ICCJ. Decizia nr. 1055/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1055/2010
Dosar nr. 14119/2/2005
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 19 februarie 2004 la Tribunalul Bucureşti. secţia a III - a civilă, contestatorul I.R. a solicitat anularea Deciziei civile nr. 19 din 19 ianuarie 2004, emisă de R.A.A.P.P.S. prin care i-a fost respinsă solicitarea pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, format din teren în suprafaţă de 15.000 m.p., 4 corpuri de construcţii şi teren agricol în suprafaţă de 6 ha şi obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie acestuia imobilele revendicate.
S-a arătat în motivarea cererii că toate aceste imobile, au fost proprietatea numitei G.D. pe care o moşteneşte ca moştenitor legal al numitului V. (L.Ş.) I. - nepot de frate al lui A.D. soţul numitei G.D.
După decesul lui A.D., soţia supravieţuitoare a acestuia a întocmit testamentul din data de 1 aprilie 1968, care a stat la baza certificatului de moştenitor nr. XXX/1972, eliberat de fostul notariat de Stat al sectorului 3, fiind astfel instituit moştenitor.
În ceea ce priveşte bunurile revendicate, acestea au aparţinut numitei G.D. şi au fost preluate în mod abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950. În calitate de moştenitor al defunctei G.D., contestatorul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor menţionate anterior, notificare ce a fost însoţită de toate documentele doveditoare a calităţii sale de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor solicitate a fi restituite.
Ulterior primei notificări, înregistrată sub nr. 5627 din 9 mai 2003 a mai formulat alte două notificări, ce au fost înregistrate sub nr. 16058 din 12 februarie 2004 şi nr. 356 din 16 februarie 2004, după emiterea Deciziei nr. 19 din 19 ianuarie 2004, prin care în mod nejustificat i-a fost respinsă prima notificare.
S-au depus la dosar de către contestator Decizia contestată, notificările şi acte în dovedirea pretenţiilor sale.
Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulată de contestatorul I.R., faţă de împrejurarea că acesta nu a depus acte de stare civilă din care să rezulte gradul său de rudenie cu autoarea iniţială, expertiză de identificare a imobilului, faţă de împrejurarea că a solicitat restituirea în natură a acestuia şi nici acte care să dovedească situaţia juridică a bunurilor revendicate, astfel încât, din punctul de vedere al pârâtei, soluţia de respingere a notificării a fost perfect legală.
Contestatorul a depus la dosar acte, iar tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză, prin care s-a urmărit identificarea bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu, lucrarea fiind efectuată de expertul tehnic ing. T.M.D.
Pe baza analizei ansamblului probator aflat la dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 135 din 16 februarie 2005, prin care a fost admisă în parte acţiunea, a fost anulată Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 emisă de R.A.A.P.P.S. şi a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafaţă de 51.964,15 m.p. şi construcţii situate în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul T.M.D., corespunzător cotei de 1/4 din imobil ce revine reclamantului, în calitate de persoană îndreptăţită. A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
A reţinut instanţa de fond, că s-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită a contestatorului, acesta fiind legatar cu titlu universal, instituit de numita G.D., prin testamentul olograf încheiat la data de 1 aprilie 1968 şi a certificatului de moştenitor nr. XXX/1972. Legatul cu titlu universal s-a făcut de autoarea contestatorului, atât în favoarea acestuia cât şi în favoarea numitei S.D., iar în ceea ce priveşte bunurile revendicate, actele depuse la dosar şi raportul de expertiză efectuat, au dus la identificarea acestora conform solicitărilor contestatorului.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel contestatorul I.R. şi R.A.A.P.P.S., considerând-o netemeinică şi nelegală,în raport de probele administrate şi de temeiurile juridice invocate.
În cererea de apel formulată de I.R., contestatorul a susţinut că se impune anularea hotărârii tribunalului în parte, şi, în urma reţinerii cauzei pentru rejudecare, să fie anulată Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 emisă de intimata pârâtă, iar imobilele revendicate să fie restituite în integralitatea lor prin emiterea unei decizii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
A mai susţinut apelantul, că în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de fond a acordat mai puţin decât s-a cerut, respectiv a recunoscut dreptul său de proprietate asupra a 1/2 din întreaga masă a bunurilor revendicate.
Deşi a reţinut corect în esenţă, că apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate a autoarei G.D. asupra imobilelor revendicate, şi de asemenea a calităţii sale de moştenitor testamentar, i s-a acordat numai 1/2 din universalitatea bunurilor, punct de vedere care este nelegal, în raport de actele depuse.
Instanţa a făcut o calificare greşită a calităţii sale, fiind reţinută şi calitatea de legatar cu titlu universal, în privinţa numitei S.D. Apelantul a precizat că testamentul autoarei sale, instituie un legat universal, alături de o multitudine de legate cu titlu particular, în favoarea altor persoane, care însă îl îndreptăţeşte în raport de finalul dispoziţiilor din testament, să beneficieze de posibilitatea de a culege întreaga universalitate succesorală, fiind instituit succesor cu titlu universal.
A făcut de asemenea, în susţinerea acestui punct de vedere, trimitere la doctrină, care conferă legatului în cauză caracterul de legat universal şi implicit, calitatea sa de legatar universal.
În mod eronat, a susţinut apelantul, că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea pe inexistenţa unor dovezi, care să determine ineficacitatea legatului pentru colegatara D.S. cu referire directă la probe din care să rezulte nulitatea, revocarea sau caducitatea legatului în privinţa celeilalte colegatare.
