ICCJ. Decizia nr. 1186/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1186/2010
Dosar nr. 11184/118/2007
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 670 din 22 martie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Oraşului Eforie, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea faptului că pârâtul nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii referitoare la constatarea faptului că pârâtul primarul Oraşului Eforie nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. şi P.T.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Oraşului Eforie, referitoare la constatarea faptului că pârâtul Primarul Oraşului Eforie nu a răspuns notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii în ceea ce priveşte obligarea la restituirea în natură sau atribuirea de terenuri în compensare, a respins ca prematur formulată cererea reclamanţilor P.M.V., I.C.A., P.B.M.P., S.M.I. şi P.T.E., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local Eforie de obligare a pârâţilor la restituirea în natură a unor terenuri sau atribuirea de terenuri în compensare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Primarul oraşului Eforie în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, s-a avut in vedere conţinutul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte obligaţia primarilor localităţilor de a emite dispoziţia motivată de soluţionare a notificării.
Ca urmare, constatarea lipsei unui răspuns, în principiu, vizează omisiunea primarului de a emite dispoziţia motivată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesual pasivă presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată în calitate de pârâta şi persoana căreia îi incumbă obligaţia corelativă dreptului protejat prin acţiune.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 1079 din 30 iulie 2001 la B.E.J. D.V., reclamanţii au solicitat Primăriei Eforie restituirea imobilelor în cauză sau atribuirea unor terenuri în echivalent ori acţiuni la SC C.S. SA.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, s-a reţinut ca, la termenul de judecata din 05 octombrie 2006, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă, apărătorul reclamanţilor, prezent în faţa instanţei, a precizat că primul capăt de cerere este un capăt de cerere distinct.
Acţiunea în constatare reglementată de art. 111 din C. proc. civ. este acea acţiune prin care se solicită numai constatarea existenţei unui drept subiectiv sau inexistenţa unui drept al pârâtului, cu alte cuvinte existenţa sau inexistenţa unui raport juridic.
Pe calea acestei acţiuni nu se poate solicita constatarea unor situaţii de fapt, o asemenea cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ., fiind inadmisibilă.
Or, în cauză, reclamanţii solicită constatarea unei situaţii de fapt, respectiv o inacţiune a pârâtului.
Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii în ceea ce priveşte capătul doi de cerere, s-a arătat ca, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Ca urmare, obligaţia primarului în cazul de faţă, de a răspunde notificării se naşte la data înregistrării notificării, sau, după caz, la data depunerii tuturor actelor doveditoare.
Identificarea bunului care a făcut obiectul proprietăţii autorilor persoanelor ce se consideră îndreptăţite este esenţială pentru a se putea soluţiona notificarea formulată, soluţia depinzând de această identificare, respectiv de stabilirea faptului dacă terenul este liber sau ocupat, măsura în care este ocupat şi construcţiile sau lucrările utilitare de care acesta este grevat. De asemenea, pentru soluţionarea notificării este esenţial a se stabili cine deţine imobilul în cauză, astfel încât să se determine cine este obligat la emiterea deciziei sau dispoziţiei de soluţionare a notificării.
În cauză, s-a constatat că reclamanţii nu au depus înscrisuri suficiente sau alte mijloace de probă la organul învestit cu soluţionarea notificării, în vederea identificării exacte a terenurilor a căror restituire o reclamă, deşi din adresele din 28 februarie 2001 şi din 28 februarie 2001 emise de SC P. SA Constanţa rezultă necesitatea analizării planului de parcelare Tuzla din 1926, întocmit de M.A.D., aprobat cu jurnalul nr. 1593/1926, solicitat de instanţă şi depus abia în faţa acesteia. Necesitatea acestei probe rezultă din chiar formularea notificării, în care se identifică terenurile respective prin număr de lot, iar nu prin vecinătăţi, numere de lot care, astfel cum rezultă din adresele SC P. SA menţionate, corespund planului de parcelare din 1926, fiind necesară realizarea de către autoritatea administrativă a unei expertize pentru identificarea terenurile respective, expertiză care în lipsa documentaţiei complete nu era posibilă.
