ICCJ. Decizia nr. 6835/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6835/2009
Dosar nr. 14059/3/2007
Şedinţa publică din 22 iunie 2009
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 10 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă B.D.S.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, P.A. şi P.E.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor P.A. şi P.E. suma de 2618 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanta B.D.S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, P.A. şi P.E., solicitând instanţei să îi oblige să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, cămară, WC, pivniţă la subsol, boxă în pod, situat în Bucureşti, sector 2, să constate inexistenţa dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului mai sus menţionat, ca urmare a neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950, să constate inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40624 din 24 octombrie 1947, în timp ce pârâţii invocă drept titlu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1307 din 6 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dar că, nu pot exista două titluri de proprietate valabile asupra aceluiaşi imobil, urmând a se da preferinţă titlului mai caracterizat, care în raport de împrejurarea că statul nu era proprietarul imobilului pe care 1-a transmis pârâţilor este cel al reclamantei.
Reclamanta a precizat că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dar cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1 şi 2, existând şi o neconcordanţă a anexei în raport cu aceste texte. Astfel, s-a făcut o greşită aplicare a acestor prevederi, întrucât autoarea sa nu se încadra în categoriile prevăzute de decret, fiind casnică şi prin urmare, exceptată de la naţionalizare.
Reclamanta a mai arătat că Decretul nr. 92/1950 este neconstituţional, contravenind prevederilor art. 6, art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 şi că nici anexa decretului nu respectă Constituţia, respectiv art. 45 alin. (2) şi (3), întrucât aceasta trebuia semnată de Preşedintele şi Secretarul Prezidiului, ori, după caz, de locţiitori, în timp ce anexa Decretului nr. 92/1950 este semnată de Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale. În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.
B.D.S.I. a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1607 din 13 decembrie 1996, obligarea Municipiului Bucureşti să-i restituie în natură imobilul şi părţile să fie repuse în situaţia anterioară.
Prin sentinţa civilă nr. 13 din 8 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi restituirea în natură a imobilului solicitat, cât şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere.
Prin Decizia nr. 516 din 2 iulie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost anulată sentinţa instanţei de fond şi cauza fiind reţinută spre rejudecare s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dar, Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 1406 din 21 octombrie 2005 a admis recursul împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi în urma modificării deciziei atacate a fost respins ca nefondat apelul, menţinându-se sentinţa instanţei de fond.
Reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii P.A., P.E. şi Ministerul Finanţelor Publice prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu, cerere care a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 5528 din 23 septembrie 2003.
Pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1111 din 14 februarie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia invocată este întemeiată, că acţiunea în revendicare este o acţiune evaluabilă în bani şi că reclamanta a precizat valoarea imobilului ca fiind de 510.000 lei, valoare ce nu a fost contestată de celelalte părţi.
Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 14059/3 din 23 aprilie 2007.
În şedinţa din 5 septembrie 2007 au fost puse în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii cererii.
Prin încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2007, tribunalul a constatat că excepţia lisei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice este neîntemeiată, întrucât în temeiul art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat în raporturile în care participă nemijlocit în proces de către Ministerul Finanţelor Publice, în cazul în care legea nu stabileşte un alt reprezentant, iar din dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 rezultă că reprezentarea Statului Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate se face prin Ministerul Finanţelor Publice.
In privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că în cazurile soluţionate prin Decizia civilă nr. 3622/1998 şi prin sentinţa civilă nr. 13/2003 nu a stat în judecată Statul Român, nefîind întrunită astfel condiţia identităţii de părţi, iar în privinţa litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5528/2003 s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect.
Discutarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii a fost prorogată, punându-se în vedere reclamantei să precizeze dacă a urmat procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În şedinţa publică din 3 octombrie 2007, reclamanta a depus la dosar notificarea nr. 383/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
In aceeaşi şedinţă a fost pusă în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţie pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Potrivit disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură, în condiţiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru a beneficia de măsuri reparatorii potrivit art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptăţite vor notifica persoanele juridice deţinătoare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate urmând a fi depuse ca anexe la notificare sau ulterior până la data soluţionării acesteia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din lege, unitatea deţinătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau, după caz, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Reclamanta a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea nr. 383/2001, comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul executorului judecătoresc, procedură care nu a fost însă finalizată prin emiterea unei dispoziţii conform art. 25 - 26 din Legea nr. 102001.
Tribunalul a apreciat că această lege este una specială de reparaţie, normele ei având un caracter derogator de la normele dreptului comun.
In consecinţă, faţă de caracterul de lege specială de reparaţie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ce se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 (imobile considerate de lege ca fiind preluate în mod abuziv ca şi cel din speţă, care a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950), prin incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. a) din lege se poate face numai cu respectarea procedurii pe care aceasta o instituie.
