ICCJ. Decizia nr. 5502/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5502/2009
Dosar nr. 6071/1/2009
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2021 din 7 aprilie 2009, a respins recursul declarat de Statul Român reprezentat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1112 din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat, reţinând, în esenţă următoarele:
Prin decizia nr. 721 din 27 aprilie 2006, C.C.S.D. a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului P.T. în cuantum de 2.844.928 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite anterior în decizia din 19 aprilie 2006, emisă de A.V.A.S.
Pornind de la constatările unei expertize extrajudiciare privind stabilirea valorii unei acţiuni la SC A. SA, reclamantul a contestat incertitudinea modului de calcul al despăgubirilor, utilizat de pârâtă, solicitând anularea deciziei nr. 721/2006 şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent în valoare de 7.059.014,5 RON.
Prin sentinţa recurată a fost admisă în parte acţiunea dispunându-se anularea actului administrativ supus controlului jurisdicţional şi obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre pentru suma de 6.559.269 RON, stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, în baza normelor legale aplicabile până la naţionalizarea din 1948, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 303/1947.
Această concluzie a fost criticată de recurenta C.C.S.D. care a apreciat că la efectuarea expertizei au fost încălcate prevederile H.G. nr. 250/2007 invocându-se prevederi conţinute în acte normative fără incidenţă în cauză, fiind vorba de o societate comercială ce a făcut obiectul Legii nr. 119/1948.
În legătură cu modalitatea de calcul a despăgubirilor, recurenta a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precizând totodată că, potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii care a preluat patrimoniul persoanei juridice.
Faţă de aceste critici, instanţa de control judiciar a reţinut că existau elemente suficiente pe baza cărora instanţa de fond să constate că reclamantul a dovedit temeinicia acţiunii sale cu concluziile amplu motivate ale expertului contabil T.G., care au avut în vedere faptul că ţine seama de sintagma utilizată de legiuitor în art. 31 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 republicată, aceea de „activul net din ultimul bilanţ contabil”, nu se poate raporta decât la H.G. nr. 498/2003, adică la noţiunea de activ net din art. 1534 alin. (1) al Legii nr. 441/2006.
Incidenţa în cauză a prevederilor H.G. nr. 250/2007 este exclusă, întrucât nici un subiect de drept nu îşi poate orienta conduita după acte normative în vigoare.
Au fost avute în vedere şi statuările deciziei din 14 martie 2006, prin care secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi a statuat, cu valoare de principiu, că dacă în varianta anterioară republicării Legii nr. 10/2001 textul art. 31 alin. (4) impunea depunerea ultimului bilanţ contabil fără a face o trimitere expresă la anul financiar 1947, în redactarea actuală dispoziţia legală este chiar mai permisivă sub aspectul referirii la bilanţurile contabile anterioare Legii nr. 303/1947, precum şi împrejurarea că după pronunţarea hotărârii recurate pârâta a emis titlul de plată din 8 octombrie 2008 pentru prima tranşă din cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţă.
Împotriva acestei hotărâri, Statul Român, prin C.C.S.D., a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, invocând în drept, generic, prevederile art. 317 şi următoarele din C. proc. civ.
În motivarea acestei contestaţii s-a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs invocate, susţineri ce pot fi circumscrise numai motivului prevăzut de art. 318 teza II C. proc. civ.
În concret s-a apreciat că nu au fost examinate următoarele aspecte indicate în cererea de recurs:
1. Singura instituţie abilitată de lege să se pronunţe asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului este A.V.A.S., Comisia Centrală nefăcând altceva decât să aplice prevederile legale în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiţând titlul de despăgubire pentru cuantumul indicat în decizia A.V.A.S., necontestată de reclamant.
În acest sens s-a făcut referire şi la decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de instanţa supremă într-o cauză similară, ulterior fiind depusă la dosar ca precedent judiciar şi decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a aceleiaşi instanţe.
2. Luarea în considerare a statuărilor deciziei nr. 2740/2006, în întregul lor, respectiv şi a părţii finale potrivit căreia recalcularea se face în modalitatea reţinută, având în vedere şi prevederile Legii nr. 303/1947, numai în cazul în care ultimul bilanţ contabil a fost depus anterior intrării în vigoare a acesteia, situaţie care nu se regăseşte în cauză.
3. Titlul de plată nr. 1363/2008 a fost emis în temeiul cererii de opţiune formulată de reclamant şi nu ca urmare a pronunţării sentinţei recurate, aşa cum s-a arătat în notele scrise depuse la termenul din 26 februarie 2009;
S-a susţinut, totodată, că au fost consemnate greşit susţinerile orale ale consilierului juridic în sensul obligării Comisiei la emiterea unei hotărâri completatoare, acestea vizând doar ipoteza în care motivele de recurs ar fi fost apreciate ca nefondate, fiind subsidiare solicitării principale de admitere a recursului şi de respingere a acţiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că se impune adoptarea soluţiei de respingere a prezentei contestaţii în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară de retractare, comună şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal. Ea se poate exercita numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de art. 317 – 321 C. proc. civ.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. precizează in terminus că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanţelor de recurs, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Omisiunea la care se referă teza a II-a textului există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat, din greşeală, unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi argumentele aduse în sprijinul lui, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, îi sunt subsumate.
Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin un motiv de recurs, ci poate să le analizeze global, printr-un argument juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial în soluţionarea recursului, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentului nu deschide calea contestaţiei în anulare.
În cauză, făcându-se referire în mod generic la prevederile art. 299 şi următoarele din C. proc. civ., prin cererea de recurs a fost invocată netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de faptul că s-a bazat pe o expertiză efectuată cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 250/2007, fiind utilizate de expertul contabil acte normative care nu îşi găsesc incidenţa în speţa dedusă judecăţii, respectiv Legea nr. 303/1947 care putea fi aplicată numai pentru situaţiile în care ultimul bilanţ contabil ar fi fost întocmit anterior adoptării acesteia, precum şi pentru nesocotirea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ale pct. 16.8 din Normele de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, aspecte ce nu puteau fi circumscrise decât unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi care au fost examinate de instanţa de recurs, în mod global, fiind indicate în hotărâre argumentele de sinteză care s-a bazat soluţia adoptată.
S-a reţinut, totodată, inexistenţa unor motive de casare, de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atestă examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ.
Or, art. 318 C. proc. civ. nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi modul în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege, situaţii în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a recursului ceea ce nu este admisibil.
Aşa fiind, având în vedere şi faptul că divergenţele de jurisprudenţă nu pot fi înlăturate în această cale extraordinară de atac, în condiţiile în care nu poate fi reţinută în prealabil incidenţa vreunuia dintre cazurile expres prevăzute de lege în care poate fi exercitată, Înalta Curte va respinge prezenta contestaţie în anulare ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Statul Român - C.C.S.D. împotriva deciziei civile nr. 2021 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7045/2009. Civil | ICCJ. Anulare decizie ANAF. Decizia nr. 736/2009. Contencios → |
|---|