Şi-a motivat acest punct de vedere apelantul, pe ideea, potrivit căreia i s-a impus în mod inadmisibil să facă dovada existenţei unor situaţii negative, în condiţiile în care s-a reţinut în mod nelegal, că există un număr de doi moştenitori cu titlu universal, în momentul în care s-a stabilit dreptul său de proprietate în cotă de 1/2.
În condiţiile în care, S.D. nu a făcut nici un fel de cerere prin care să-şi manifeste voinţa în legătură cu posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, acesta este indubitabil, singurul în drept să beneficieze de întreaga moştenire rămasă de pe urma defunctei G.D.
În conformitate cu prevede că, art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001, a susţinut apelantul S.D. nu poate veni la moştenire, deoarece nu a formulat cererea prevăzută de art. 21 din actul normativ sus menţionat, nu a acceptat succesiunea, toate aceste situaţii profitând celuilalt legatar universal, respectiv apelantului contestator.
O ultimă critică a vizat faptul că în mod nelegal, cel de-al doilea capăt al contestaţiei a fost calificat drept o acţiune în revendicare şi a fost respins ca inadmisibil, în realitate neexistând un asemenea capăt de cerere, contestaţia având un unic temei, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În apelul declarat de R.A.A.P.P.S. s-a susţinut că hotărârea instanţei este netemeinică şi nelegală, deoarece în mod eronat s-a calificat drept legatar universal contestatorul I.R., de pe urma defunctei G.D., în realitate, din conţinutul actelor aflate la dosar, rezultând că este vorba despre un legat cu titlu particular în favoarea a 11 moştenitori, printre care şi contestatorul.
Un alt aspect de nelegalitate l-a vizat şi extinderea obiectului contestaţiei, instanţa pronunţându-se asupra legalităţii deciziei emisă de R.A.A.P.P.S. privind şi notificările nr. 1947 din 13 august 2001 şi nr. 5627 din 9 mai 2003, aceasta în raport de notificarea nr. 1947 din 13 februarie 2001 trimisă R.A.A.P.P.S. de către contestator prin care a solicitat doar restituirea imobilului compus din 4 construcţii şi a 15.000 m.p. teren aferent, situat în şos. Bucureşti - Ploieşti, sector 1, în realitate R.A.A.P.P.S. a emis Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2004 numai pentru prima notificare, instanţa depăşindu-şi astfel competenţa şi extinzând obiectul contestaţiei în mod nelegal.
Hotărârea instanţei de fond este şi plină de contradicţii, faţă de împrejurarea că a fost respins capătul de cerere privind revendicarea, în condiţiile în care, R.A.A.P.P.S. a fost obligată să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafaţă de 51.964 mp, şi construcţiile amplasate pe acesta.
În consecinţă, a susţinut apelanta, instanţa de fond, după ce a dispus anularea deciziei contestate, a restituit imobilul în natură, schimbându-se astfel atât natura acţiunii civile, din acţiune în constatarea legalităţii unui act, în acţiune în revendicare şi implicit, obiectul dedus judecăţii.
La cererea de apel a apelantei - pârâte, contestatorul a depus o întâmpinare şi a fost completată proba cu acte de către părţi.
Ca urmare a decesului contestatorului I.R., intervenit pe parcursul judecării cauzei, instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitorului testamentar, numitul N.D.I. la termenul din 7 martie 2006 şi s-a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice la solicitarea apelantei-pârâte, lucrare întocmită de expertul G.S. şi aflată la fila 85 apel, şi la care s-au făcut obiecţiuni, punctul de vedere fiind de asemenea ataşat la dosar.
De asemenea, s-a efectuat şi o expertiză de evaluare a construcţiilor întocmită de expertul P.V.I.
La data de 12 iunie 2007, s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie, în interesul apelantului - reclamant N.D.I., formulată de R.V.Ş., prin care s-a solicitat admiterea apelului promovat de acesta şi obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la emiterea unei noi dispoziţii prin care să se restituie întregul imobil, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză.
Interesul acestuia a fost justificat de faptul că în baza antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 892 din 23 septembrie 2004, întocmit de BNP – V.C., autorul apelantului, în prezent decedat, R.I., s-a obligat să vândă acestuia cota indiviză de 40% din dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, sub condiţia restituirii în natură a acestuia, cerere însoţită de documentul invocat.
Această cerere a fost admisă în principiu în Şedinţa publică din 25 septembrie 2007, iar la data de 24 septembrie 2007 s-a formulat o cerere de introducere în cauză de către numita S.D. în calitate de legatar universal al mătuşii sale G.D., prin care s-a solicitat admiterea acesteia faţă de împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 135 pronunţată în Dosarul nr. 222/2004, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, la data de 16 februarie 2005, s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea a 1/4 din suprafaţa de teren de 51.964,15 mp şi construcţiile aflate pe aceasta situate în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, această soluţie fiind determinată de recunoaşterea de către instanţa de judecată a calităţii sale de legatar universal, împreună cu contestatorul R.I. după decesul autoarei comune G.D.
La termenul din 6 noiembrie 2007 s-a depus la dosar o cerere formulată de numita R.M. în nume propriu şi în calitate de procurator pentru L.C.A. şi L.F.A. de intervenţie în interesul R.A.A.P.P.S., prin care în contradictoriu cu N.D.I., să se admită apelul acestei instituţii şi să se respingă contestaţia formulată de contestator.
