Anulare dispoziție primar Constanța. Acordare despăgubiri imobil
| Comentarii |
|
R.O.M.Â.N.I.A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4003/2010
Dosar nr. 10493/118/2008
Şedinţa publică de la 25 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 788 din 22 iunie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 10493/118/2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
În consecinţă, a anulat în parte dispoziţia din 7 octombrie 2008 emisă de pârât, în ceea ce priveşte cota de lâ din imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 476 mp şi construcţie, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, obligând pârâtul să propună acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru aceste părţi din imobil.
A fost respinsă ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa.
În considerentele sentinţei, s-a arătat că, în mod greşit, notificarea reclamantei a fost respinsă pentru o cotă de 1/2 din imobil, deoarece această cotă nu a aparţinut numitului G.R., de la care să fi fost preluată de stat, astfel cum s-a reţinut în dispoziţia atacată, astfel încât să fie necesară verificarea calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma sus - numitului.
Din înscrisurile de la dosar, rezultă că terenul de 476 mp, ce a făcut obiectul notificării, a reprezentat proprietatea exclusivă a mamei reclamantei, D.V., ce a făcut parte dintr-o suprafaţă mai mare, dobândită în anul 1947, din care autoarea reclamantei a înstrăinat o parte anterior exproprierii intervenite în anul 1983.
Probată fiind calitatea de proprietar a autoarei reclamantei prin acte doveditoare, în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, nu este necesar a se apela la prezumţia instituită de art. 24 alin. (2) din lege, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive să fie presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În aceste condiţii, tabelul anexă al decretului de expropriere din 1983, în cuprinsul căruia se face referire şi la defunctul G.R., nu poate avea forţă probantă sub aspectul dovedirii titularului dreptului de proprietate, a conchis tribunalul pe aspectul calităţii de persoană îndreptăţită şi a întinderii dreptului.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a apreciat că acestea trebuie să constea în despăgubiri băneşti, acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, sens în care a obligat pârâta să facă propunere de acordare, în condiţiile în care nu este posibilă restituirea în natură, de asemenea, nu există, în inventarul unităţii administrativ - teritoriale a unor bunuri şi servicii care să poată fi atribuite în compensare, iar reclamanta şi-a dat acceptul pentru acordarea de despăgubiri.
Tribunalul a mai constatat că, prin raportare la obiectul cererii de faţă - contestaţie împotriva unui act emis de primar, precum şi la modalitatea de soluţionare a acestei contestaţii, care nu implică nicio obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare, care să afecteze patrimoniul municipiului, cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Constanţa este nefondată, motiv pentru care a respins-o ca atare.
Apelul declarat de către pârâtul Primarul Municipiului Constanţa a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 281 din 30 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, decizie prin care s-a respins şi apelul pârâtului Municipiul Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că, în mod judicios, prima instanţă a analizat modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate, pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării, de la V.D. (căsătorită C.) către reclamantă, arătând că acest bun nu a avut natura unuia dobândit în regimul comunităţii, ci a constituit bunul propriu al antecesoarei reclamantei.
În aceste condiţii, în mod corect, prima instanţă nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a dovedit, prin probe contrare situaţiei de fapt rezultate din probele administrate în cauză, că numitul C.R. (soţul antecesoarei reclamantei) - care figurează, la rându-i, în lista anexă la decretul de expropriere, ca titular al dreptului -, ar fi dobândit o cotă -parte din dreptul de proprietate de la autoarea reclamantei, prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege.
Curtea de apel a înlăturat criticile referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., în condiţiile respingerii acţiunii faţă de unul dintre pârâţi, deoarece această ipoteză legală vizează respingerea unora dintre pretenţiile aceleiaşi părţi.
În ceea ce priveşte pe pârâtul Municipiul Constanţa, s-a apreciat că nu are interes în promovarea apelului, deoarece nu a căzut în pretenţii faţă de reclamantă prin hotărârea primei instanţe.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Municipiul Constanţa avea interes în declararea apelului, în condiţiile în care prin sentinţa apelată s-a respins acţiunea faţă de acest pârât, fără a i se acorda acestuia cheltuieli de judecată şi fără a se scădea din cheltuielile reclamantului, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 - 276 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, aceasta nu deţine actul de vânzare - cumpărare autentificat din 1947 de fostul Tribunal Judeţean Constanţa, transcris sub nr. 6952/1947 de acelaşi tribunal şi sentinţa civilă nr. 128/1956 a Tribunalului Popular Constanţa, prin care autoarea sa, V.D., a dobândit, înainte de căsătorie, imobilul compus din suprafaţa totală de 876 mp şi construcţii; ca atare, este aplicabil art. 24 din Legea nr. 10/2001, în considerarea căruia reclamanta nu a dovedit calitatea de moştenitor de pe urma persoanei care figurează în decretul de expropriere ca proprietar asupra unei cote de 1/2 din imobil, G.R.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
3. .Prin hotărârea primei instanţe pronunţate în cauză, cererea de chemare în judecată a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa şi respinsă faţă de pârâtul Municipiul Constanţa, fără ca sentinţa să cuprindă vreo dispoziţie asupra cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către Municipiul Constanţa, care nu a formulat nicio solicitare în acest sens, consemnată ca atare în încheierea de dezbateri de la termenul din 19 iunie 2009, la care a fost prezent apărătorul ales al ambilor pârâţi.