Introducerea unei cereri întemeiată pe disp. art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, deoarece legea specială primează în raport cu normele dreptului comun, care rămân aplicabile numai în cazurile nereglementate de legea specială.
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile se desprinde şi din considerentele deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care a statuat în urma admiterii recursului în interesul legii că instanţa competentă să soluţioneze cererea formulată împotriva refuzului de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001 este tribunalul, instanţa supremă reţinând că „obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ."
De asemenea, tribunalul a reţinut că existenţa procedurii speciale de restituire a imobilelor prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi prin urmare inadmisibilitatea cererii de restituire în condiţiile dreptului comun, nu poate fi interpretată în sensul că ar restrânge accesul la justiţie al proprietarului, în condiţiile în care art. 26 alin. (3) din lege instituie controlul judecătoresc asupra deciziilor sau dispoziţiilor pronunţate în cadrul procedurii administrative.
S-a mai reţinut că persoana interesată poate contesta şi lipsa răspunsului unităţii deţinătoare notificate în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana interesată având posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de această lege, inclusiv refuzul persoanei juridice deţinătoare de a emite Decizia de soluţionare a notificării.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că accesul la justiţie nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât accesul la justiţie în sensul art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului nu exclude posibilitatea reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile, statul neavând obligaţia de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecţia unui drept subiectiv civil.
Dimpotrivă, având posibilitatea de a prevedea proceduri speciale de reparaţie, o asemenea procedură fiind instituită pentru restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 1945-1989, cu consecinţa excluderii altor mijloace de valorificare a dreptului subiectiv, inclusiv pe calea acţiunii în revendicare, indiferent dacă aceasta este promovată împotriva Statului Român sau împotriva persoanelor fizice care au dobândit bunul prin cumpărare de la deţinătorul acelui imobil, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o astfel de cale este inadmisibilă.
Prin apelul declarat de reclamanta B.D.S.I. s-a criticat hotărârea instanţei de fond pentru că a încălcat dispoziţiile legislaţiei interne, dar şi europene (art. 6 al Convenţiei europene pentru drepturile omului) şi că potrivit Legii nr. 10/2001 cererea acesteia nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 799A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantei B.D.S.I. împotriva sentinţei nr. 1230 din 10 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a soluţiona fondul acesteia.
S-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanta a formulat o acţiune în revendicare (fila 3 dosar judecătorie) cu argumente de fapt şi de drept, întemeiate pe art. 480 C. civ.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1111 din 14 februarie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, temeiul declinării constituindu-1 criteriul valoric, imobilul revendicat fiind evaluat la 540.000 lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a reţinut cauza aşa cum i-a fost declinată, considerându-se legal investit ca instanţă de fond.
Soluţionând cauza a reţinut că sunt incidente şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşadar ale procedurii speciale, fiind aplicabile disp. art. 2, art. 25 şi art. 26 din lege, dar şi dispoziţiile deciziei civile nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEşi, apreciind că nu se poate promova separat acţiunea în revendicare (pe dreptul comun pe art. 480 C. civ.), ci să se uzeze numai de calea prevăzută prin legea specială (Legea nr. 10/2001 care prevede şi o procedură prealabilă) a invocat şi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Or, sub acest aspect, concluziile şi raţionamentele avute în vedere s-au apreciat ca fiind corecte.
Acţiunea în revendicare, în dreptul român nu este reglementată nici de codul de procedură civilă şi nici de Codul civil, fiind o creaţie a practicii şi doctrinei juridice, pornindu-se de la art. 480 şi urm. C. civ.
In speţă este vorba de apărarea dreptului de proprietate, apărare care se poate face numai pe calea unei acţiuni în realizare, aceasta fiind acţiunea în revendicare.
Referitor la bunurile imobile, de esenţa unor astfel de acţiuni sunt mai multe atribute, dar în nici un caz inadmisibilitatea.
In literatura juridică, discuţiile cu privire la inadmisibilitate sunt numeroase, unii autori susţinând că are o natură juridică mixtă (diferită de apărările de fond) şi se apropie de aceste apărări ca subiect prin rezultatele lor.
O altă opinie a autorilor este aceea că au considerat că există excepţii de procedură, peremptorii, de fond.
In realitate, instanţa, analizând practica judiciară a concluzionat că în speţă, părţile se află în prezenţa unor excepţii de procedură sau de fond, care au ca punct comun soluţia care se pronunţă de instanţă în cazul admiterii lor, respectiv respingerea cererii ca inadmisibilă (cazul inadmisibilităţii recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile).
In speţă, acţiunea în revendicare a unui imobil (o acţiune imprescriptibilă) nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât această excepţie a inadmisibilităţii faţă de caracterul special al dreptului de proprietate nu se poate aprecia ca o excepţie fie de fond, fie de procedură.
