ICCJ. Decizia nr. 6759/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6759/2009
Dosar nr. 2920/117/2007
Şedinţa publică din 18 iunie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 806 din 7 decembrie 2007, Tribunalul Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul S.R. prin C.L. Cluj-Napoca. A admis acţiunea formulată de reclamanţii M.I. şi M.A.E., în contradictoriu cu pârâţii S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. şi N.N.N. şi au fost obligaţi pârâţii N.I.V. şi N.N.N. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 2 şi 5 situate în Cluj-Napoca, înscrise în C.F. 127765 Cluj-Napoca.
S-a dispus restabilirea situaţiei din C.F. 31059 Cluj-Napoca, de sub B 2 şi 3, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor, transcrierea imobilului cu nr. topo 10646/V în C.F. 31059 Cluj-Napoca în favoarea reclamanţilor şi sistarea C.F. 127765 Cluj-Napoca.
Pârâţii au fost obligaţi în solidar să achite reclamanţilor suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au fost proprietarii tabulari ai imobilului cu nr. topo 10646/II, apartamentul nr. 2, situat în Cluj-Napoca, compus din 4 camere şi dependinţe, drept dobândit prin contractul de schimb, autentificat prin încheierea nr. 5263 din 3 august 1976 a fostului N.S. Cluj.
Acest apartament a fost trecut în proprietatea statului, împreună cu un garaj şi o magazie din cărămidă aflate în proprietatea reclamanţilor, prin Decizia nr. 450 din 4 octombrie 1982 a C.E.C.P.J. Cluj, emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Prin încheierea C.F. nr. 8528/1982 s-a înscris dreptul statului român în C.F. 31059 Cluj-Napoca, iar prin încheierea C.F. nr. 1945/1998, imobilul a fost transcris în C.F. 127764 în favoarea statului român, C.F. 31059 fiind sistată.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, pârâţii N.I.V. şi N.N.N. au cumpărat de la C.L. Cluj-Napoca imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Căliman, compus din 4 camere, precum şi un garaj, boxă şi împrejmuirea anexă, iar prin încheierea C.F. nr. 3990/1998, în C.F. 127765 Cluj-Napoca a fost înscris dreptul de proprietate al cumpărătorilor asupra imobilului cu nr. topo 10646/II, apartamentul nr. 2. Prin încheierea C.F nr. 6124/2000, conexată cu 3930/1998, a fost înscris dreptul de proprietate al pârâţilor şi asupra imobilului cu nr. topo 10646/V, apartamentul nr. 5, compus din garaj, o boxă şi o magazie, transcris din C.F. 127764.
Prin sentinţa civilă nr. 477/1999 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii M.I. şi M.A.E., în contradictoriu cu C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. şi N.N.N., având ca obiect constatarea preluării abuzive de către S.R. a imobilului, rectificarea înscrierilor din C.F., în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentului şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, această sentinţă rămânând definitivă prin Decizia civilă nr. 123/2000 a Curţii de Apel Cluj, iar judecata recursului declarat împotriva acestei decizii a fost suspendată de Înalta Curte, la data de 22 februarie 2007, în dosarul nr. 399/1/2000.
Prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.I. şi M.A.E., în contradictoriu cu S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. şi N.N.N., SC C.A. SA, prin lichidator SC A.T.P. SA şi M. Cluj-Napoca şi a constatat că imobilul înscris iniţial în C.F. 31059 Cluj, combinat cu C.F. col. 8747 Cluj, în prezent înscris în C.F. 127765 Cluj-Napoca, situat în Cluj-Napoca, str. Căliman, compus din 4 camere, hol, antreu, bucătărie, baie, S.A.S., cămară de alimente, 3 terase, un WC, 3 boxe, pivniţă, garaj şi magazie din cărămidă a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse petitele privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886/1996, rectificarea C.F. 127765 prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Această sentinţă a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2531/R/2006 a Curţii de Apel Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 405/2007 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu P.M. Cluj-Napoca, a fost anulată dispoziţia nr. 41161/2006 emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie, prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, fiind respinsă cererea privind restituirea în natură a bunului.
S-a mai reţinut, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este întemeiată, faţă de prevederile art. 20 şi 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., solicitând ca, în urma comparării titlurilor părţilor, să se dea preferinţă titlului lor asupra imobilului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil, iar, dacă s-ar aprecia că acţiunea este inadmisibilă, dreptul reclamanţilor de a avea acces la justiţie pentru apărarea dreptului lor de proprietate ar fi unul abstract şi iluzoriu.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate printr-un contract de schimb a cărui valabilitate nu a fost contestată, iar prin sentinţa civilă nr. 12031/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Prin urmare, reclamanţii nu şi-au pierdut dreptul de proprietate pe care şi-l pot exercita în baza art. 480 şi următoarele C. civ., „opinie care este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001".
