ICCJ. Decizia nr. 988/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 988
Dosar nr.9320/117/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea înregistrată sub nr. 73599 din 19 octombrie 2005, I.D. a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru cota sa parte din imobilul situat Cluj Napoca, preluat de stat în mod abuziv, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 196/1997.
Prin dispoziţia nr. 3450 din 28 decembrie 2005, Primarul municipiului Cluj a respins notificarea, motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul prevăzut de lege, care a expirat la data de 14 februarie 2002.
Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2006, reclamanta I.D. a cerut anularea dispoziţiei şi acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, cu menţiunea că a formulat notificare în baza Legii nr. 247/2005.
La data de 21 martie 2006, reclamanta a cerut şi repunerea în termenul de notificare.
În cursul judecăţii a reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.", excepţie care a fost respinsă prin Decizia 1036/2007 a Curţii Constituţionale.
Prin sentinţa civilă nr. 33/25 ianuarie 2008, Tribunalul Cluj a respins cererea.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că termenul de formulare a notificărilor a fost prevăzut prin dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (6 luni de la intrarea în vigoare a legii) şi a fost prelungit, succesiv prin dispoziţiile OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002.
Tribunalul a reţinut că prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu s-a instituit un nou termen de notificare şi că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să formuleze notificarea în termenul legal.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate primi solicitarea reclamantei de a obliga pârâtul să trimită cererea sa comisiei de fond funciar întrucât nu are atribuţii în acest sens.
Prin Decizia civilă nr. 12/A din 9 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de reclamantă pentru aceleaşi considerente reţinute şi de tribunal.
Instanţa de apel a reţinut că prin instituirea unui termen legal în care persoanele pretins îndreptăţite să formuleze cereri pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu se înfrâng dispoziţiile constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii private şi nici cele ale art. 1 ale Protocolului 1 la CEDO.
Instanţa a reţinut că limitarea în timp a exerciţiului dreptului la acţiune pentru astfel de măsuri, printre care se numără şi restituirea în natură, are justificare în nevoia de a oferi securitate circuitului civil, posibilitatea solicitării pe termen nelimitat a unor astfel de măsuri fiind de natură să genereze o stare de incertitudine cu privire la situaţia juridică a unor astfel de imobile.
Instanţa a reţinut şi că atâta timp cât durata termenului este una rezonabilă, adică îndeajuns de mare încât să permită persoanei interesate să aprecieze asupra oportunităţii formulării în mod efectiv a unei astfel de cereri, cum este şi durata de 1 an a termenului supus analizei, reclamanta nu poate susţine că printr-o astfel de măsură i-ar fi fost încălcate drepturile protejate prin dispoziţiile constituţionale sau ale convenţiei europene mai sus arătată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că respingerea cererii dedusă judecăţii pe motiv de tardivitate s-a făcut cu interpretarea greşită a dispoziţiile legale constituţionale şi ale art. 6 CEDO care garantează dreptul de proprietate, fără a detalia în vreun mod critica formulată.
La termenul de judecată din 4 februarie 2006, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la nulitatea recursului.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Motivele de recurs trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacată şi pe susţinerile pe care părţile le-au făcut în faţa instanţelor de fond întrucât recursul presupune un control al legalităţii hotărârii recurată şi nu o nouă judecată în fond a pricinii.
Tocmai de aceea, prin dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. s-a instituit, sub sancţiunea nulităţii, obligaţia părţii de a arăta prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat atât motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul cât şi dezvoltarea acestor motive.
Ca atare, când recursul nu este motivat sau când se indică doar formal anumite motive de recurs, fără însă ca acestea să fie în vreun mod dezvoltate în raport cu considerentele hotărârii atacată, calea de atac este lovită de nulitate.
În speţa supusă analizei, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate motivele de nelegalitate invocate, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii, reclamanta s-a rezumat a indica motivele de recurs mai sus arătate şi a susţine, printr-o formulare în termeni generali, că soluţiile date de instanţele de fond ar încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la proprietate precum şi pe cele ale art. 6 CEDO, fără indica în concret în ce constă această încălcare.
Aceste susţineri nu îmbracă caracterul unor critici de nelegalitate formulate la adresa considerentelor de drept pe care instanţele de fond şi-au fundamentat soluţiile adoptate şi, ca atare ele nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neputând fi încadrate în motivele de recurs indicate de reclamată.
Aşa fiind, reţinând şi că în cauză nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei nr. 121 A din 9 mai 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 12/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 775/2009. Civil → |
|---|