Mai mult, în interogatoriul depus pentru pârâţi, reclamanţii au solicitat prin prima întrebare să se răspundă dacă loturile de teren în cauză sunt identificate corect în adresele din 28 februarie 2001 care însă fac o identificare generică, prin încadrarea în zone, iar nu una precisă prin vecinătăţi şi nu raportat la schiţele cadastrale, planurile de situaţie depuse în anexă având un caracter informativ şi neoficial. Aceasta vădeşte împrejurarea că reclamanţii nu cunosc cu exactitate locaţia terenurilor respective şi tind la a deplasa sarcina probei către organul administrativ învestit cu soluţionarea notificării, deşi potrivit normelor juridice expuse anterior, sarcina probei le incumba.
Prin Decizia nr. 303/ C din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul civil formulat de reclamanţii P.M.V., I.C.A., S.M.I. şi P.T.E., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local Eforie, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza pentru soluţionarea fondului la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Obiectul cererii de chemare judecată a fost foarte clar precizat, în sensul că apelanţii reclamanţi au solicitat, în primul rând, să se constate că Primarul Oraşului Eforie nu a răspuns la notificarea formulată. De asemenea, s-a mai solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă totală de 1.500 m.p., teren situat în Eforie Sud.
Art. 25 din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ pentru unităţile administrativ-teritoriale şi el trebuie respectat de toate părţile din litigiu, aspect pe care instanţa nu l-a avut in vedere.
Apelanţii reclamanţi au notificat Primăria Oraşului Eforie, conform notificării înregistrate sub nr. 1079/2001 la B.E.J. D.V. si au anexat acestei notificări o parte din înscrisuri.
În temeiul art. 129 din C. proc. civ., instanţa de fond avea obligaţia să analizeze la momentul depunerii notificării, ce acte au fost depuse de părţi, iar în cazul în care considera că se impunea completarea probatoriilor trebuia să le pună în vedere acest lucru şi, de asemenea, în raport de data notificării, respectiv anul 2001, şi de data introducerii acţiunii - 04 septembrie 2006, să aprecieze dacă Primarul Oraşului Eforie si-a îndeplinit sau nu obligaţiile legale.
Din moment ce s-a luat părţilor un interogatoriu în instanţă, au fost depuse acte în completare, se putea aprecia dacă există elemente suficiente pentru a se pronunţa asupra fondului.
Legea nr. 10/2001 are un caracter profund reparatoriu, legiuitorul urmând să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârşite de stat, iar termenul de 60 de zile este un termen imperativ, nefiind un termen de recomandare.
Nimic nu poate împiedica apelanţii să solicite în instanţă obligarea persoanei deţinătoare să răspundă la notificare. Chiar dacă actele erau incomplete, unitatea deţinătoare avea obligaţia să pună în vedere apelanţilor reclamanţi completarea acestora.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1555 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanta, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâţii să atribuie reclamanţilor în compensare, un teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice edilitare cu terenul preluat în suprafaţă de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol, întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza oraşului Eforie propuse pentru acordarea de teren în compensare, a respins ca nefondate pretenţiile vizând restituirea în natură a loturilor menţionate.
Prima instanţă a reţinut, din analiza coroborată a probelor administrate in cauza că, prin notificarea înregistrată sub nr. 1079 din 30 iulie 2001, reclamanţii au solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001, restituirea unor terenuri în suprafaţă totală de 1500 mp, identificate drept loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din Eforie Sud sau, dacă retrocedarea în natură nu mai este posibilă, acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a constatat că reclamanţii intra in sfera de aplicare a prevederilor legii speciale, întrucât, făcând dovada titlului de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în suprafaţă totală de 1500 mp, preluate în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - preluarea fiind, prin urmare, una abuzivă - aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite, în înţelesul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că sunt incidente în cauză si dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Pe aspectul situaţiei juridice actuale a loturilor, s-a reţinut că, din concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. M.C.R., a rezultat că terenurile, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509, sunt ocupate de complexul de cazare (căsuţe) şi un restaurant, aflate în administrarea SC C.S. SA, gradul de ocupare fiind de 100%, astfel încât acestea nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În această situaţie, instanţa a obligat pârâţii să atribuie, în natură, în compensare, un teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice, edilitare cu terenul preluat în suprafaţă de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza oraşului Eforie, propuse pentru acordarea de teren în compensare.