S-a arătat în motivarea cererii, că aceştia sunt moştenitorii autorilor lor, L.A. şi L.Z., care au cumpărat la data de 4 iulie 1941 un imobil format din teren şi construcţie în suprafaţă de 3.666 m.p. situat în şos. Bucureşti - Ploieşti ce formează lotul nr. 136, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - secţia Notariat şi suprafaţa de 8.800 m.p. situat în şos. Bucureşti-Ploieşti, ce formează lotul nr. 137, iar odată cu apariţia Legii nr. 18/1991 au depus notificări, prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 12.427 mp (teren şi construcţii), situat în şos. Bucureşti - Ploieşti.
În baza acestei notificări, Primăria comunei Otopeni a eliberat titlul de proprietate nr. 43.300 din 11 iunie 1999, fiind puşi în posesie în baza procesului verbal nr. 1136 din 26 mai 1999, pentru suprafaţa de 5.000 m.p.
Au depus ulterior şi o notificare la R.A.A.P.P.S. în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, situaţie în care, terenul pretins de aceştia nu mai poate fi revendicat şi de N.D.
Părţile au depus la dosar acte, iar la data de 10 martie 2008 D.S. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în favoarea R.A.A.P.P.S. prin care a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul N.D.I. şi suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 31936/3/2007 înregistrat la data de 24 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti precum şi respingerea cererii de intervenţie în interesul R.A.A.P.P.S. formulată de R.M.
S-a motivat cererea pe ideea că aceasta este nepoata de frate a defunctei G.D., având calitatea de legatar universal al acesteia, în temeiul testamentului olograf datat 1 aprilie 1968 şi a certificatului de moştenitor din 12 septembrie 1972, având o situaţie similară cu a contestatorului N.D.I., amândoi fiind desemnaţi legatari universali a defunctei G.D. A mai arătat că a avut o înţelegere cu vărul său R.I., contestatorul în prezent decedat pentru ca acesta să înceapă demersurile în vederea restituirii imobilelor expropriate de la mătuşa lor, înţelegere care nu a mai fost respectată, deoarece R.I. a început pe cont propriu formalităţile instituite de Legea nr. 10/2001, situaţie în care aceasta a fost nevoită să promoveze acţiune în justiţie pentru revendicarea bunurilor.
A considerat admisibilă această cerere în raport de situaţia de fapt existentă şi de dispoziţiile art. 51 C. proc. civ.
Cel de-al doilea capăt de cerere a fost motivat pe ideea că dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi înregistrat cu nr. 31936/3/2007 are ca obiect revendicarea aceloraşi imobile şi a fost pornită împotriva Statului Român prin M.E.F. şi R.A.A.P.P.S.
În acest dosar s-a urmărit stabilirea prin hotărâre judecătorească a dreptului de proprietate a acesteia cu privire la cota parte de 1/2 din imobilul revendicat.
Instanţa a dispus prin încheierea din 22 aprilie 2008 respingerea cererii de intervenţie, faţă de împrejurarea că motivarea acesteia nu constituie o apărare în favoarea apelantei R.A.A.P.P.S., ci vizează promovarea unui interes propriu.
Curtea a dispus şi efectuarea unui nou raport de expertiză privind identificarea bunurilor în raport de actele de proprietate depuse la dosar de părţi, lucrare întocmită de expertul N.A.
La termenul din 9 septembrie 2008, numita D.S. a formulat o cerere de conexare la acest dosar, a Dosarului nr. 31936/3/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu Statul Român şi R.A.A.P.P.S. obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 15.000 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta şi suprafaţa de 60.000 m.p. situată la aceeaşi adresă. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1684 din 18 decembrie 2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a respins acţiunea formulată de D.S., ca inadmisibilă, pe considerentul că cererea a fost înregistrată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca să fie respectată procedura reglementată de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ.
A susţinut instanţa de judecată că singura cale la care putea recurge petiţionara era o contestaţie formulată împotriva deciziei de soluţionare a cererii sale de către persoana deţinătoare a bunului şi nicidecum o acţiune direct adresată justiţiei.
Împotriva acestei hotărâri, S.D. a declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe, la această secţie.
La termenul din 9 septembrie 2008 fixat în ambele dosare, Curtea a dispus conexarea acestor dosare şi continuarea judecăţii sub nr. 14119/2/2005.
Prin Decizia civilă nr. 854 din 18 noiembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 14119/2/2005 (număr în format vechi 1572/2005) Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de intervenţie în nume propriu a numitei S.D.; a admis cererea de intervenţie accesorie, în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., formulată de R.M. în nume propriu şi în calitate de mandatar al numiţilor L.C.A. şi L.F.A.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul R.V.Ş. în interesul contestatorului N.D.I.
A admis apelurile declarate de contestatorul N.D.I., intimata R.A.A.P.P.S., împotriva sentinţei civile nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta S.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1684 din 18 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.E.F.P. şi cu intervenienţii L.C.A., L.F.A., R.M. şi R.V.Ş..
A desfiinţat sentinţa civilă nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunţată în dosarul nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi Sentinţa civilă nr. 1684 din 18 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauzele conexate, pentru soluţionarea pe fond, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Prin opinia separată a magistratului, judecător P.A., s-a respins acţiunea ce face obiectul dosarului nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, întrucât apelantul - contestator N.D.I. este lipsit de calitate procesuală activă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut în primul rând, că se impune admiterea cererii de intervenţie formulată de intervenienta D.S., în nume propriu, întrucât în baza sentinţei civile nr. 135 din 16 februarie 2005 pronunţată în dosarul nr. 222/2004 al Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea cotei de ½ din suprafaţa de 51.964,15 m.p. şi construcţiile situate pe aceasta, imobil amplasat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, iar în aceste condiţii, intervenienta are un interes în demararea cererii de intervenţie justificat de raporturile juridice dintre aceasta şi fosta proprietară a imobilului, dar şi în raport de contestatorul R.I., prin moştenitor N.D.I.
A fost admisă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii R.M. în nume propriu, cât şi în calitate de procurator al intervenienţilor L.F.A. şi L.C.A., în favoarea R.A.A.P.P.S., întrucât, în baza Legii nr. 10/2001, aceştia au înregistrat o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 5.927 m.p., dându-se o soluţie nefavorabilă de R.A.A.P.P.S., situaţie ce a nemulţumit pe intervenienţii care, considerând că au făcut dovada dreptului de proprietate, această suprafaţă s-ar suprapune peste terenul solicitat de contestatorul N.D.I.
S-a admis şi cererea de intervenţie accesorie a intervenientului R.V.Ş. în favoarea contestatorului, întrucât a încheiat cu autorul acestuia, R.I., în prezent decedat, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 892 din 23 septembrie 2004, prin care s-a obligat să vândă acestuia cota de 40% din dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului, sub condiţia restituirii în natură.
Cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.D. în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. s-a considerat că este nefondată, întrucât aceasta a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., prin care a înţeles să-şi valorifice propriul drept, cerere soluţionată în fond şi ataşată la prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că atât contestatorul I.R., prin moştenitorul testamentar N.D.I., cât şi reclamanta S.D. au calitatea de persoane îndreptăţite şi, implicit, calitate procesuală activă, fiind titulari ai dreptului revendicat prin acţiunile înregistrate în justiţie, aceştia având calitatea de legatari universali, fiind nepoţii de frate ai autoarei G.D., proprietarul imobilului solicitat ce a fost preluat de către Statul Român în anul 1950, calitate de moştenitor conferită de testamentul olograf încheiat la data de 1 aprilie 1968, şi consolidată prin emiterea certificatului de moştenitor nr. XXX din 12 septembrie 1972.
Referitor la acţiunea în revendicare promovată pe dreptul comun de către reclamanta S.D., instanţa de apel a reţinut că este admisibilă chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, faţă de practica constantă a instanţelor de judecată şi de dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care oferă oricărei persoane cadrul necesar de a revendica drepturile fundamentale şi de a se adresa justiţiei într-un liber acces pentru recunoaşterea acestora.
S-a apreciat că se impune admiterea tuturor apelurilor declarate de părţi şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în condiţiile în care atât contestatorul N.D.I. cât şi reclamanta S.D. au vocaţie succesorală universală şi au pornit cu acţiuni în revendicarea aceluiaşi drept, astfel încât este admisibil demersul fiecăruia, analiza dreptului lor urmând a se face în mod unitar prin reluarea judecăţii asupra fondului.
Împotriva deciziei respective, la data de 26 martie 2009 şi respectiv 31 martie 2009, în termen legal, au declarat recurs atât contestatorul N.D.I. şi intervenientul accesoriu în interesul contestatorului, R.V.Ş., cât şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, contestatorul N.D.I. a criticat în primul rând Decizia recurată în privinţa cererilor de intervenţie formulate de intervenienta D.S., atât în nume propriu cât şi în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S. şi de intervenienţii - accesorii R.M., L.C.A., L.F.A. şi R.V.Ş.
Cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienta S.D. s-a susţinut că prin încheierea din 8 ianuarie 2008, instanţa de apel a respins-o în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că nu a existat acordul tuturor părţilor privind admiterea sa în faza apelului, însă această cerere trebuia respinsă, ca inadmisibilă, întrucât intervenienta nu putea invoca vreun drept al său, devreme ce acesta era pierdut prin nedepunerea unei modificări în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat că şi cererea de intervenţie-accesorie, formulată de aceeaşi intervenientă în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S., trebuia respinsă ca inadmisibilă şi nu pe baza considerentelor că vizează un interes propriu şi nu o apărare în favoarea pârâtei.
S-a reţinut că, în mod greşit, s-a admis şi cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S. formulată de intervenienţii R. şi L., întrucât aceasta a fost calificată greşit, fiind vorba de o intervenţie în nume propriu, în condiţiile în care s-a invocat un drept propriu, iar pe de altă parte intervenienţii nu au făcut dovada calităţii de succesori ai pretinşilor proprietari ai terenului (Z.L. şi A.L.); că prin Decizia civilă nr. 314/A/2004 a Tribunalului Municipiului Bucureşti s-a stabilit irevocabil că intervenienta R.M. nu are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001 şi i s-a acordat teren în baza Legii nr. 18/1991.
Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea sa, de către intervenientul R.V.Ş., s-a susţinut că în mod greşit a fost admisă întrucât, acest intervenient nu a sprijinit nici o apărare a sa, textul legal având în vedere o apărare efectivă, iar nu una pur formală, lipsită de orice argument sau motivaţie.
