Acţiunea civilă în revendicare apartament. Lăsare în proprietate și liniștită posesie
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 641/2010
Dosar nr. 38482/3/2007
Ședința publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului civil de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1115 din 11 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea civilă în revendicare, formulată de reclamantul T.B., şi a dispus obligarea pârâtelor G.M. şi G.N. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în imobilul din, sector 1, Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 133/A din 25 februarie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâte.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârâte, în mod corect prima instanţă admiţând acţiunea în revendicare formulată de reclamant.
Astfel, s-a constatat că este neîntemeiată critica privind admisibilitatea acţiunii în revendicare, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în posesia unităţii deţinătoare, conform art. 21 din Lege, ci în posesia unui terţ, străin de procedurile speciale instituite prin această lege, interpretare aflată şi în concordanţă cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii promovat de procurorul general, privind soluţionarea diferită a cauzelor privind revendicarea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
A fost respinsă şi critica având ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 395 din 29 martie 2000 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, menţinută prin Decizia civilă nr. 537/A din 2 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a reţinut că autoarea reclamantului, M.D., a fost proprietara celor două apartamente situate în Bucureşti, sector 1, astfel încât reclamantul care a câştigat prima acţiune, se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă, într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că ambele părţi au titlu de proprietate, iar în operaţiunea de comparare a acestora, titlul reclamantului, reprezentat de Decizia civilă nr. 537/A din 2 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, este preferabil, fiind mai bine caracterizat, faţă de titlul pârâtelor, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul Bucureşti în procedura specială a Legii nr. 112/1995.
S-a constatat sub acest aspect că, la data promovării acţiunii în revendicare, respectiv 7 mai 2009, nu era încheiat contractul de vânzare - cumpărare din 8 iunie 2009, iar reclamantul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi, implicit, a recunoaşterii existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor, iar pârâtele dispun la rândul lor de bun, fiind respinsă ca prescrisă acţiunea în constatare nulitate act, însă viciul care afectează titlul autorului său, statul român, radiază implicit şi în privinţa propriului său titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului său, în concurs cu cel al intimatului - reclamant.
Împotriva deciziei respective, la data de 23 aprilie 2009, în termen legal, au declarat recurs pârâtele G.M. şi G.N., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului ce l-au declarat împotriva hotărârii primei instanţe, care să fie schimbată, în tot, prin respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamantul T.B.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs a vizat interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, întrucât, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că actul de vânzare - cumpărare din 1999, prin care au achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul aflat în litigiu ar fi fost încheiat pe data de 8 iunie 2009, anterior promovării acţiunii în revendicare de către reclamant, şi nu pe data de 22 aprilie 2009, aşa cum de altfel s-a reţinut printr-o altă hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a arătat sub acest aspect că, potrivit dispoziţiilor art. 1295 C. civ., data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este data achitării avansului din preţ, dată la care părţile s-au învoit asupra bunului şi a preţului, la data respectivă neexistând niciun proces pe rol şi nicio urmă de îndoială că imobilul respectiv ar fi revendicat de fostul proprietar.
S-a mai arătat că este neavenită trimiterea făcută de instanţa de apel la cazurile Păduraru şi Străin contra României, întrucât au cumpărat un imobil nerevendicat, iar Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti nu a rămas irevocabilă, procesul fiind suspendat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în faza de recurs, astfel încât nu se poate vorbi de un titlu de proprietate al reclamantului, decizia respectivă neputându-şi produce efectele ca o hotărâre cu putere de lucru judecat.
Pe linia aceluiaşi raţionament, s-a învederat şi faptul că instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti are putere de lucru judecat şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească, ceea ce duce la concluzia că, şi în acest proces, există autoritate de lucru judecat, iar această excepţie invocată la fond de către pârâte, ar fi trebuit să fie admisă.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, care a pronunţat o decizie lipsită de temei legal, în condiţiile în care s-a reţinut că titlul intimatului - reclamant este mai bine caracterizat şi că îşi justifică calitatea procesuală activă prin Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, concluzionându-se că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu şi că nu-i erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
S-a arătat sub acest aspect că decizia Curţii de Apel Bucureşti, fiind doar definitivă şi nu irevocabilă, nu echivalează cu un titlu de proprietate pentru reclamant, ţinând cont şi de faptul că acesta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înţelegând să aleagă şi să urmeze calea administrativă, insistând pe soluţionarea notificării şi suspendând acţiunea în revendicare pe dreptul comun în favoarea Legii nr. 10/2001, suspendare admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a arătat şi faptul că instanţa de apel nici nu a precizat care este titlul de proprietate al reclamantului, Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, care nu a devenit irevocabilă sau actul dotal prezentat în copie la dosar şi care practic nu există în forma cerută de dispoziţiile art. 1171 C. civ.
S-a reiterat, în acelaşi timp, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamant, întrucât Legea nr. 10/2001, fiind o lege specială, are prioritate în raport cu procedura dreptului comun, excepţie consacrată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, iar invocarea jurisprudenţei C.E.D.O. nu are legătură cu cauza de faţă.
S-a mai precizat că, titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat decât al reclamantului, câtă vreme priveşte şi terenul aferent locuinţei; că actul dotal invocat de reclamant nu a fost prezentat în original şi nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1171 şi 813 C. civ., iar prin altă hotărâre judecătorească s-a respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii titlului lor de proprietate, reţinându-se buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pe baza Legii nr. 112/1995 (Decizia nr. 529/A din 24 iunie 2005 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale).
La data de 13 octombrie 2009, intimatul T.B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâte.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în funcţie de considerentele deciziei recurate şi de motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de pârâte, şi-l va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, în primul rând, va fi analizată, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, excepţie reiterată de către pârâte prin motivele de recurs.
Această excepţie este nefondată, aşa cum în mod corect au reţinut cele două instanţe, întrucât nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001, exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de o bun în sensul art. 1 din Primul protocol Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Acest principiu este consacrat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, invocată de către recurenţi şi prin care s-a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, în cauză, nu suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., îndreptată împotriva Statului Român prin reprezentanţii săi legali, de către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, având ca obiect imobile preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare, ci de o acţiune în revendicare, formulată de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, care deţin un titlu de proprietate împotriva chiriaşilor-cumpărători pe baza Legii nr. 112/1995, care deţin la rândul lor, un titlu de proprietate asupra aceluiaşi bun.
Aşadar, întrucât, în speţă, ambele părţi în litigiu deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţele au trecut la compararea titlurilor de proprietate prezentate de acestea.
În această operaţiune de comparare, pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat, nu trebuie avută în vedere persoana care posedă bunul, ci trebuie avute în vedere drepturile autorilor de la care provin titlurile în discuţie, urmând să se dea eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai mult decât a dobândit.
Prin urmare, în raport de probele administrate în instanţele anterioare, în mod întemeiat s-a reţinut că titlul reclamanţilor este preferabil, dându-i-se eficienţă în raport cu titlul prezentat de către pârâte, în condiţiile în care provine de la adevăraţii autori fiind mai bine caracterizat, întrucât titlul autorului acestora a fost legal, de necontestat şi anterior exproprierii.
Susţinerile recurenţilor, potrivit cărora, reclamantul nu posedă un titlu de proprietate, în condiţiile în care Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti este doar definitivă şi nu irevocabilă, sunt neîntemeiate.
Aceasta întrucât o hotărâre judecătorească susceptibilă de o cale extraordinară de atac, cum este reglementat actual recursul în C. proc. civ. român (Titlul V. Căile extraordinare de atac. Capitolul 1. recursul), se bucură de putere de lucru judecat, cu precizarea că autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti are caracter provizoriu, şi se va consolida sau dimpotrivă se va desfiinţa, în funcţie de soluţia dată în recurs.
Cu alte cuvinte nu numai hotărârea irevocabilă, ci şi hotărârea instanţelor de apel are putere de lucru judecat, dar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri este relativă, întrucât depinde de soluţia ce se va da în recurs.
În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată („bis de eadem se ne sit actua”), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre („res iudicata pro veritate habetur”), aceasta dobândind putere de lucru judecat, indiferent dacă constituie sau nu titlu executoriu.
Avându-se în vedere şi celelalte efecte ale puterii de lucru judecat, înseamnă că cele două expresii „puterea de lucru judecat” şi „autoritatea de lucru judecat”, nu sunt sinonime, existenţa unei hotărâri judecătoreşti putând fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se evocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de către cele două instanţe că prin Decizia civilă nr. 537/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul Român a deţinut imobilul în litigiu fără titlu legal, precum şi calitatea procesuală activă a reclamantului.