Pârâţii au cumpărat imobilul de la S.R., proprietar aparent care nu a avut un drept valabil asupra bunului.
De aceea, trebuie acordată preferinţă titlului reclamanţilor, atât pentru faptul că titlul lor este valabil, iar titlul statului nu a existat, cât şi raportat la faptul că titlul lor este anterior celui deţinut de pârâţi.
A mai reţinut prima instanţă că „s-a ajuns la această situaţie regretabilă şi frustrantă atât pentru reclamanţi, cât şi pentru pârâţii N.I.V. şi N.N.N., datorită incoerenţei legislative după anul 1990 în ceea ce priveşte problema restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989".
Aşa cum s-a reţinut de către C.E.D.O., în cauza P. împotriva României, acest climat de incertitudine juridică generală constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat, care nu are o bază legală şi nici nu este justificată de un interes general. S.R. nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor preluate în perioada 1945 - 1989, fapt care conduce la imposibilitatea proprietarilor de exercitare efectivă a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind încălcat astfel „justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008, îndreptată prin încheierea din 8 decembrie 2008, a admis apelul declarat de pârâţii N.I.V., N.N.N. şi C.L. Cluj-Napoca pentru S.R. împotriva acestei sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor S.R., prin C.L. Cluj-Napoca, N.I.V. şi N.N.N.
A fost menţinută dispoziţia privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi au fost obligaţi intimaţii să plătească apelanţilor N.I.V. şi N.N.N. suma de 3047 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 12031/2003, Judecătoria Cluj-Napoca a constatat că imobilul care face obiectul pricinii a trecut în proprietatea statului român fără titlu valabil, însă prin aceeaşi sentinţă s-au respins capetele de acţiune privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996, rectificarea C.F. 127765 Cluj prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 2531/R/2006 a Curţii de Apel Cluj (prin care a rămas irevocabilă sentinţa pronunţată de judecătorie) s-a reţinut, în raport de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că este consacrat, cu efect retroactiv, un caz de validare în care buna-credinţă este nu doar necesară, dar şi suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la un non dominus.
S-a mai reţinut, că reclamanţii au uzat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiindu-le recunoscut dreptul la despăgubiri şi că analiza titlului căruia trebuie să i se dea preferinţă trebuie circumscrisă deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii.
Înalta Curte a decis că rezolvarea concursului dintre legea specială şi legea generală se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Când sunt sesizate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., are prioritate convenţia, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Din perspectiva alin. (2) al deciziei Înaltei Curţi, este legală respingerea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, însă „nu poate fi primită" soluţia de a da preferinţă titlului reclamanţilor pentru faptul că titlul lor este anterior titlului pârâţilor.
Titlul subdobânditorilor a fost confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, constatându-se buna-credinţă a cumpărătorilor, în temeiul art. 45 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Jurisprundenţa C.E.D.O. a stabilit, în mod constant, că în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat cu sau fără titlu valabil, fostului proprietar urmează să-i fie acordate celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, iar, în speţă, titlul subdobânditorilor nefiind anulat, restituirea în natură nu este posibilă.
Principiul securităţii raporturilor juridice, care este unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului, urmăreşte ca soluţia definitivă să nu mai fie repusă în discuţie (cazul B. vs. România). Conform acestui principiu, „nici una dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie despre acest subiect".
Or, în prezenta cauză, reclamanţii urmăresc să obţină o reexaminare a deciziei civile nr. 2531/R/2006 a Curţii de Apel Cluj (irevocabilă), prin care s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare încheiat de pârâţii N. cu S.R.
În speţă, nu există motive care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice. O privare de proprietate poate fi justificată doar pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, condiţii neîndeplinite în cauză.
În sensul jurisprudenţei Curţii, pârâţii beneficiază de „un bun", astfel că prin admiterea acţiunii reclamanţilor au fost privaţi de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I. şi M.A.E. care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 480 C. civ., art. 20 şi art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Au susţinut recurenţii, că instanţa de apel a invocat o decizie a Înaltei Curţi nemotivată şi nepublicată în M. Of., care nu poate fi pusă în aplicare şi, prevalându-se de prevederile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., apără un drept de proprietate dobândit de la un neproprietar, cu un preţ subvenţionat de stat, pentru a-i favoriza pe apelanţi, cu încălcarea dreptului recurenţilor, care trebuie să lupte în continuare pentru a primi despăgubiri de la stat.