În acelaşi timp, s-a arătat că în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanţa, prin dispozitivul deciziei recurate, a admis cererea de intervenţie în nume propriu a intervenientei S.D., după ce prin încheierea interlocutorie din data de 8 ianuarie 2008, aceeaşi instanţă de apel respinsese, în principiu, cererea de intervenţie.
S-a mai criticat Decizia recurată şi sub alte aspecte de ordin procedural, în sensul că au fost încălcate prevederile art. 49 alin. (2) şi art. 53 C. proc. civ., conexându-se în faza de apel la contestaţia formulată de el în baza Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare promovată de reclamanta S.D., în condiţiile în care cauza şi obiectul celor două cereri erau total diferite, iar, pe de altă parte, în mod greşit, s-a repus cauza pe rol, după ce obiecţiunile la raportul de expertiză fuseseră respinse, iar intervenientei R.M. i s-au încuviinţat noi probe după ce administrarea acestora era finalizată.
Pe fondul cauzei, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat ca fiind admisibilă acţiunea în revendicare formulată de aceasta pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, avându-se în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, iar, pe de altă parte, nu s-a analizat legitimarea procesuală activă a numitei G.D., neexistând nici un înscris care să ateste că aceasta este una şi aceeaşi persoană cu S.D. menţionată în testament şi certificatul de moştenitor.
S-a considerat, sub acest aspect, că prin respingerea cererii de intervenţie în nume propriu a intervenientei S.D., trebuia respins şi apelul declarat de aceasta împotriva hotărârii primei instanţe, prin care i se respinsese, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.
S-a concluzionat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe pronunţată în urma contestaţiei formulate în baza procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 şi respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii prin care i s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, iar pe fondul cauzei să i se restituie întreg imobilul format din teren şi construcţii, în suprafaţă de 51.964 m.p. situat pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intervenientul accesoriu R.V.Ş., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aceleaşi aspecte şi considerente ca şi recurentul-contestator N.D.I., în ceea ce priveşte admiterea cererilor de intervenţie formulată de intervenienta în nume propriu S.D. şi de intervenienţii accesorii R.M., L.F.A. şi L.C.A., precum şi cu privire la admiterea apelului care a fost promovat de către S.D. şi care a fost dat cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi de art. 4 alin. (4) şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În plus, s-a susţinut că Decizia recurată cuprinde motive contradictorii ce se reflectă în dispoziţii contradictorii, întrucât admiterea oricăruia dintre cele trei apeluri conduce la respingerea celorlalte două, de asemenea admiterea oricăruia dintre apelurile promovate de către N.D.I. sau reclamanta S.D., excludea admiterea cererilor de intervenţie în interesul pârâtei R.A.A.P.P.S.
S-a arătat, sub acest aspect, că singurul apel analizat pe fond a fost cel promovat de reclamantă, astfel încât se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în apel, conform art. 312 alin. (3) tezele II şi III C. proc. civ.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P., prin motivele de recurs, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1684 din 18 decembrie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că este admisibilă acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a legii speciale cu caracter reparatoriu nr. 10/2001.
Astfel, s-a arătat că situaţia juridică a imobilului aflat în litigiu este reglementată prin Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel, prin Decizia recurată, a ignorat la pronunţarea acesteia Decizia Curţii Constituţionale nr. 373 din 4 mai 2006 şi deciziile nr. 9 din 20 martie 2006, nr. 53 din 4 iunie 2007 şi nr. 33 din 9 iunie 2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, precum şi prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
La data de 2 octombrie 2009, intimata - reclamantă D. (căsătorită P.) S. a formulat întâmpinări la recursurile declarate de contestatorul N.D.I., de intervenientul accesoriu R.V.Ş. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acestora ca nefondate.
De asemenea, la data de 16 octombrie 2009, pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare la recursul declarat de contestatorul N.D.I., invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia, în condiţiile în care nu poate avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, în mod greşit cele două instanţe considerând că are calitatea de legatar universal al defunctei autoare G.D., în realitate certificatul de moştenitor nr. XXX/1972 instituindu-l pe autorul acestuia (I.R.) în calitate de legatar cu titlu particular.
S-a arătat, sub acest aspect, că au fost încălcate dispoziţiile art. 894 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „orice legat care nu este cu titlu universal este singular", ceea ce conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, privite izolat, cele două instanţe interpretând greşit testamentul întocmit în anul 1968 de către autoarea G.D., în condiţiile în care nepoţilor, S.D. şi I.R., defuncta le-a testat bunuri individuale determinate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de considerentele deciziei recurate şi de motivele de casare invocate de recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:
Autoarea reclamantei S.D. şi a contestatorului I.R. a deţinut în proprietate imobilele aflate în litigiu, conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 mai 1935 prin care numitul P.A. vinde către Societatea Anonimă Română „R." terenul în suprafaţă de42.000 m.p. compus din trei loturi de împroprietărire cu numerele 138, 139, 140, societate dizolvată conform jurnalului nr. 5229 din 18 mai 1938 din Dosarul nr. 1225/1935 al Tribunalului Ilfov, secţia I comercială, prin care proprietatea trece la autoarea G.D., fostă G.G., căsătorită în anul 1941 cu A.D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
De asemenea, reclamanta S.D. este fiica lui M.D. şi M.D.A. (fiul lui G. şi A.D.), aceştia din urmă fiind şi părinţii lui A.D.
Prin urmare, A. şi M.D. au avut calitatea de fraţi, S.D. fiind fiica lui M.D., astfel încât reclamanta este nepoata de frate a autoarei G.D.
La rândul său, contestatorul I.R. este fiul lui V.I. (frate cu numitul A.D., căsătorit cu G.D. şi antedecedat acesteia la data de 9 mai 1957), conform înscrisurilor aflate la fila 336, Dosar nr. 14119/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acesta având calitatea de nepot de frate a aceleiaşi autoare, G.D.
Aceste înscrisuri însă, nu fac dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru contestatorul I.R., în sensul Legii nr. 10/2001, precum şi a calităţii de proprietar al imobilelor aflate în litigiu pentru reclamanta S.D., proprietate nedobândită prin moştenire legală.
Aceasta întrucât cei doi nu au calitatea de moştenitori legali ai autoarei G.D., câtă vreme sunt nepoţi de frate ai soţului acesteia A.D., antedecedat acesteia în cursul anului 1957, astfel încât A.D. nu a putut-o moşteni pe soţia sa G.D., pentru ca apoi, prin retransmitere, succesiunea în privinţa bunului imobil solicitat, să se transmită către succesorii acestuia S.D. şi I.R. al cărui moştenitor testamentar este contestatorul N.D.I.
În acest sens, dispoziţiile art. 654 C. civ., stipulează faptul că, orice persoană este capabilă de a moşteni, sub condiţia să existe la data deschiderii succesiunii, astfel încât cei care au murit înainte de cujus, nu-l pot moşteni pe acesta, căci la data când s-ar naşte dreptul lor succesoral, ei nu se mai bucură de personalitate, dovada supravieţuirii succesibilului făcându-se de obicei cu uşurinţă prin extrasul de pe actul de deces.
Dovada existenţei în momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (art. 1169 C. civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză, dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar ulterior a decedat, iar drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi.
În această din urmă ipoteză, dobândirea moştenirii are loc prin retransmitere, instituţie specifică atât moştenirii legale cât şi testamentare, în baza acesteia moştenitorul legal sau testamentar, supravieţuind un timp cât de scurt defunctului, dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă şi, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor săi moştenitori legali sau testamentari (moştenire succesivă sau subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale, prin retransmitere, trebuie să dovedească existenţa moştenitorilor (ascendenţii lor) în momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată de aceştia, inclusiv existenţa lor la data deschiderii acestei din urmă moşteniri.
Faţă de cele arătate, în condiţiile în care reclamanta şi contestatorul sunt nepoţii de frate al lui A.D., căsătorit cu G.D., proprietarul imobilelor aflate în litigiu la data preluării lor de către stat, A.D. care a decedat anterior soţiei sale, în cursul anului 1957, se poate concluziona că acesta, nefiind în viaţă la data deschiderii succesiunii soţiei sale G.D., nu a putut să o moştenească pe aceasta, astfel încât nu a putut retransmite averea succesorală a acesteia, către descendenţii săi de frate, nepoţii S.D. şi I.R..
Prin urmare, aceştia neavând calitatea de moştenitori legali ai autoarei G.D., în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta S.D. are calitate procesuală activă în cadrul acţiunii civile în revendicare şi că şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în litigiu, proprietate dobândită prin moştenire legală, cât şi faptul că I.R., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul acestei legi speciale cu caracter reparatoriu.
În al doilea rând, este eronată şi cea de-a doua teză reţinută de către instanţa de apel, potrivit căreia reclamanta şi contestatorul au calitate procesuală activă, fiind îndreptăţiţi la restituire, în calitatea acestora de moştenitori testamentari (legatari universali), calitate conferită de testamentul întocmit de autoarea G.D. la data de 10 aprilie 1968, în limba franceză şi tradus în limba română (încheierea de legalizare a traducerii din 25 noiembrie 1968 la Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov), şi a certificatului de moştenitor nr. XXX/1972 autentificat de Notariatul de Stat local al Sectorului nr. 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 350/1972.
Aceasta, întrucât testamentul respectiv a fost calificat în mod greşit ca fiind un legat universal, în realitate, din conţinutul acestuia, rezultând fără echivoc faptul că este vorba de un legat cu titlu particular, prin testamentul respectiv autoarea G.D., testând în favoarea a 11 beneficiari, printre care reclamanta şi contestatorul, bunuri mobile individual determinate.
În acelaşi timp, expresia folosită de testatoare în finalul filei a doua din legat - „împărţiţi sau vindeţi tot ce mai rămâne" - cu referire expresă la nepoţii săi S.D. şi I.R., nu poate fi interpretată în sensul determinant al calificării înscrisului pentru cauză de moarte, ca fiind un legat universal.
Prin folosirea cuvintelor respective, testatoarea nu a dorit altceva decât să specifice faptul că dorinţa sa este aceea ca cei doi nepoţi ai săi să-şi împartă între ei celelalte bunuri mobile existente în domiciliu şi care nu fac obiectul legatelor cu titlu particular, beneficiari fiind persoanele enumerate în testament.