In cazul acţiunii în revendicare a unui imobil, aceasta (sub aspectul inadmisibilităţii) nu poate fi respinsă, ca fiind soluţionată în funcţie de probatorii (ea este admisibilă sau nu), dar respingerea ca inadmisibilă nu este în spiritul şi litera legii.
Instanţa de apel, având în vedere motivele invocate şi analizate anterior, în raport de disp. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a admis apelul şi, reţinând că nu s-a intrat în cercetarea fondului a desfiinţat hotărârea primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare pe fond, instanţă care să administreze probatorii privind acţiunea în revendicare (indiferent dacă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale).
Împotriva deciziei nr. 799A din 6 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat recurs pârâţii P.A., P.E. şi de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pârâţii P.A. şi P.E., invocând motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., art. 306 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, formulează următoarele critici:
În primul rând, pârâţii susţin că instanţa de apel nu şi-a motivat în drept hotărârea pronunţată, obligaţie procedurală imperativă prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 Convenţia europeană.
În susţinerea acestui motiv de recurs, invocându-se art. 304 pct. 7 Teza I C. proc. civ., raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se arată că hotărârea pronunţată trebuia să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". In acest sens, se precizează că magistraţii nu au arătat în cuprinsul hotărârii considerentele juridice care au condus la pronunţarea hotărârii şi că motivarea s-a raportat numai la considerente de ordin teoretic şi doctrinar ce ţin de calificarea instituţiei inadmisibilităţii în dreptul procesual civil român.
Procedând astfel, se susţine că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în aplicarea căruia Curtea Europeană a decis că „absenţa motivării unei decizii judiciare impietează asupra dreptului la unui proces echitabil.
In aceeaşi ordine de idei se arată că jurisdicţia europeană a reţinut că magistratul naţional trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile, să examineze efectiv problemele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.
Pârâţii susţin că Decizia recurată cuprinde motive contradictorii sub aspectul inadmisibilităţii şi clarificării sale juridice.
Arată recurenţii că, deşi instanţa de apel a achiesat la soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti sub aspectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, aceeaşi instanţă a revenit asupra propriilor considerente şi a pronunţat o soluţie diametral opusă celor statuate, potrivit căreia o asemenea acţiune nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.
In acelaşi sens se susţine că motivarea hotărârii recurate se dovedeşte a fi contradictorie, în contextul în care, deşi instanţa de apel reţine că „acţiunea în revendicare nu este reglementată nici de Codul civil şi nici de Codul de procedură civilă, fiind o creaţie a practicii şi a doctrinei juridice", aceeaşi instanţă ajunge la concluzia că „inadmisibilitatea acţiunii în revendicare nu este în spiritul şi litera legii".
O a doua critică se întemeiază pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit al inadmisibilităţii revendicării de drept comun în cazul imobilelor naţionalizate.
Sub acest aspect, se arată că instanţa de apel a confundat inadmisibilitatea acţiunii cu imprescriptibilitatea acesteia, în condiţiile în care nu avea autorizarea legală de a se pronunţa nici cel puţin pe cale accesorie asupra aspectului prescriptibilităţii imobiliare, ci doar asupra admisibilităţii sale, în condiţiile existenţei unei proceduri speciale de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.
Se susţine că magistraţii au soluţionat cauza pe baza unor interpretări eronate a actului juridic dedus judecăţii, dezlegarea dată apelului raportându-se la atributul imprescriptibilităţii acţiunii şi nu la cel al inadmisibilităţii acţiunii.
Recurenţii-pârâţi mai arată că, Decizia recurată s-a dat cu încălcarea normelor juridice pertinente din dreptul intern şi din Convenţia europeană a drepturilor omului, motiv întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, prin admiterea apelului se susţine că instanţa a încălcat disp. art. 299 alin. (3) C. proc. civ., făcând abstracţie chiar de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că acţiunile în revendicarea unor imobile naţionalizate, întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile, având prioritate Legea specială nr. 10/2001 faţă de prevederile art. 480-481 C. civ.
Efectul direct al aplicării principiului specialul derogă de la general constă în aceea că restituirea imobilului litigios nu se mai poate realiza în condiţiile art. 480 C. civ., ci doar prin recurgerea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate este tocmai reglementarea situaţiei juridice a imobilelor naţionalizate.
Susţin pârâţii că instanţa de apel a încălcat în mod flagrant dispoziţiile exprese şi imperative ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 112/1995 privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în cazul imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată prin legi speciale.
Astfel, s-a făcut abstracţie totală de interdicţia impusă de legiuitorul român în privinţa imobilelor a căror situaţie este reglementată prin legi speciale ca şi în cazul imobilului în litigiu, ignorând prevederile art. 6 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 213/1998.