În absenţa unei dispoziţii de respingere în cuprinsul sentinţei şi a unei solicitări a Municipiului Constanţa de acordare a cheltuielilor de judecată, în mod corect, s-a apreciat de către instanţa de apel lipsa de finalitate a căii de atac promovate de către acest pârât.
Astfel, chiar dacă s-ar fi constatat îndreptăţirea pârâtului la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă, nu ar fi fost posibilă schimbarea sentinţei, în condiţiile în care nu s-au formulat asemenea pretenţii în faţa tribunalului.
Ca atare, demersul pârâtului este lipsit de folos practic, dispoziţia instanţei de apel ce reflectă această constatare fiind legal adoptată, urmând a se înlătura motivul de recurs pe acest aspect ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a apreciat că această normă nu este incidenţă în cauză, în condiţiile în care reclamanta a înfăţişat înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate al autoarei sale, V.D. (căsătorită C.).
Conform art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate", în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, se înţeleg orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana fizică, enumerându-se exemplificativ inter dia actele de vânzare - cumpărare şi tranzacţiile.
Aşadar, intră în categoria actelor doveditoare, în înţelesul legii, atât înscrisurile translative de proprietate, însă şi cele declarative, precum tranzacţia.
Or, reclamanta a depus la dosar contractul de vânzare -cumpărare autentificat din 22 noiembrie 1947 şi transcris în 1947 de fostul Tribunal Constanţa (file 21 - 24 fond), din care rezultă dobândirea de către mama reclamantei a unei suprafeţe de 750 mp teren la adresa terenului în litigiu, precum şi tranzacţia încheiată la data de 19 ianuarie 1956 (fila 14 dosar fond) între mama reclamantei şi coproprietarul terenului de 1.456 mp - din care autoarea deţinea în proprietate o suprafaţă de 750 mp -, pentru stingerea litigiului ce forma obiectul Dosarului nr. 4836/1955 al Tribunalului Constanţa, în urma căreia V.D. i-a revenit în proprietate exclusivă suprafaţa de 876 mp.
De asemenea, s-a depus la dosar contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 noiembrie 1965 şi transcris în1965 de fostul notariat de stat Dobrogea (fila 13 dosar fond), prin care autoarea reclamantei a înstrăinat 400 mp din totalul de 876, diferenţa de 476 mp făcând obiectul notificării formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.
Aceste înscrisuri au fost apreciate, în mod corect, de către ambele instanţe de fond, ca fiind suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 476 mp, cât timp întrunesc cerinţele legale pentru a avea forţă probantă în acest sens, în privinţa atât a existenţei dreptului exclusiv în patrimoniul autoarei reclamantei la data preluării imobilului de către stat, cât şi a întinderii acestui drept.
În atare condiţii, este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-au înfăţişat alte două înscrisuri menţionate în cuprinsul contractului prin care s-a înstrăinat suprafaţa de 400 mp, respectiv actul de vânzare -cumpărare autentificat din 1947 de fostul Tribunal Judeţean Constanţa, transcris în 1947 de acelaşi tribunal şi sentinţa civilă nr. 128/1956 a Tribunalului Popular Constanţa, la care se face referire în motivele de recurs, câtă vreme înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru dovedirea dreptului exclusiv de proprietate al autoarei reclamantei.
De altfel, cele două înscrisuri menţionate de către recurenţi, dacă ar fi fost înfăţişate, nu ar fi fost de natură a schimba situaţia juridică rezultată din actele deja depuse, fiind plauzibil că actul de vânzare -cumpărare reprezintă titlul de proprietate al coproprietarului cu care autoarea reclamantei a încheiat tranzacţia de sistare a stării de indiviziune (tranzacţie prin care V.D. a dobândit o suprafaţă mai mare decât cea deţinută anterior în proprietate, respectiv 876 mp, faţă de numai 750 mp), iar hotărârea judecătorească din 1956 constituie actul jurisdicţional prin care s-a consfinţit tranzacţia.
În consecinţă, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a normei de aplicare a acestora, fiind inutilă recurgerea la prezumţia legală prevăzută de art. 24 din Lege, care operează doar în condiţiile nedovedirii dreptului de proprietate prin înscrisuri de natura celor arătate în art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit cazul de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa împotriva Deciziei nr. 281/C din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5928/2010. Civil | Acţiunea civilă în revendicare apartament. Lăsare în... → |
|---|
