ICCJ. Decizia nr. 7915/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7915/2009
Dosar nr. 2126/36/2007
Şedinţa publică din 5 octombrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 11 februarie 2004, reclamantele B.E., S.M. şi C.E. au contestat în instanţă dispoziţia nr. 300 din 22 decembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Tulcea – în soluţionarea notificării înregistrată sub nr. 252/2001 prin care solicitaseră restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3600 mp, situat în Municipiul Tulcea, cerând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună anularea dispoziţiei atacate şi obligarea pârâtului să le restituie în natură terenul sus-menţionat.
În motivarea contestaţiei, reclamantele au arătat că au moştenit de la bunicul lor, T.D.H.S., 8500 mp teren intravilan, preluat abuziv, că în prezent o parte din acesta este ocupat de blocuri de locuinţe, iar o suprafaţă de 3600 mp este liberă şi poate fi restituită în natură.
La 25 ianuarie 2006, reclamantele şi-au precizat acţiunea, arătând că solicită restituirea în natură a suprafeţei de 2526,25 mp, teren identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Prin sentinţa nr. 161 din 26 ianuarie 2006, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia contestată şi a dispus restituirea în natură reclamantelor a terenului în suprafaţă de 586,44 mp situat în municipiul Tulcea, (identificat prin expertiza întocmită de expert C.S.) astfel: 172,51 mp, 216,79 mp, 83,90 mp şi 34,58 mp şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 1904,81 mp teren.
Prin aceeaşi sentinţă pârâtul a fost obligat să emită oferta de restituire în echivalent reclamantelor pentru suprafaţa de 1940,81 mp teren, corespunzător valorii imobilului.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că terenul a aparţinut bunicului reclamantelor, T.D.H.S. care, la 22 iunie 1937, l-a donat soţiei, fiilor şi fiicelor sale.
Sentinţa cuprinde şi alte considerente după cum urmează:
Din încheierea pronunţată în dosarul nr. 155/1953 la 28 septembrie 1953 de notariatul de Stat al Raionului Tulcea, rezultă că la decesul lui T.D.H.S. a rămas suprafaţa de 2236 mp. teren, situată în Tulcea, iar certificatul fiscal nr. 6248 din 10 iunie 1971 atestă că în evidenţele fiscale figurează moştenitorii lui T.D.H.S. cu un imobil în valoare de 17.900 lei şi teren aferent în suprafaţă de 1787 mp.
În adresa nr. 5615 din 26 mai 1995 a Primăriei Municipiului Tulcea se menţionează că terenul ce a aparţinut bunicilor reclamantelor este de 3600 mp şi a fost situat în Tulcea.
Instanţa a constatat că s-a făcut dovada circulaţiei juridice a terenului şi a suprafeţei de teren deţinută la o dată apropiată de cea a preluării de către stat (1965-1966) aspect rezultat şi din expertiza iniţială întocmită de expert C.S., care a identificat o suprafaţă de 1820 mp.
Urmare a obiecţiunilor formulate de reclamante şi a susţinerilor martorului audiat în cauză, expertul a mai identificat o suprafaţă de teren de 705,22 mp.
Cu probele administrate în cauză s-a dovedit că cea mai mare parte din teren este domeniu public de interes local şi că poate fi restituit în natură doar terenul neafectat de utilităţi şi construcţii.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele, care au solicitat modificarea hotărârii şi, pe fond, admiterea acţiunii şi obligarea intimatului la restituirea în natură a suprafeţei de 2527,25 mp liberă la data formulării notificării, construcţiile edificate ulterior încălcând prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.
Prin Decizia nr. 113 din 14 iunie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul, reţinând, în esenţă, că terenul solicitat de reclamante a fi restituit în natură se află în domeniul public şi privat al Municipiului Tulcea şi este ocupat de construcţii autorizate, de spaţiu de joacă pentru copii, de o piaţă şi de o parcare auto.
Recursul declarat de către reclamante a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 2186 din 8 martie2007, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Înalta Curte a reţinut că situaţia de fapt a terenului în litigiu la data notificării nu a fost pe deplin stabilită şi că se impune efectuarea unei noi expertize care să stabilească dacă terenul era sau nu afectat de utilităţi publice, când a fost construit imobilul şi dacă edificarea sa a fost autorizată iar investiţiile de interes public au fost aprobate.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familii, litigii de muncă şi asigurări sociale, rejudecând cauza prin prisma indicaţiilor din Decizia de casare, pe baza suplimentului de expertiză întocmit de M.R., prin Decizia nr. 212/C din 26 septembrie 2008, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a dispus restituirea în natură şi a suprafeţelor de 279,12 mp, având destinaţia teren joacă şi de 911,60 mp cu destinaţia platformă betonată.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la restituirea în natură a suprafeţelor de teren de 172,51 mp; 216,79 mp şi 83,90 mp şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri, în temeiul legii speciale, pentru suprafaţa de teren de 826,33 mp, ce nu poate fi restituită în natură.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a făcut referire la expertiza efectuată menţionată mai sus, arătând că aceasta a pus în evidenţă:
- că terenul solicitat de reclamante este afectat de construcţia unui bloc de locuinţe, de o construcţie P+2 cu destinaţia de complex comercial edificată de Primăria Municipiului Tulcea pe o suprafaţă de 219,53 mp, de o platformă betonată în suprafaţă de 1092,35 mp, un spaţiu în suprafaţă de 279,12 mp cu destinaţia de loc de joacă, un spaţiu de 40,92 mp ocupat de staţia de autobuz şi de garaje particulare pe o suprafaţă de 83,90 mp
- că, la data formulării notificării respectiv 01 noiembrie 2001, pe terenul solicitat de către reclamante era edificat blocul de locuinţe, o construcţie cu destinaţia de service auto, locul de joacă şi staţia de autobuz.
