ICCJ. Decizia nr. 1174/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1174
Dosar nr. 13970/3/200.
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 183 din 28 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsa de calitate procesuală activă şi lipsa de calitate procesuală pasivă şi a admis acţiunea formulată de reclamanta F.P. împotriva pârâtei SC T. SA, sens în care a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie motivată ca răspuns la notificarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, deoarece reclamanta a dovedit faptul notificării pârâtei şi cel al comunicării notificării către pârâtă, respectând astfel procedura Legii nr. 10/2001.
În plus, conform art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi a respectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), chiar şi în situaţia în care s-ar fi adresat unei alte societăţi decât cea care deţine imobilul.
Probând că a iniţiat faţă de societatea pârâtă procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta şi-a demonstrat şi calitatea procesuală activă, întrucât ea este îndreptăţită la a primi un răspuns la notificare, independent de soluţia pe fond şi de eventualitatea dovedirii sau nu de către reclamantă a calităţii de moştenitor referitor la imobilul notificat, faţă de autorii săi.
Raportat la obiectul acţiunii, şi pârâta justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, ca entitate juridică notificată, obligată să emită o decizie motivată ca urmare a învestirii sale, independent de natura soluţiei, ce poate viza inclusiv problema competenţei sale de soluţionare a fondului notificării.
Pe fond, acţiunea este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta nu a răspuns în termenul legal notificării ce i-a fost adresată.
Împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel pârâta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 440 A din 5 iunie 2008, a respins apelul ca nefondat, apreciind că niciuna din excepţiile invocate de apelantă nu sunt întemeiate în raport cu obiectul litigiului şi cu raportul de drept material dedus spre soluţionare prin acţiunea reclamantei.
Sub acest aspect, curtea a reţinut că reclamanta s-a adresat instanţelor judecătoreşti la data de 24 aprilie 2006 plângându-se de faptul că, deşi a trimis prin executor judecătoresc o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 societăţii SC T. SA, aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în consecinţă obligarea sa la emiterea unei decizii în soluţionarea notificării nr. 3426/2001.
Prin urmare, natura pretenţiilor formulate de reclamantă nu reclamă o cercetare a temeiniciei drepturilor solicitate a-i fi recunoscute acesteia în temeiul Legii nr. 10/2001 în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, ci are un obiect limitat care se rezumă în a verifica dacă în mod temeinic reclamanta este îndreptăţită la primirea unui răspuns din partea pârâtei, sub forma unei decizii motivate, fără a face obiectul cenzurării judecătoreşti nici tipul de răspuns ori soluţia ce ar trebui pronunţată de către societatea pârâtă.
Or, reclamanta a dovedit prin înscrisurile aflate la filele 3, 4 ale dosarului nr. 2681/302/2006 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti că a comunicat societăţii pârâte notificarea sa formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3426/2001 la Biroul Executorilor Judecătoreşti D., I. şi C.
Notificarea a fost primită la societatea destinatară de persoana S.L., care deţinea calitatea de portar al SC T. SA şi care a aplicat pe dovada comunicării notificării o ştampilă a societăţii, a dat datele de identificare din cartea de identitate şi a semnat de primire. Neregularităţile semnalate de apelantă în legătură cu dovada de comunicare a notificării nu o privesc pe reclamantă şi nu pot să-i vătăme acesteia drepturile. împrejurarea că notificarea, deşi ajunsă la societate, nu a fost înregistrată la aceasta, că nu i s-a dat număr de înregistrare şi nu i-a fost aplicată chiar ştampila de intrare, ci ştampila societăţii utilizată pentru evidenţa bunurilor care ies din întreprindere, nu poate fi valorificată în favoarea apelantei, întrucât este vorba despre activităţi care intrau în sfera atribuţiilor sale, prin propriii angajaţi, neglijenţa ori omisiunea voită de a efectua toate aceste formalităţi ţinând de culpa sa. Or, a primi astfel de apărări ar însemna să se îngăduie apelantei să-şi invoce propria culpă, ceea ce nu poate fi admis.