Recurenţii au arătat că, chiar şi în raport cu Decizia Înaltei Curţi, trebuie să se dea prioritate C.E.D.O. şi nu legii speciale, deoarece în anul 1988 au fost privaţi de dreptul de proprietate, pe motiv că au ales să-şi stabilească domiciliul în altă ţară, iar dreptul lor este mai consolidat, pentru că au cumpărat de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâţii au cumpărat de la stat, faţă de care s-a constatat nulitatea titlului.
Principiul securităţii raporturilor juridice nu subzistă în faţa garanţiei de evicţiune a statului, potrivit art. 1337 C. civ.
Recurenţii au mai arătat, că au promovat această acţiune, chiar şi în condiţiile în care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, care a avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei acţiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate, analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credinţe a dobânditorilor.
Prima instanţă a stabilit corect că dreptul de proprietate al reclamanţilor este mai bine consolidat şi că este garantat, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., iar hotărârea primei instanţe este legală şi în condiţiile emiterii deciziei Înaltei Curţi.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Decizia atacată nu este dată cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 şi 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aşa cum susţin recurenţii.
Deşi în hotărârea recurată se fac referiri la Decizia pronunţată de Înalta Curte la data de 9 iunie 2008 (M. Of. nr. 108/23.02.2009), instanţa de apel nu a motivat soluţia admiterii apelului în raport de prevederile art. 329 C. proc. civ. Dreptul intimaţilor-pârâţi N.I.V. şi N.N.N. a fost analizat în raport de înscrisurile depuse la dosar, de legislaţia română şi cea europeană şi de jurisprudenţa C.E.D.O.
Prin art. 480 C. civ. şi art. 40 din Constituţia României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condiţiile legii, iar intimaţii-pârâţi (soţii N.) au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză.
Art. 1337 C. civ., invocat de recurenţi, stabileşte răspunderea pentru evicţiune, iar, faţă de prevederile acestui text, S.R. este de drept obligat să răspundă „către cumpărător" (soţii N.) de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut.
Buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi N.I.V. şi N.N.N. şi faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 30886 din 11 noiembrie 1996 cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 12031 din 19 decembrie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2531/ R din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
Susţinerea recurenţilor că soluţia admiterii acţiunii pronunţată de prima instanţă este legală, faţă de faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, nu este întemeiată.
Acţiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamanţilor câştig de cauză numai pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar.
Dacă, indiferent de circumstanţe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului, deşi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat (cauza R. vs. România) că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri".
Într-o acţiune în revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului poate invoca excepţii fondate pe buna-credinţă la data dobândirii imobilului, iar titlul reclamantului, care susţine că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, nu este mai puternic decât titlul terţului subdobânditor, care se consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărârea judecătorească de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii contractului, cum este cazul în speţă.
În prezenta cauză, prin recunoaşterea judiciară a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, intimaţii-pârâţi N.I.V. şi N.N.N. au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea recurenţilor ar constitui o ingerinţă în dreptul lor garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Or, în speţă, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a intimaţilor-pârâţi pentru cauză de utilitate publică.
Faptul că recurenţii-reclamanţi au formulat acţiunea în revendicare după ce au declanşat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în timp ce pricina întemeiată pe prevederile legii speciale se afla pe rolul instanţei de recurs, invocând dreptul lor dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În acord cu legislaţia europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene, Înalta Curte, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în condiţiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în caz de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O. are prioritate Convenţia, prioritate care poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziţii decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză, faţă de faptul că şi dreptul de proprietate al intimaţilor-pârâţi N.I.V. şi N.N.N., recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este apărat de Convenţie, corects-a reţinut prin Decizia atacată, că prin admiterea acţiunii formulată de reclamanţi, pârâţii ar fi privaţi de „un bun", în sensul jurisprundenţei Curţii Europene şi s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a intimaţilor-pârâţi (soţii N.), al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a achiziţionat în condiţiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranţa dreptului său, chiar dacă l-a dobândit întemeindu-se cu bună-credinţă pe însăşi legislaţia civilă.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanţi va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi să plătească intimaţilor N.I.V. şi N.N.N. cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.I. şi M.A.E. împotriva deciziei nr. 287/ A din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenţii M.I. şi M.A.E. la plata sumei de 3.785 lei către intimaţii N.I.V. şi N.N.N., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8268/2009. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 10183/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