Instanţa a mai reţinut că edificiul cu destinaţia de service auto a fost ridicat, potrivit înscrisurilor depuse de către pârâta Primăria Municipiului Tulcea, în anul 1991, în baza autorizaţiei pentru executare de lucrări nr. 5425 din 13 august 1991, că această construcţie, proprietatea SC C. SRL Tulcea, a fost achiziţionată de către Consiliul Local al Municipiului Tulcea prin Hotărârea nr. 12 din 31 ianuarie 2003, fiind ulterior modernizată în vederea transformării în spaţiu comercial în baza autorizaţiei de construire nr. 367/33.068 din 16 decembrie 2003.
Constatând că terenul pe care se află complexul comercial, la care se adaugă trotuarul înconjurător şi scările de acces, este afectat de o construcţie autorizată conform legii, instanţa a reţinut că acest teren nu poate fi restituit în natură, reclamantele fiind îndreptăţite să primească despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În privinţa spaţiului cu destinaţia de loc de joacă, instanţa a reţinut că, deşi a fost inventariată în anul 1999 o suprafaţă de 600 mp. ce aparţine domeniului public al Municipiului Tulcea, numai o suprafaţă de 279,12 mp a fost afectată acestei destinaţii, pe care sunt amplasate, conform raportului de expertiză, 4-5 leagăne pentru copii împrejmuite cu plasă de sârmă. Reţinând că pentru aceste bunuri pârâta nu a prezentat o autorizaţie de amplasare şi că aceste construcţii metalice sunt uşoare, demontabile, instanţa a constatat că acest teren este liber în senul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi poate fi restituit în natură.
În sfârşit, instanţa de apel a reţinut că staţia de oprire a mijloacelor de transport, cuprinsă de asemenea în categoria bunurilor aflate în domeniul public de interes local constituie o amenajare de utilitate publică a localităţii destinată să servească nevoile comunităţii exclusă de la restituire în natură conform pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2001şi că, pentru terenul afectat acestei destinaţii de utilitate publică, în suprafaţă de 40,92 mp, conform măsurătorilor expertului, reclamantelor li se cuvin despăgubiri.
Apreciind că platforma betonată (din care se deduce terenul afectat staţiei bus - 40,92 mp, la care se adaugă trotuarul înconjurător şi scările de acces ale complexului comercial - 39,83 mp) şi terenul amenajat ca loc de joacă nu au o destinaţie de utilitate publică, ori că ar fi afectate de construcţii definitive autorizate, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, acestea pot fi restituite în natură reclamantelor.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs atât de reclamante cât şi de pârâtă.
În cele ce urmează, vor fi prezentate, mai întâi, criticile aduse de reclamante deciziei atacate şi considerentele pentru care acest recurs va fi respins apoi motivele recursului pârâtei declarat împotriva aceleiaşi decizii şi considerentele care justifică soluţia de admitere a acestuia.
În ce priveşte recursul reclamantelor B.E.G., S.M. şi C.E.
Prin criticile formulate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele reclamante susţin că în mod greşit instanţei de apel nu a dispus restituirea în natură şi a terenului în suprafaţă de 276,95 mp. Motivează că, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, acest teren este ocupat în prezent de complexul comercial care este o construcţie neautorizată, edificată pe vechea construcţie abandonată şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta trebuia restituit în natură. Totodată, recurentele susţin că dacă se dispune restituirea în natură a terenului ocupat nelegal de complexul comercial trebuie avut în vedere, spre adăugire, şi terenul în suprafaţă de 39,83 mp ocupat de trotuare şi căi de acces la menţionatul complex comercial. Recurentele mai arată că şi terenul ocupat de staţia de autobuz poate fi restituit în natură întrucât pe acesta se află de fapt un refugiu care poate fi mutat în alt loc, chiar dacă această suprafaţă de teren a fost inventariată în domeniul public.
Recursul reclamantelor este nefondat.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, in procedura acestei legi, se restituie in natura terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Daca construcţiile deţinute de pârâtă sunt sau nu autorizate, daca reprezintă construcţii uşoare sau demontabile, reprezintă o situaţie de fapt stabilită de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate.