Nici argumentul legat de faptul că persoana care a semnat de primire nu avea dreptul de a primi documente în numele societăţii ori că nu a avut niciodată calitatea de salariat al acesteia nu ar putea fi primit din aceleaşi considerente.
De altfel, cu ocazia cuvântului pe fond, apelanta a susţinut că ar fi luat cunoştinţă de notificarea reclamantei abia la momentul când lichidatorul său judiciar a început efectuarea de verificări în arhiva societăţii, când a fost începută procedura de faliment, ocazie cu care s-a constatat că notificarea nu poartă ştampila şi numărul de înregistrare din partea societăţii.
În atare condiţii, este greu de crezut că persoana care semnează de primire, în calitate de portar al SC T. SA, semnează şi îşi comunică datele de legitimare pe dovada de comunicare a notificării şi aplică chiar o ştampilă utilizată în activitatea societăţii destinatare pe un document ce a ajuns în arhiva acesteia, este o persoană cu totul străină de societatea apelantă, deşi a îndeplinit toate aceste activităţi chiar la poarta societăţii şi a avut acces la ştampilele acesteia.
De altfel, inexistenţa unor raporturi contractuale de muncă cu apelanta ale acestei persoane este irelevantă, devreme ce există şi posibilitatea desfăşurării doar în fapt a unor astfel de raporturi juridice.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că niciuna din excepţiile ridicate nu sunt întemeiate în raport cu obiectul litigiului şi cu raportul de drept material dedus spre soluţionare. Astfel,
1. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia admisă, deoarece SC T. SA nu a fost notificată, or în lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 reclamanta nu poate solicita emiterea vreunei decizii.
Notificarea invocată de reclamantă nu a fost cunoscută de societate decât la data comunicării cererii de chemare în judecată, ea nefiind înregistrată la societate şi neavând număr de înregistrare sau ştampilă care să-i ateste primirea. Pe dovada comunicării notificării figurează numele unui portar şi urma unei ştampile care nu are alt rol decât acela de a se aplica pe bunurile care ies din întreprindere şi nicidecum pentru a face dovada primirii vreunui act adresat societăţii. în plus, calitatea celui care semnează conferă dreptul de a primi în numele societăţii documente care o implică juridic pe aceasta, or din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar nu rezultă că persoana care a semnat pe comunicarea notificării ar fi avut vreodată calitatea de salariat al acesteia.
Pe de altă parte, inadmisibilitatea acţiunii trebuia reţinută şi dintr-un alt considerent, acela că reclamanta avea, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, numai dreptul la restituirea prin echivalent. SC T. SA este societate comercială privatizată, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil şi înstrăinate în mod legal, evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită nu are dreptul decât la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
2. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei trebuia admisă.
Având numai posibilitatea restituirii prin echivalent, potrivit art. 27 alin. (2), notificarea prin care se solicita restituirea cădea în competenţa instituţiei publice care a efectuat privatizarea.
Faţă de această situaţie, se impunea chemarea în judecată a A.V.A.S.-ului, singura instituţie competentă să soluţioneze cererea reclamantei.
3.Excepţia lipsei calităţii procesuale active trebuia admisă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare de pe urma defunctului B.G. şi nici a calităţii de proprietar a acestuia din urmă pentru imobilul litigios.
În notificare, reclamanta afirmă că este moştenitoarea defunctului B.G. în baza certificatelor de moştenitor nr. 1114 din 11 decembrie 1974 şi nr. 75 din 2 iulie 1996.
Certificatul de moştenitor nr. 1114 din 11 decembrie 1974 confirmă calitatea de moştenitoare a reclamantei de pe urma defunctei B.E. pentru drepturi de concesiune asupra unui loc de veci şi nicidecum pentru imobilul solicitat prin notificare. Mai mult, prin acelaşi certificat de moştenitor, B.G. figurează ca renunţător la succesiune.
Pe de altă parte, reclamanta nu poate pretinde că a dobândit prin moştenire testamentară de la defunctul B.G. imobilul solicitat, în condiţiile în care, în temeiul art. 30 din Legea nr. 74/1973, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se putea face numai prin moştenire legală.
