celei din urmă se referă la cuantumul sumei acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or, pentru a se soluţiona recursul reclamantei, care se referă la cuantumul despăgubirilor acordate, mai întâi trebuie analizat dreptul părţii la această formă de reparaţie.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aspect supus dezbaterii părţilor din oficiu, recurentul pârât a susţinut că, în urma pronunţării acesteia, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, şi faţă de această situaţie, acţiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Susţinerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susţinerilor recurentului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 18 iunie 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce două instanţe au verificat şi constatat dreptul părţii la reparaţia menţionată.

Faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamantă şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Noţiunea de „bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii.

Art. l din Protocolul nr. l se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. l din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza K. contra Slovaciei, par.52).

Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.

De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.

În speţă, reclamanta a formulat acţiunea la 7 decembrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

A solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (art. 3 lit. e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei şi, anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, două instanţe verificaseră şi confirmaseră îndeplinirea cerinţelor legale, de către petentă, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea definitivă pronunţată în cauză reprezentând, ea însăşi, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţii menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantei de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. l din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a Ii-a din textul de lege menţionat.

În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general...".

Prin urmare, art. l conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. l din Protocolul nr. l înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii Între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lita teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. l din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nici o compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.

Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în nici un caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. l din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. l din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acţiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. l din Primul Protocol şi art. 6).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare afortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acţiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.

Trecând la analiza deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate de pârât şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...".

Într-adevăr, la lita din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.

Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluţionarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.

Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea OUG nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. l, prevedea că „La articolul 5, alin. (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic...".

Chiar dacă art. 1 pct. l din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 13 54/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.

Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. In caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.

Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, recunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

S-a mai susţinut, de către pârât, că reclamanta nu a fost supusă nici măcar unei măsuri administrative cu caracter politic, susţinere inexactă faţă de faptul că aceasta a fost strămutată împreună cu familia sa, din localitatea de domiciliu în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., după cum au reţinut instanţele anterioare; or, această măsură constituie măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul art. 3 lit. e) din Lege, aplicat, în mod corect, de către Curte.

În consecinţă, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

b. Este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi, ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare - pe căi indirecte oarecum - pentru suferinţele îndurate.

Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamantă, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acesteia despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.

O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.

c. Contrar susţinerii recurentului-pârât nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (1¹), „la stabilireacuantumuluidespăgubirilorprevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanţe de fond au ţinut seama), iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului - pârât.

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ invocat în recurs.

În consecinţă, nici această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

d. Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantei în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990).

Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nici o referire la situaţia particulară a reclamantei.

Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama, în raport şi de susţinerile reclamantei, la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, de indemnizaţia primită de aceasta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării şi de suferinţa fizică şi psihică produsă acesteia prin însuşi faptul strămutării, din care derivă toate restricţiile de libertate şi umilinţele la care a fost supusă aceasta.

Prin urmare, şi cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

Cât priveşte recursul declarat de reclamantă, niciuna dintre susţinerile formulate nu se circumscrie cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se invocă faptul că instanţa de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de jurisprudenţă, pentru evaluarea prejudiciului moral suportat de aceasta, ci se reia expunerea situaţiei de fapt în legătură cu circumstanţele în care a avut loc strămutarea şi cu suferinţele produse prin această măsură.

Or, aceste argumente nu se circumscriu motivelor de nelegalitate care să permită cenzura instanţei de recurs, sub acest aspect, a deciziei recurate.

De asemenea, lipsa surselor de venit, ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, precum şi stadiul de degradare în care se afla locuinţa reclamantei nu se pot constitui în criterii de evaluare a prejudiciului moral, ci reprezintă un eventual prejudiciu material, care nu poate fi, însă, valorificat, de reclamantă, în cadrul cererii de acordare a daunelor morale, solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca atare, cum susţinerile recurentei nu se pot încadra în critici de nelegalitate, aceasta echivalează, practic, cu nemotivarea căii de atac, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de partea menţionată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva Deciziei nr. 153/ A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1174/2009. Civil		ICCJ. Decizia nr. 9971/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: