ICCJ. Decizia nr. 9761/2009. Civil

Decizii civile ICCJ 2009

Prin sentința civilă nr. 1305 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași, a fost respinsă contestația formulată de contestatorii C.J.D., C.J.M., C.J.C., în contradictoriu cu PRIMARUL MUNICIPIULUI IAȘI împotriva dispoziției nr. 1084 din 5 iunie 2007.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanța a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

Vechea proprietate ce a aparținut autorilor reclamanților, dobândită prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2969/214 din 08 iulie 1959, cuprinde suprafața de 1235,71 mp, fiind identificată pe planul fotogrametric din anul 1955, între punctele de frântură A,B,C,D,E...,M,N,O,P, amplasament ce corespunde suprafeței de teren de 1646,057 mp.

Din suprapunerea efectuată, respectiv a planului fotogrametric din anul 1955 (evidențiat prin culoare roșie) și planul din anul 1984 (evidențiat prin culoare albastră), a rezultat că, întreaga suprafață a vechii proprietăți, așa după cum este prezentata și în planul de situație anexat, este ocupată cu detalii de sistematizare, după cum urmează: suprafața de 905.046 mp este ocupata de spații verzi, între punctele de frântură A,B,C,P,Q,R,M,N,O,A și L,S,I,J,K,L; suprafața de 76.569 mp este ocupată de aleea de acces dintre blocuri, între punctele de frântură M,R,Q,G,H,S,L,M.; suprafața de 664.416 mp este ocupata de blocul construit și spațiul aferent, între punctele de frântură P,C,E,F,G,Q,P.

S-a concluzionat în finalul raportului de expertiza și ca răspuns la obiectivul nr. 2 că, întreaga suprafață de teren este ocupată cu detalii de sistematizare, suprafața de 905,072 mp fiind doar liberă de construcții.

în consecință, instanța a constatat ca terenul solicitat de contestatori a fi restituit în natură este afectat de detalii de sistematizare, constând în spații verzi și alei de acces, care în prezent nu pot fi desființate.

Prin decizia civilă nr. 06 din 14 ianuarie 2009, Curtea de Apel Iași a respins apelul formulat de contestatorii C.J.D., C.J.M. ȘI C.J.C. împotriva sentinței civile nr. 1305 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Iași, pe care a păstrat-o in totalitate.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Susținerea apelantului privind greșita asimilare a spațiilor verzi cu detaliile de sistematizare executate până la data apariției Legii nr. 10/2001, este incorectă și lipsită de fundament legal, aceasta fiind doar o interpretare personală dată de contestator dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Textul susinvocat menționează expres că, "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv, s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, iar pentru suprafața de teren ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile se stabilesc în echivalent".

Prin urmare, instanța de fond, în mod temeinic și legal, a reținut că, în cauză, dată fiind afectațiunea terenului rămas liber după construirea blocurilor, terenul aferent acestor noi construcții și care după cum menționează și expertul topo prin raportul efectuat, este ocupat în mod firesc de alei de acces și spații verzi, restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, astfel încât măsurile reparatorii cuvenite contestatorilor, în mod corect, au fost stabilite prin echivalent.

Curtea a reținut, totodată, că, măsurile reparatorii stabilite prin dispoziția nr. 1084 din 05 iulie 2007 a PRIMARULUI MUNICIPIULUI IAȘI și menținute ca legale de prima instanță, nu contravin nici dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit acestui art. 1 "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, ori a altor contribuții sau a amenzilor".

Din textul enunțat mai sus rezulta că, exercitarea și apărarea dreptului de proprietate, consfințite și prin Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot fi restrânse în cazuri de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, astfel încât reparația cuvenită contestatorului să se facă prin echivalent și nu prin restituire în natură.

Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condițiile menționate în teza a doua a doua a art. 1 din Protocolul 1, respectiv afectațiunea terenului-teren de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege.

Noțiunea de domeniu public a fost definită de legiuitorul român prin art. 5 alin. (1) din legea nr. 18/1991 care prevede expres că: "aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice ... terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care potrivit legii sunt de domeniu public ori care prin natura lor sunt de uz sau interes public.

Așa fiind, Curtea a reținut că terenul revendicat de contestatori intră în categoria celor afectate utilității publice, fiind ocupat de căi de acces, trotuare și spațiu verde.

Din această perspectivă, Curtea a înlăturat și susținerile apelanților privind interpretarea ce ar trebui dată noțiunii de "amenajări", prevăzută în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care ar implica existența unor investiții făcute de stat în terenul respectiv care să-i sporească valoarea, întrucât și această susținere este inexactă.

Noțiunea de "amenajare" nu este circumscrisă doar unor investiții materializate în construcții sau costuri semnificative, ci poate defini și unele detalii urbanistice ale căror costuri, deși nu sunt substanțiale, sunt totuși de neconceput să lipsească dintr-un ansamblu urbanistic.

Sintagma de "amenajare" a unui teren folosită de legiuitor nu înseamnă doar investiții în construcții sau în drumuri și infrastructuri, ci și în spații anume create pentru asigurarea unui mediu propice vieții în aglomerația urbană, pentru atenuarea poluării chimice fizice sau fonice, asemenea spații fiind vitale pentru colectivitate.

Curtea a reținut că, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt în deplină concordanță și cu politica de dezvoltare urbană a Uniunii Europene care prin legislația adoptată a stabilit principiile directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a Continentului european (CEMAT, Hanovra septembrie 2000).

Au fost stabilite, astfel, reguli și principii de urbanism care impun o serie de restricții oricăror persoane fizice sau juridice ce utilizează sub o formă sau alta spațiul urban, regulile de urbanism reglementând servituțile urbane stabilite în folosul clădirilor, urmărind amenajarea zonelor urbane sub aspectul circulației, salubrității, esteticii urbane și protecției mediului.

în acest context, Curtea a reținut că România prin O.U.G. nr. 195/2005 - dată pentru implementarea aquis-ului comunitar, a prevăzut principiile care guvernează întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile și elementele care vizează interesul public.

Prin art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005 s-a stabilit că "statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic" pentru ca apoi prin art. 62 al aceluiași act normativ să dispună că: "deținătorii cu orice titlu de terenuri pe care se găsesc perdele sau aliniamente de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii, sunt obligați să le întrețină pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană".

Prin capitolul XII al aceluiași act normativ ce vizează protecția așezărilor umane, la art. 70 s-a prevăzut că pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum și după caz persoanele fizice și juridice au obligația să îmbunătățească microclimatul localităților, să mențină și să întrețină dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a perdelelor de protecție stradală și să adopte măsuri obligatorii pentru menținerea și păstrarea acestora.

Pentru îndeplinirea acestor obligații, art. 71 din ordonanța a prevăzut expres că schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă.

Rezultă din toate cele anterior arate că, toate aceste reguli impuse cu privire la păstrarea integrității mediului și menținerea calității vieții, chiar dacă în fapt reprezintă restrângeri și limitări ale dreptului de proprietate, ele sunt justificate pentru apărarea interesului public și sunt în deplină concordanță cu legislația europeană.

Prin urmare, Curtea a înlăturat criticile apelanților privind neafectarea terenului revendicat de detalii de sistematizare sau de servituți și utilități publice, expertiza efectuată la instanța de fond atestând contrariul, întrucât destinația de spațiu verde sau alee de acces reprezintă în fapt spațiu afectat de utilități publice, fiind servituți urbane, exceptate de la restituire chiar de legiuitor.

împotriva susmenționatei decizii au formulat cerere de recurs, la data de 02 februarie 2009, reclamanții C.J.D., C.J.M., C.J.C., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanța de fond și cea de apel au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 5 din Legea nr. 18/1991, atunci când au apreciat că terenul solicitat spre a fi retrocedat in natura, aparține domeniului public, fiind afectat de utilități, servituți și amenajări de utilitate publica.

în realitate, așa cum rezultă și din raportul de expertiză, o parte din fosta proprietate a autorilor reclamanților este ocupată de un bloc de locuințe, iar suprafața de 905 mp, care nu este aferentă construcțiilor, se prezintă în fapt ca un teren viran cu vegetație spontană și tufișuri, situată între două blocuri și este străbătută pe mijloc de o aleea de legătura între cele două blocuri, aleea având o lățime de 3 metri și o suprafață totală de 76,59 metri.

Aleea nu este necesară accesului locatarilor din strada spre scara blocului, ci este o aleea amplasată oblic pentru a face legătura între blocuri.

Terenul în suprafață de 905 mp este amplasat de o parte și de alta a acestei alei și nu poate fi asimilat cu terenul afectat de utilități sau servituți de interes public, decât numai prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și a art. 5 din Legea nr. 18/1991.

Din raportul de expertiză nu rezultă ca această suprafață de teren ar fi străbătută, subteran sau suprateran, de cabluri electrice, conducte de apa rece sau caldă, rețele de canalizare sau de gaz metan, pentru a fi considerate afectată utilității publice, în definiția dată de art. 5 din Legea nr. 18/1991, iar spațiul verde neamenajat nu poate fi asimilat cu noțiunea de parcuri publice, cum greșit a făcut instanța de apel.

Este evident că instanța de apel a stabilit greșit regimul juridic al terenului apreciind că acesta ar aparține domeniului public prin prisma acestor dispoziții legale.

în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a greșit, apreciind că suprafața de 905 mp teren, este "amenajata" și de utilitate publică.

Teoretizarea făcută de instanța de apel asupra spațiului public și a mediului înconjurător amenajat sau rezervat în vederea amenajării în viitor, este corectă, dar nu este aplicabilă acestui raport juridic, pentru că, după ce vor primi în deplină proprietate suprafața de teren, contestatorii vor putea fi obligați în virtutea dispozițiilor legale să păstreze o anumită destinație a terenului și să respecte regimul juridic impus de Regulamentul de Urbanism.

Regulamentul de Urbanism și O.U.G. nr. 195/2005 nu interzic retrocedarea terenului către foștii proprietari sau moștenitorilor acestuia, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile in cauza, ci doar ipotezele limitativ prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt cele care trebuie avute în vedere în momentul în care se soluționează o cerere de restituire în natură a suprafeței de teren neconstruită și neafectată de utilități publice.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, partea de teren rămasă liberă și neafectată de utilități publice și de servituți se va restitui în natură și numai pentru cele care sunt imposibil de restituit în natură se vor acorda despăgubiri.

Esența legii o constituie retrocedarea în natură și nu acordarea de despăgubiri care este întotdeauna subsidiară.

Dreptul de proprietate este un drept absolut și nu poate fi îngrădit și limitat prin interpretări conjuncturale în timp și spațiu, și arbitrare prin voința unei autorități care privește acest drept raportat punctual numai la momentul de fată și la interesul actual al autorității și nu prin perspectiva timpului și a dreptului ocrotit în timp.

Față de toate aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea soluției instanței de apel, admiterea apelului, și pe fond, admiterea contestației, modificarea dispoziției nr. 1084 din 05 iunie 2007 emisă de primar, în sensul restituirii în natură a suprafeței de 905,072 mp teren si a acordării despăgubirilor pentru construcție și diferența de suprafață de teren.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Din expunerea de motive a cererii de recurs rezulta ca, recurenții-contestatori au formulat nu numai critici de nelegalitate, ci si critici de netemeinicie, acestea din urma fiind cele referitoare la modul in care instanțele de fond anterioare au înțeles sa aprecieze probele administrate, in special concluziile raportului de expertiza, atunci când au stabilit situația de fapt a cauzei pendinte.

Se impune, așadar, a se preciza, cu prioritate, faptul ca, in calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata.

Scopul acestei cai de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva erori ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecințe in planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs.

In fapt, recurenții-contestatori, intr-o buna parte a cererii de recurs, își expun, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

în fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, înalta Curte va răspunde punctual singurei critici de nelegalitate formulate de contestatori, cea referitoare la modul in care au fost interpretate și aplicate in cauza, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 5 din Legea nr. 18/1991.

Judecata in recurs are drept premisa situația de fapt deja stabilita de instanțele anterioare, aceasta fiind configurata astfel: întreaga suprafață a vechii proprietăți revendicata de contestatori este ocupată cu detalii de sistematizare după cum urmează: suprafața de 905.046 mp ocupata de spații verzi; suprafața de 76.569 mp ocupată cu aleea de acces dintre blocuri; suprafața de 664.416 mp ocupata de blocul construit și spațiul aferent acestuia.

In drept, fata de pretenția concreta formulata de contestatori, respectiv circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, redate in paragraful anterior, incidente in cauza sunt dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv, s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, iar pentru suprafața de teren ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile se stabilesc în echivalent", interpretate inclusiv din perspectiva dispozițiilor convenționale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, al căror conținut este următorul "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

In acest context legislativ, ținând cont si de ceea ce s-a stabilit si in fapt cu privire la imobilul teren in litigiu, poate fi primita ca fiind legala si judicioasa, conforma practicii judiciare, aserțiunea instanței anterioare conform căreia exercitarea dreptului de proprietate poate fi restrânsă pentru cazuri de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, ceea ce înseamnă ca, pentru situații particulare de fapt foarte precis identificate ca si configurație si destinație, cu referire la imobilele avute in vedere de legea speciala, reparația cuvenită persoanelor îndreptățite poate viza in mod direct despăgubirea prin echivalent și nu restituirea în natură.

Sintagma "amenajare de utilitate publica" din cuprinsul textului de lege incident in cauza a fost explicitată de H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, care la pct. 10.3 a stabilit următoarele; "in toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea...; in cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.".

Toate aceste considerente legale susțin punctul de vedere conform căruia o situație concreta de amenajare de utilitate publica poate însemna, cum este cazul spetei de fata, un spațiu anume creat in timp pentru asigurarea unui mediu propice vieții în aglomerația urbană, pentru atenuarea poluării chimice fizice sau fonice, asemenea spații fiind vitale pentru colectivitate.

S-a reținut corect, in contextul cauzei de fata, date fiind apărările formulate ca, o situație de fapt asimilata noțiunii de amenajare de utilitate publica nu trebuie privita neapărat doar din perspectiva unor investiții materializate în construcții sau costuri semnificative, ci ea poate fi reprezentata si de detalii urbanistice - alei, spațiu verde din jurul blocurilor, etc. ale căror costuri, deși nu sunt substanțiale, sunt totuși de neconceput să lipsească dintr-un ansamblu urbanistic.

In ceea ce privește invocarea, strict formala de altfel, a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 18/1991, in susținerea ideii neapartenenței terenului solicitat spre a fi retrocedat, la domeniul public, înalta Curte constata, pe de o parte, ca recurenții nu concretizează situația care ar putea să însemne încălcarea sau aplicarea greșita a legii, iar, pe de alta parte, afirma ca, de principiu, instanța de judecata nu trebuie sa verifice daca bunul face parte din domeniul public si daca s-a respectat procedura prescrisa de lege pentru o astfel de categorisire, ci trebuie sa analizeze daca amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publica, in sensul dispozițiilor legii speciale si a prevederilor Normelor metodologice.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.J.D., C.J.M., C.J.C. împotriva deciziei nr. 6 din 14 ianuarie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

← ICCJ. Decizia nr. 105/2009. Civil		ICCJ. Decizia nr. 9730/2009. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 9761/2009. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 9761/2009. Civil