Această concluzie se impune întrucât legatul universal este acela care conferă legatarului chemare eventuală la întreaga succesiune (art. 888 C. civ.); legatul cu titlu universal este cel care dă legatarului chemare la o fracţiune din moştenire, aceste legate fiind nominalizate în art. 894 C. civ. (legatul tuturor nemişcătoarelor; legatul tuturor mişcătoarelor; legatul unei fracţiuni din mişcătoare şi legatul unei fracţiuni din nemişcătoare), iar legatul cu titlu particular este acela care dă legatarului vocaţie la unul sau mai multe bunuri determinate, considerate în individualitate lor.
În acest sens, C. civ., în dispoziţiile art. 894, dă o definiţie negativă legatului cu titlu particular şi anume: „orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este particular".
Aceste dispoziţii legale au fost interpretate în sensul că, nu emolumentul, ci vocaţia determină caracterul legatului, în această privinţă testamentul putând fi calificat ca fiind universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, potrivit voinţei testatorului.
În cauză, însă, voinţa testatorului priveşte exclusiv împărţirea bunurilor mobile, iar expresia „împărţiţi şi vindeţi tot ce mai rămâne" nu poate fi interpretată decât cu referire la restul bunurilor mobile rămase ca bunuri determinabile.
Aşadar, atât reclamanta S.D., cât şi contestatorul I.R. au dobândit, în baza testamentului respectiv, doar calitatea de legatari particulari, aceştia neputând culege decât bunurile mobile individualizate prin testament, neavând vocaţie succesorală concretă la bunurile imobile rămase de pe urma defunctei.
Prin urmare, reclamanta S.D. nu are justificare procesuală activă de a revendica imobilele aflate în litigiu, iar contestatorul I.R. nu are calitate de persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme vocaţia succesorală testamentară a acestora este limitată doar la bunuri mobile, prin legatul respectiv, testatoarea G.D. conferindu-le doar calitatea de legatari cu titlu particular.
Prin admiterea acestei excepţii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a contestatorului, recurentului-contestator N.D.I. (moştenitorul testamentar al lui I.R.) nu i se creează o situaţie mai grea în propria-i cale de atac, întrucât legitimarea procesuală activă a părţilor este un motiv de ordine publică, şi excepţia respectivă a fost invocată prin întâmpinare de către intimata - pârâtă R.A.A.P.P.S., iar prin prisma Legii nr. 10/2001, recurentul - contestator nu-şi demonstrează calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) litera a şi art. 4 alin. (2).
Pe de altă parte, recursul declarat de contestatorul I.R. este fondat, în ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., pe dreptul comun şi întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, act normativ special cu caracter reparatoriu ce reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .
Sub acest aspect, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., este admisibilă şi după apariţia Legii nr. 10/2001, faţă de practica constantă a instanţelor de judecată şi de dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aceasta întrucât, prin raportare la situaţia de fapt existentă în cauza dedusă judecăţii, situaţia juridică a imobilului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/200 şi prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a recursului în interesul legii privind acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat şi de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia menţionată, a fost consacrat principiul conform căruia „concursul dintre legea specială ( Legea nr. 10/2001) şi legea generală ( art. 480 C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Astfel, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la revendicarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, iar accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, numai în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare era guvernată pe dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun a fost înlocuit cu o lege specială, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură prealabilă, obligatorie, anterior sesizării instanţei.
Prin urmare, legea nouă suprimă practic acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect imobilele preluate de stat în perioada regimului politic existent în România anterior lunii decembrie a anului 1989, şi fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator.
În acelaşi timp, este adevărat şi faptul că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, se instituie şi o excepţie, în sensul că dacă „sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice".
În cauză, nu este însă aplicabilă această excepţie, care nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care reclamanta S.D. nu şi-a întemeiat acţiunea şi pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi pe jurisprudenţa C.E.D.O.
În acelaşi timp, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., invocată prin întâmpinare, reclamanta nu deţine „bun" în sensul Convenţiei sau măcar o speranţă legitimă de a-şi recupera şi a intra în posesia bunului imobil preluat în mod abuziv de Statul Român, câtă vreme aceasta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, neformulând notificare în cadrul procedurii speciale, pentru a se putea verifica în raport de datele concrete ale speţei conformitatea Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile C.E.D.O.
Prin urmare, neurmând procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru a se putea stabili în acest cadru juridic dacă este posibilă sau nu restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, sau dacă este posibilă acordarea de măsuri reparatorii, nu mai poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., care să impună conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea Fundamentală.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct.9 C. proc. civ., iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sunt admisibile recursurile declarate de contestatorul N.D.I., intervenientul accesoriu Vlad Rotaru-Şerban şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P. în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanta S.D., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivele de ordin procedural invocate prin motivele de recurs de către contestator şi intervenientul accesoriu în favoarea sa, R.V.Ş., Înalta Curte constată următoarele:
Astfel, dispoziţiile art. 49 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., stipulează faptul că intervenţia este un interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său şi că ea este în interesul uneia dintre părţi când sprijină numai apărarea acesteia.
Prin urmare, intervenţia este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces, intervenţia voluntară fiind folosită de terţul care urmăreşte să i se recunoască sau stabilească un drept propriu, iar intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit, natura juridică a acesteia fiind una de apărare.
Aceste dispoziţii de ordin teoretic procesual au fost aplicate corect de către instanţa de apel la datele concrete ale speţei şi, în consecinţă, în mod legal au fost caracterizate ca fiind accesorii cererile de intervenţie formulate de intervenientul R.V.Ş., în favoarea contestatorului N.D.I. şi de intervenienţii R.M., L.C.A. şi L.F.A., în favoarea pârâtei R.A.A.P.P.S.