Pe de altă parte, hotărârea judecătorească respectivă nu are un efect constitutiv de drepturi, ci unul declarativ, nefiind vorba de un nou titlu de proprietate, ci de vechiul titlu de proprietate (actul de donaţie din 27 martie 1945) confirmat cu efect retroactiv de către instanţe în cadrul acţiunii civile în revendicare, hotărâre finalizată pe fond, în apel, prin pronunţarea de către Curtea de Apel Bucureşti a Deciziei civile nr. 537/A/2000, decizie cu caracter definitiv dar care se bucură, aşa cum s-a arătat mai sus, de o prezumţie a autorităţii de lucru judecat.
Se va reţine astfel că, sunt nefondate susţinerile pârâtelor potrivit cărora instanţa de apel nu a precizat care este titlul reclamantului, hotărârea judecătorească definitivă sau actul dotal, precum şi faptul că actul dotal nu ar îndeplini condiţiile cerute de art. 813 şi art. 1171 C. civ.
Aceasta întrucât, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că titlul de proprietate prezentat de pârâte este reprezentat de actul dotal, confirmat retroactiv prin hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, iar vechiul act de proprietate originar a fost analizat din punct de vedere al legalităţii şi al calităţii procesuale active a reclamantului, prin Decizia civilă nr. 537/A din 2 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 2385/2000, prin care s-a reţinut că numita M.D., autoarea reclamantului, a fost proprietara a două apartamente situate în imobilul din Bucureşti, sector 1, care au intrat nelegal în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Referitor la primul motiv de recurs invocat de recurent şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că este încadrat greşit în acest temei de drept, întrucât din dezvoltarea acestuia reiese faptul că poate fi încadrat tot în prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aceasta întrucât, invocarea faptului că instanţa de apel a interpretat în mod greşit data încheierii contractului de vânzare - cumpărare întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (nr. 155/112/1999), ca fiind data de 8 iunie 1999, şi nu data de 22 aprilie 2009, nu reprezintă o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ci o interpretare greşită a legii.
Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci prevederile punctului 9 al aceluiaşi articol, în condiţiile în care instanţele au fost învestite cu o acţiune în revendicare şi pronunţându-se asupra raportului juridic dedus judecăţii, nefiind vorba de o interpretare greşită a acestuia.
Analizând acest motiv de recurs, astfel cum a fost calificat, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va reţine faptul că nu este aplicabil, chiar dacă instanţa de apel a reţinut greşit că actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat pe data de 8 iunie 1999, în realitate acordul de voinţă având fiind întrunit pe data de 22 aprilie 2009.
Aceasta întrucât, Legea nr. 112/1995 nu conţine prevederi derogatorii de la dreptul comun în privinţa transmiterii dreptului de proprietate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1295 C. civ., potrivit cărora data încheierii contractului şi al transmiterii dreptului de proprietate este data la care părţile s-au învoit asupra bunului şi al preţului, chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu a fost achitat.
De altfel, data încheierii acestui contract rezultă fără echivoc, din înscrisul constatator al acestuia, respectiv pct. 6 unde se menţionează expres că data încheierii este 22 aprilie 2009, iar data de 8 iunie 2009 reprezintă data eliberării înscrisului constatator.
Data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare a reprezentat un element esenţial în cadrul acţiunii civile în constatare nulitate act, unde pârâtele au triumfat, în acest sens pronunţându-se Decizia civilă nr. 529/A din 24 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi prin care s-a constatat, ca fiind valabil încheiat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare ce constituie titlul de proprietate al recurenţilor.
În cadrul acţiunii civile în revendicare, ce constituie obiectul cauzei şi în cadrul căreia ambele părţi litigante posedă titluri de proprietate valabile asupra aceluiaşi bun, elementul respectiv, reprezentat de data încheierii actului de vânzare-cumpărare invocat de pârâte, nu mai este esenţial, întrucât instanţele au făcut o comparare de titluri şi au dat eficienţă titlului de proprietate invocat de către reclamant.
Prin urmare, pe baza acestor criterii de comparaţie, s-a ajuns la concluzia corectă că titlul intimatului este preferabil, fiind mai bine caracterizat.
În acelaşi timp, invocarea de către instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a jurisprudenţei C.E.D.O. este pe deplin justificată, întrucât cauzele arătate se pliază pe situaţia de fapt reţinută în speţă, iar jurisprudenţa respectivă a stat la baza reţinerii că reclamantul posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o încălcare a dispoziţiilor a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că, nu este aplicabil motivul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâte se priveşte ca fiind nefondat, şi se va respinge, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtele G.M. şi G.N.a împotriva Deciziei nr. 133/A din 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← Anulare dispoziție primar Constanța. Acordare despăgubiri imobil | ICCJ. Decizia nr. 1696/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