Situaţia de fapt stabilita in fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată in calea de atac a recursului deoarece, in condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar
Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul in care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat in cauză, au fost in mod expres abrogate prin art. I pct. 1 12 din OUG nr. 138/2000.
Prin urmare, Înalta Curte poate verifica numai modul in care, la situaţia de fapt stabilita, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată ca, atâta timp cat, prin interpretarea materialului probator administrat, instanţa de apel a concluzionat că terenul în suprafaţă de 276,95 mp, ocupat în prezent de complexul comercial, la care se adaugă trotuarul înconjurător şi scările de acces, este afectat de o construcţie autorizată conform legii, aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea in natura numai a terenurilor pe care se află construcţii neautorizate, a fost corect realizată de Curtea de Apel, critica din recurs, sub acest aspect, fiind nefondată.
Prin motivele de recurs, recurentele reclamante contestă legalitatea hotărârii si sub aspectul nerestituirii in natura a suprafeţei de teren ocupată de staţia de autobuz, susţinând că şi dacă acest teren a fost inventariat în domeniul public al municipiului, acesta este în realitate un refugiu care poate fi mutat în alt loc de pe aceeaşi stradă.
Pentru considerentele anterior expuse, situaţia de fapt stabilita de instanţa de apel nu mai poate fi cenzurata in calea de atac a recursului.
Existenta unor utilităţi publice constituie o împrejurare de fapt, apreciata ca atare de instanţa de apel pe baza probatoriului administrat si care nu mai poate fi reanalizată in faza procesuală a recursului, ea neputându-se constitui intr-o critica de nelegalitate a deciziei recurate.
Constatând că suprafeţele de teren solicitate de reclamante nu pot fi restituite în natură întrucât sunt grevate de existenta unor amenajări de utilitate publica, in mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, pentru amenajările de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel încât, şi sub acest aspect, hotărârea recurată este legala.
Din considerentele prezentate, rezultă, aşadar, că recursul reclamantelor este nefondat.
În ce priveşte recursul pârâtei Primăria Municipiului Tulcea.
Prin motivele de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta reproşează instanţei de apel că a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 10.3 din HG nr. 250/2007. Arată că locurile de joacă fac parte din structura edilitar urbană conform HG nr. 955 şi sunt domeniu public de interes local conform Legii nr. 213/1998.
În ce priveşte suprafaţa de teren ocupată de platforma betonată, arată că aceasta face parte din investiţia autorităţii locale de amenajare a unei pieţe agroindustriale care serveşte comunităţii locale. Mai arată că potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.1 din HG nr. 250/2007 restituirea în natură trebuia limitată numai la acele suprafeţe de teren care nu sunt afectate de construcţii noi ori care nu sunt afectate servituţilor legale sau altor amenajări de utilitate publică ale construcţiilor urbane şi rurale. Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamanţilor, menţinând, ca temeinică şi legală, sentinţa tribunalului.
Recursul pârâtei este fondat în sensul considerentelor ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apăr, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din legea sus menţionată prevăd că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent."
Totodată, aşa cum rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, reprezentând acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamante este existenţa unor „amenajări de utilitate publică".
Instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor legale menţionate, considerând astfel în mod eronat că terenul în suprafaţă de 279,12 mp (loc de joacă) şi terenul de 911,60 mp (platformă betonată) constituie teren „liber de construcţii şi detalii de sistematizare", restituibil în natură.
Criticile recurenţilor sub acest aspect sunt fondate.
În mod corect prima instanţă a apreciat că, din analiza probelor administrate în cauză, inclusiv din raportul de expertiză tehnică a rezultat, fără dubiu, că cea mai mare parte din teren este de domeniul public de interes local, putând fi restituit în natură doar terenul neafectat de utilităţi şi construcţii.
În speţă, este incident motivul de modificare a deciziei atacate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, considerând că terenul de 279,12 mp având destinaţie de loc de joacă şi 911,60 mp platformă betonată constituie „teren liber de construcţii şi detalii de sistematizare" şi, ca atare, poate fi restituit în natură reclamantelor.
Dispoziţiile sus-menţionate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
În speţă, conform raportului de expertiză efectuat, suprafaţa de 911,60 mp teren este afectată de platforma betonată iar suprafaţa de 279,12 mp are destinaţie de loc de joacă.
Or, aceste amenajări sunt de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunităţii şi împiedică restituirea în natură, iar măsurile reparatorii nu pot fi acordate decât prin echivalent.
În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus recursul reclamantelor va fi respins iar cel al pârâtei va fi admis astfel: se va modifica Decizia instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantelor şi menţinerii sentinţei tribunalului prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamante a 585 mp teren situat în Municipiul Tulcea, şi restituirea prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 1940,81 mp.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.E.G., S.M. şi C.E. împotriva deciziei nr. 212/C din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Admite recursul pârâtei Primăria Municipiului Tulcea declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 161 din 26 ianuarie 2006 a Tribunalului Tulcea, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7916/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6835/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