Aceasta, întrucât intervenienţii nu au intervenit în proces pentru a invoca un drept propriu, ci pentru sprijinirea celor două părţi; intervenientul R.V.Ş., fiind interesat să-l sprijine pe contestator pentru a triumfa în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, întrucât este beneficiarul unu antecontract de vânzare-cumpărare cu acesta, având ca obiect o parte din imobilul aflat în litigiu, iar ceilalţi intervenienţi sprijinind-o pe pârâta R.A.A.P.P.S., în condiţiile în care au susţinut că terenul solicitat s-ar putea suprapune cu suprafaţa ce le-a fost acordată în aceeaşi zonă, în baza legilor fondului funciar.
De asemenea, măsura conexării celor două dosare de către instanţa de apel, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun de către reclamanta S.D. şi contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., a fost luată în baza dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., ca o măsură de bună administrare a justiţiei, fiind lăsată la aprecierea instanţelor, pentru a se evita pericolul contrarietăţii de hotărâri, neputându-se susţine că prin conexare, cererile şi-au pierdut indivizibilitatea şi că părţile ar putea avea mai multe drepturi decât acelea pe care le-ar fi putut avea dacă nu ar fi fost dispusă măsura conexării.
În acelaşi timp, conexitatea, spre deosebire de litispendenţă, presupune două afaceri distincte şi care, fără să fie legate între aceleaşi părţi, prezintă astfel de raporturi între ele, încât cele două instanţe sesizate ar putea pronunţa hotărâri contradictorii, astfel încât se impune reunirea celor două cauze.
În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a dispus conexarea celor două cauze; admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii R. în favoarea R.A.A.P.P.S, precum şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.D., în favoarea aceleiaşi pârâte.
În schimb, instanţa de apel a soluţionat greşit din punct de vedere procedural, cererea de intervenţie în mod propriu formulată de S.D. în cadrul contestaţiei introdusă în baza Legii nr. 10/2001 de către contestatorul I.R., încălcându-se dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, prin încheierea interlocutorie de şedinţă din data de 8 ianuarie 2008, instanţa de apel a respins, în principiu, cererea de intervenţie în nume propriu formulată de S.D., avându-se în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ. şi faţă de împrejurarea că nu există acordul tuturor părţilor privind admiterea sa în faza apelului, pentru ca, ulterior, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa să admită aceeaşi cerere de intervenţie principală.
Încheierea de şedinţă respectivă, din data de 8 ianuarie 2008, este una interlocutorie, care leagă instanţa, astfel încât aceasta nu mai putea reveni asupra ei, astfel încât, în mod eronat, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a revenit asupra hotărârii iniţiale, dispunând admiterea cererii de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienta S.D.
Pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanta nu are legitimare procesuală activă pentru a formula acţiune în revendicare pe dreptul comun, astfel încât, şi din acest punct de vedere, intervenţia principală a acesteia în cadrul dosarului având ca obiect Legea nr. 10/2001, trebuie respinsă ca neîntemeiată.
În acelaşi timp, cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul R.V.Ş. în interesul contestatorului N.D.I., a fost soluţionată în mod corect de către instanţa de apel, prin admiterea acesteia în condiţiile în care se întemeia pe antecontractul încheiat între părţi, acesta având interesul să susţină admiterea contestaţiei formulată în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 şi sprijinind poziţia procesuală a contestatorului.
În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că Decizia recurată este afectată de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de contestatorul N.D.I., de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti pentru Statul Român şi de către intervenientul accesoriu R.V.Ş. împotriva Deciziei civile nr. 854 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Se va modifica în parte Decizia recurată în sensul că: se va respinge cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.D., ca neîntemeiată; se va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de R.V.Ş. în interesul apelantului-reclamant N.D.I., ca neîntemeiată; se va respinge apelul declarat de reclamantul N.D.I. împotriva sentinţei nr. 135 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat; se va admite apelul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.; se va schimba în tot sentinţa civilă nr. 135 din 16 februarie 2005, în sensul că se va respinge contestaţia formulată de reclamantul N.D.I., ca nefondată; se va respinge apelul declarat de reclamanta S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1684 din 18 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind admiterea cererii de intervenţie accesorie în favoarea R.A.A.P.P.S. formulată de R.M., în nume propriu şi în calitate de mandatar a numiţilor L.C.A. şi L.F.A., precum şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de S.D. în favoarea R.A.A.P.P.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul N.D.I., de pârâtul M.F.P., pentru Statul Român şi de intervenientul R.V.Ş. împotriva Deciziei nr. 854 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că:
Respinge cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.D., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de R.V.Ş. în interesul apelantului - reclamant N.D.I., ca neîntemeiată.
Respinge apelul declarat de reclamantul N.D.I. împotriva Sentinţei nr. 135 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Admite apelul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot Sentinţa civilă nr. 135 din 16 februarie 2005, în sensul că respinge contestaţia formulată de reclamantul N.D.I., ca nefondată.
Respinge apelul declarat de reclamanta S.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1684 din 18 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind admiterea cererii de intervenţie accesorie în favoarea R.A.A.P.P.S. formulată de R.M., în nume propriu şi în calitate de mandatar a numiţilor L.C.A. şi L.F.A., precum şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de S.D. în favoarea R.A.A.P.P.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1186/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 103/2010. Civil → |
|---|