Se arată că a fost eludat art. 6 alin. (1) şi (2) conform căruia „bunurile preluate de stat fără titlu, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
In virtutea textului enunţat, se pretinde că instanţa de apel avea obligaţia procedurală să respingă apelul reclamantei şi să menţină soluţia instanţei de fond sub aspectul inadmisibilităţii revendicării unui imobil preluat de stat şi vândut unor chiriaşi de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, admisibilitatea unei astfel de acţiuni fiind posibilă numai în situaţia în care imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil şi nu ar fi făcut obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Criticile se mai referă la încălcarea în mod flagrant a prevederilor Constituţiei României şi ale Convenţiei europene a drepturilor omului, vizând dreptul la un proces echitabil conform art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pârâţii pretind că li s-a încălcat dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor în raport de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene.
În cele din urmă, critica vizează nepronunţarea asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, ca excepţie de ordine publică, invocând art. 306 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 137 şi art. 166 C. proc. civ.
Se susţine că în cauză este incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat, existând identitate de părţi, de obiect şi de cauză juridică, astfel că acţiunea pe fondul cauzei se impune a fi respinsă ca inadmisibilă şi sub acest aspect.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, se reţine că a fost criticată pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii, invocându-se motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată recurentul, că instanţa este obligată să stabilească dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 mai este admisibilă o acţiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat de către stat.
In opinia recurentului, se arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada anilor 1945-1989, categorie în care se încadrează şi imobilul ce face obiectul litigiului.
În acest sens, se susţine că legea în discuţie prevede o anumită procedură pentru obţinerea restituirii în natură a imobilului preluat de stat şi că din acest punct de vedere este o lege specială raportată la dispoziţiile dreptului comun.
Aceste dispoziţii interzic posibilitatea de a se exercita o altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă acţiunea în revendicare.
Or, prin raportare la situaţia existentă în speţa dedusă judecăţii, rezultă că, erau incidente prevederile Legii nr. 10/2001 şi că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat anterior instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate privind soluţionarea notificării.
Se mai susţine că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, deoarece prin instituirea procedurii administrative prealabile şi obligatorie, Decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, instanţa constată că sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Demersul judiciar a fost iniţiat de reclamanta B.D.S.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, P.A. şi P.E., care a solicitat instanţei ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, cămară, WC, pivniţă şi boxă, situat în Bucureşti, sector 2, să constate inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil ca urmare a preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950, cât şi existenţa dreptului de proprietate al reclamantei.
Într-adevăr, acţiunea în revendicare este o creaţie a doctrinei şi practicii juridice, pornindu-se de la dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Apărarea dreptului de proprietate poate fi realizată numai pe calea unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv prin acţiunea în revendicare.
In speţă, invocându-se dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a avut în vedere că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari ori de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de oricare alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie în natură în condiţiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii.
Acţiunea reclamantei a fost înregistrată la 22 noiembrie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea unei decizii ce este supusă controlului instanţei de judecată.
Prin raportarea la situaţia de fapt existentă, iniţial s-a apreciat că situaţia juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de judecată nu are competenţa să se pronunţe asupra unei cereri de restituire în natură, decât după soluţionarea notificării pe cale administrativă.
Dat fiind caracterul legii speciale de reparaţie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ce se încadrează în categoriile prev. de art. 2 din lege, considerate ca fiind preluate în mod abuziv, ca şi în cazul imobilului din litigiu preluat prin Decretul nr. 92/1950, se poate face numai cu respectarea procedurii instituite de această lege.
In situaţia de faţă, s-a mai reţinut că, introducerea unei acţiuni întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi posibilă, întrucât legea specială primează în raport cu normele dreptului comun, care rămân aplicabile numai în cazurile nereglementate de legea specială.
In speţă, acţiunea în revendicare a imobilului este o acţiune imprescriptibilă ce nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece faţă de caracterul special al dreptului de proprietate nu se poate lua ca o excepţie de fond sau de procedură.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în cazul revendicării unui imobil, acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, impunându-se administrarea probatoriilor sub aspectul admisibilităţii sau nu a acesteia, soluţionarea pe excepţie nefiind în spiritul legii.
Instanţa de apel a reţinut corect împrejurarea că nu s-a intrat în cercetarea fondului, că instanţa trebuia să administreze probe privind cererea de revendicare formulată, chiar dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile legii speciale şi nu să se pronunţe pe excepţia inadmisibilităţii.
Având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, devine de prisos analizarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâţi, astfel că în baza art. 312 alin. (1 şi (5) C. proc. civ. urmează ca recursurile declarate în cauză să fie respinse şi să se menţină hotărârea instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii P.A. , P.E. şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 799 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7915/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10294/2009. Civil → |
|---|
