ICCJ. Decizia nr. 10294/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10294/2009
Dosar nr. 7153/3/2008
Şedinţa publică din 22 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Acţiunea în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, formulată de reclamantul P.D.E., S.M., S.G.C. şi S.N., înregistrată la 8 decembrie 2005 pe rolul Judecătoriei sector 1 şi ulterior, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 6665 din 26 aprilie 2007 (hotărâre irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu nr. 76/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1540 din 7 octombrie 2008, reţinându-se autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 3494/2004 a Judecătoriei Sectorului 1.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului a respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 344 din 21 mai 2009 pentru considerentele ce urmează:
Acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, îl avea ca reclamant pe numitul P.D.E., iar ca pârâţi pe numiţii S.G.C., S.N., S.T.A. şi S.M. Alături de pârâţii arătaţi, în anul 2004, în cauză mai figurau ca pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA.
Capătul doi de cerere din acţiunea soluţionată prin sentinţa arătată anterior, era clar formulat de către reclamant, ca fiind: „obligarea pârâţilor persoane fizice la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentele pe care aceştia le ocupă în imobilul situat în Bucureşti, sector 1".
Curtea a găsit ca fiind de domeniul evidenţei, identitatea dintre părţile din prezenta cauză şi părţile din capătul doi de cerere al acţiunii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 3494/2004.
Obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă atât pretenţia formulată prin cerere cât şi dreptul subiectiv invocat. Există identitate de obiect, chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cazuri (în speţă formularea este identică), dar scopul final urmărit este acelaşi. De pildă, dacă a fost respinsă o primă acţiune în revendicare a unui imobil, există identitate dacă se introduce o altă acţiunea pentru partajarea imobilului, pentru că scopul urmărit prin ambele acţiuni este de a se stabili dreptul de proprietate asupra imobilului. Acest exemplu preluat din doctrină are la bază Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 1345/2001, în care se arată că „pentru ca să existe identitate de obiect între cele două acţiuni, este suficient să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele litigii. Această condiţie este îndeplinită dacă în ambele procese, reclamanta tinde să valorifice acelaşi drept de proprietate, dobândit de autorul său, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare".
Faţă de cele arătate, Curtea constată că în mod corect şi riguros, tribunalul a reţinut identitate de părţi şi de obiect.
Cât priveşte identitatea de cauză, Curtea a constatat că nu sunt reale susţinerile apelantului, conform cărora, prima instanţă ar fi analizat greşit cauza doar prin prisma temeiului juridic, şi anume art. 480 C. civ.
Tribunalul a analizat identitatea de cauze, pornind de la premisa că prin cauză se înţelege fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii. Cauza nu se confundă nici cu cauza acţiunii nici cu mijloacele de probă.
Curtea, a constatat că susţinerile apelantului conform cărora acţiunea în revendicare s-ar manifesta în două modalităţi, una dintre acestea fiind compararea de titluri, iar alta fiind, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sunt simple speculaţii, tară corespondent în legislaţia în vigoare, în doctrină sau în practica judiciară. în realitate, acţiunea în revendicare este formulată întotdeauna de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar rezultatul acestei acţiuni, depinde de compararea titlurilor, dacă ambele părţi au titluri, sau de compararea posesiilor, dacă nici una dintre acestea nu au titluri. Evident că dacă o parte are titlu, aceasta are câştig de cauză în revendicare, dar acest lucru nu are relevanţă în cauză şi nici nu justifică aserţiunea, conform cu care acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) ar fi de două feluri.
Relativ la soluţia dată de către prima instanţă cererii de intervenţie accesorie, Curtea a găsit-o ca fiind corectă, deoarece este consecinţa logică a soluţiei dată de aceeaşi instanţă cererii principale introdusă împotriva persoanei, în favoarea căreia s-a formulat intervenţia. De altfel, apelantul nu are interes să critice modul în care a fost soluţionată cererea de intervenţie accesorie, atâta timp cât soluţia dată acţiunii principale, nu are la bază apărările formulate de intervenienta-accesorie în sprijinul părţii, în favoarea căreia a intervenit.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată, din perspectiva pct. 7, că hotărârea are consideraţii contradictorii în ceea ce priveşte temeiurile şi modalităţile acţiunii în revendicare.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine inexistenţa autorităţii de lucru judecat.
Astfel, nu există similitudine în ce priveşte părţile întrucât în 2004 au figurat ca pârâţi, alături de pârâţii din prezenta cauză, şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general şi SC H.N. SA.
Nu există identitate nici de obiect deoarece acţiunea din 2004 avut drept obiect nulitatea absolută a titlurilor de proprietate ale părţilor, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa reţine greşit că în primul proces s-a cerut revendicarea bunului de la pârâţii din prezenta cauză, deoarece doar dacă s-ar fi admis acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare bunul ar fi revenit în proprietatea statului, acesta având calitatea de posesor neproprietar.
Nu există identitate nici în ceea ce priveşte cauza, deoarece scopul acţiunii din 2004 1-a constituit nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi revendicarea imobilului de la stat, în timp ce scopul cauzei de faţă îl reprezintă restituirea posesiei către reclamant ca urmare a comparării titlurilor de proprietate.
Prima acţiunea a fost rezolvată pe cale de excepţie, aşa încât nu poate fi reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
Intimaţii, prin întâmpinarea depusă în termenul socotit de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat respingerea recursului deoarece instanţa a motivat Decizia corespunzător, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului, pentru considerentele ce succed.
Prin sentinţa civilă nr. 5365 din 27 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii P.E.D. şi P.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Bucureşti, având drept obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren de 520 mp şi construcţie cu parter şi etaj.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3494 de la 18 mai 2004 a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul P.D.E., având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâţii S. şi Ş. şi că inadmisibilă acţiunea în revendicarea imobilului.
Prin considerentele acestei sentinţe, definitivă şi irevocabilă, se arată că reclamantul a formulat acţiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare cu depăşirea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la acţiunea în revendicare se arată că aceasta este inadmisibilă în condiţiile dreptului comun, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie ce nu permite accesul la ambele proceduri, cea în revendicare conform dreptului comun şi cea prevăzută de legea specială de reparaţie.
Principiul autorităţii de lucru judecat, rezultând din art. 1201 C. civ. împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat,a vând acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre cele două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi dintr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunţată într-un alt proces.
Autoritatea lucrului judecat nu este negată nici de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Lungoci contra României), cu singura condiţie, cerută de altfel şi de legea română, ca dreptul dedus judecăţii să fi fost analizat în esenţa lui.
Chiar dacă există tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ., nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat deoarece prima instanţă nu a soluţionat fondul litigiului, opunând reclamantului existenţa legii speciale de reparaţie.
Admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat de către ambele instanţe de fond a blocat accesul reclamantului la justiţie, încălcându-se principiul constituţional al liberului acces la justiţie.
Cum prin sentinţa din anul 2004 nu s-a statuat asupra titlurilor de proprietate deţinute de părţi ori a preferabilităţii unuia dintre ele, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost greşit reţinut ca incidenţă în cauză.
Faţă de împrejurarea că instanţele au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul, iar Decizia va fi casară.
Drept consecinţă, apelul declarat de reclamant va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., sentinţa va fi desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.D.E. împotriva deciziei nr. 344 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia, drept consecinţă, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1540 din 07 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6835/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 10255/2009. Civil. Partaj judiciar. Revizuire... → |
|---|