Mai mult, nu există identitate între imobilul situat în Bucureşti, pentru care s-a făcut notificarea, şi imobilul situat în Bucureşti, str. I. nr. 11, sector 3, care figurează în actele comunicate de reclamantă.
În ce priveşte certificatul de moştenitor nr. 75 din 2 iulie 1996, deşi reclamanta a susţinut că l-ar fi anexat notificării, în realitate acest document nu a fost comunicat societăţii T. SA.
4.Pe fondul cauzei, acţiunea reclamantei trebuia respinsă, deoarece singura instituţie competentă să emită dispoziţie motivată cu privire la imobilul litigios este instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, scop în care a reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care se încadrează exclusiv în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pct. 7 al art. 304 fiind indicat numai formal de către recurentă, Înalta Curte retine următoarele.
1.a. În justificarea inadmisibilităţii acţiunii, recurenta a invocat, ca prim argument, împrejurarea că nu a fost notificată de către reclamantă.
Contrar susţinerilor sale, recurenta a fost notificată de reclamantă în condiţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât din acest punct de vedere acţiunea dedusă judecăţii, având ca obiect obligarea entităţii notificate la emiterea unei decizii motivate ca răspuns la notificare, este admisibilă în raport de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, după cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
Astfel, notificarea adresată de reclamantă recurentei SC T. SA, înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 3426/2001, şi care se regăseşte la fila 3 din dosarul de fond nr. 2681/302/2006 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, a fost primită de destinatară, conform dovezii de comunicare de la fila 4 din acelaşi dosar.
Dovada de comunicare a notificării poartă menţiunea că a fost primită de persoana S.L., în calitate de portar, care a semnat de primire, şi-a indicat datele de identificare din cartea de identitate şi a aplicat pe respectiva dovadă o ştampilă a societăţii destinatare.
Susţinerile recurentei în sensul că persoana care a semnat de primire nu era salariatul său şi că ştampila aplicată, deşi a societăţii, are exclusiv rolul de evidenţiere a bunurilor ce ies din societate, sunt lipsite de eficienţă juridică pe aspectul contestat în recurs, acela al primirii notificării.
Primind un act de procedură sub semnătură certificată cu datele de identificare din cartea de identitate şi folosind în acest scop o ştampilă a societăţii destinatare, persoana care a efectuat aceste operaţiuni a desfăşurat, fie şi numai în fapt, raporturi de muncă cu societatea destinatară, astfel că inexistenţa raporturilor contractuale de muncă pe care le invocă recurenta este irelevantă, atâta timp cât există şi posibilitatea desfăşurării doar în fapt a unor asemenea raporturi juridice.
Lipsit de relevanţă este şi faptul că ştampila aplicată pe dovada de comunicare a notificării nu era cea uzitată pentru primirea actelor de procedură, esenţial fiind că ştampila era a societăţii destinatare, ceea ce constituie garanţia primirii actului de către aceasta, act care a intrat în arhiva ei, după cum a recunoscut cu ocazia dezbaterilor asupra apelului.
Cât priveşte împrejurarea că notificarea nu a primit număr de înregistrare, aceasta constituie o neregularitate imputabilă recurentei şi, ca atare, recurenta nu se poate prevala de ea pentru a susţine neprimirea notificării, căci nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept.
Prin urmare, nu se poate reţine că recurenta nu a fost notificată de către reclamantă şi că astfel acţiunea dedusă judecăţii ar fi inadmisibilă.
l.b. Cel de-al doilea argument invocat de recurentă în justificarea inadmisibilităţii acţiunii este acela că, raportat la prevederile legale ce ar fi aplicabile speţei, art. 29 Legea nr. 10/2001 (art. 27 înainte de republicare), persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a plâns că, deşi a trimis prin executor judecătoresc o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 societăţii SC T. SA, aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în consecinţă obligarea sa la emiterea unei decizii în soluţionarea notificării nr. 3426/2001.
Rezultă că, faţă de obiectul pretenţiilor reclamantei, instanţa de apel a apreciat corect că în cauză nu se impune cercetarea temeiniciei dreptului la restituire valorificat de reclamantă prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci exclusiv cercetarea împrejurării dacă reclamanta este îndreptăţită la a primi un răspuns din partea pârâtei, sub forma unei decizii motivate, fără a putea face obiectul cenzurării judecătoreşti soluţia ce ar trebui pronunţată de către societatea pârâtă.
Cât timp instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în realizarea dreptului la restituire al reclamantei, tipul măsurilor reparatorii ce i s-ar cuveni acesteia şi entitatea ce ar putea să i le acorde, împrejurări la care face trimitere recurenta prin invocarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de relevanţă în aprecierea admisibilităţii acţiunii deduse judecăţii.
Prin urmare, nici în raport de cel de-al doilea argument adus de recurentă nu se justifică inadmisibilitatea acţiunii.
2.Instanţa de apel a apreciat corect şi asupra excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei, menţinând în mod legal soluţia primei instanţe de respingere a acestei excepţii ca neîntemeiată.
Problema competenţei A.V.A.S. de a acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul solicitat prin notificare, pe care o invocă recurenta în susţinerea lipsei sale de calitate procesuală pasivă în cauză, ţine de fondul dreptului la restituire, or acesta excede raportului juridic dedus judecăţii, circumscris obligaţiei instituite de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina unităţii deţinătoare de a răspunde, prin decizie motivată, la notificarea ce i-a fost adresată şi care obligaţie este independentă de natura soluţiei pe fondul notificării.
Raportul juridic dedus judecăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, s-a legat în mod valabil între titulara notificării şi entitatea notificată, aşa încât aceasta din urmă, respectiv pârâta-recurentă, are calitate procesuală pasivă în cauză.
3.Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu putea fi admisă în cauză, întrucât toate argumentele aduse de recurentă în susţinerea ei, cu referire la dreptul de proprietate al pretinsului autor al reclamantei, la calitatea de moştenitoare a reclamantei de pe urma acestuia şi la identitatea de imobil - ţin de fondul dreptului la restituire, or, aşa cum s-a arătat deja, în prezentul litigiu instanţa nu a fost învestită cu o acţiune care să pună în discuţie fondul dreptului la restituire, ci cu o acţiune în valorificarea dreptului la primirea unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
într-o astfel de acţiune, titularul dreptului dedus judecăţii se identifică în persoana celui care a formulat notificarea de restituire, ceea ce rezultă din prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deţinătoare ca, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, să se pronunţe asupra acesteia prin decizie/dispoziţie motivată.
Cum reclamanta este titulara notificării care a generat litigiul, ea se legitimează procesual activ în acţiunea de obligare a entităţii notificate să emită decizie de răspuns la notificare, independent de faptul dacă este sau nu persoană îndreptăţită la restituire, respectiv de acela dacă imobilul-obiect al notificării se identifică sau nu cu imobilul proprietatea autorului său, aceste din urmă aspecte depăşind cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
4. Recurenta a susţinut că, şi pe fond, acţiunea reclamantei se impunea a fi respinsă, deoarece singura instituţie competentă să emită dispoziţie motivată cu privire la imobilul litigios este instituţia publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S.
Critica nu poate fi primită.
Ceea ce invocă recurenta este un aspect de fond legat de soluţionarea notificării reclamantei, care nu priveşte raportul juridic dedus judecăţii în prezenta cauză.
Fiind unitatea deţinătoare notificată de reclamantă, recurenta este obligată, în virtutea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, să dea un răspuns la notificare, având posibilitatea ca în cadrul acestui răspuns, care trebuie să îmbrace forma unei decizii motivate, să valorifice orice problemă ce ţine de fondul dreptului la restituire, inclusiv problema autorităţii competente să acorde măsuri reparatorii, asemenea probleme neputând fi cenzurate în actualul cadru procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată a reclamantei.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se reţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că niciuna din criticile recurentei nu este fondată, ceea ce are drept consecinţă inaplicabilitatea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se dispune şi obligarea recurentei, ca parte care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimată; cheltuielile de judecată se ridică la suma de 500 lei şi reprezintă onorariu de avocat dovedit cu chitanţa nr. 41 din 3 februarie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA prin lichidator judiciar I.S. SPRL împotriva deciziei nr. 440 A din 5 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata F.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1104/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1974/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