Prin Decizia civila nr. 179/ C din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul pârâţilor, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Art. 1 din Legea nr. 10/2001 generează, prin interpretarea lui literală şi sistematică, înţelesul statuat constant in doctrina şi în jurisprudenţa instanţei supreme în legătură cu caracterul subsecvent etapizat al măsurilor reparatorii consacrate de legea specială.
Prin urmare, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului supus reglementării Legii nr. 10/2001 deschide în mod direct dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea în echivalent a altor bunuri sau servicii de valoare egală bunului nerestituit, iar în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Susţinerile apelanţilor pârâţi, potrivit cu care autoritatea publică locala deţinătoare are atributul stabilirii modalităţii de despăgubire efectivă, sunt parţial întemeiate, însă ele îşi găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legi, iar nu în viziunea unei libertăţi arbitrare a entităţii publice respective.
Prin urmare, ori de câte ori nu se probează de către persoana deţinătoare că este imposibilă alocarea unor bunuri în compensare -ceea ce nu echivalează cu dovada unui fapt negativ, ci cu valorificarea materialului probator în acest sens - ea va fi ţinută să acorde măsurile reparatorii prin echivalent sub forma atribuirii de bunuri şi servicii în compensare, fără a se putea prevala de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În speţă, în absenţa unor înscrisuri care să ateste că a fost finalizata procedura de identificare şi evaluare a acelor bunuri ce pot fi atribuite in compensare (atribut exclusiv al autorităţii locale) şi că, prin măsurile reparatorii luate în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost alocate toate aceste resurse, apelanţii nu pot evoca interesul comunităţii locale şi necesităţile de dezvoltare regională.
Instanţele de judecată au obligaţia de a statua în fapt şi în drept asupra situaţiilor deduse judecăţii, iar simpla raportare a autorităţii la imperativul rezervării unor locaţii pentru obiective de interes social nu este de natură să prezume temeinicia unor astfel de susţineri, câtă vreme ea nu îşi găseşte fundamentarea în baza probelor administrate.
În acest context a fost evaluată sub aspect probator şi adresa din 26 iunie 2009 a Primăriei Oraşului Eforie - Direcţia de Administraţie Publică Locală, care atestă că în perioada 2002 - 2008 au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest sens, ceea ce poate prezuma că pronunţarea unei asemenea soluţii în speţă nu constituie decât premisa restituirii, în această modalitate, a terenurilor preluate abuziv.
Împotriva decimei instanţei de apel au formulat cerere de recurs, la data de 17 august 2009, pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local al oraşului Eforie, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
S-a susţinut ca instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - textul de lege conţine posibilitatea pentru entitatea învestită, ca atunci când restituirea în natură a bunului nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii ori să facă propunere de despăgubiri în măsura în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, legiuitorul a prevăzut şi a luat în considerare şi varianta în care nu ar exista posibilitatea acordării de bunuri şi servicii în compensare, situaţie în care soluţia ce va fi adoptata va fi aceea de propunere de despăgubiri. Scopul pentru care a fost inserată o astfel de prevedere a fost acela de a se evita pronunţarea unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de realizat.
În practica instanţei supreme s-a statuat ca identificarea unor astfel de bunuri şi aprecierea asupra caracterului lor disponibil sunt în competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării, soluţie care decurge din necesitatea urbanistică şi edilitară a unităţilor administrativ-teritoriale respective.
Or, s-a adus la cunoştinţa instanţei de apel că nu mai există terenuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel încât o soluţie care să ii oblige sa acorde în compensare un teren în suprafaţa de 1500 mp, având aceleaşi caracteristici urbanistice şi edilitare, este imposibil de realizat, cu atât mai mult cu cât caracteristicile pe care va trebui să le aibă terenul, impuse de instanţă, nu vor putea fi niciodată îndeplinite, soluţia fiind fără finalitate, imposibil de executat.
Şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a impus punctul de vedere potrivit cu care soluţia instanţelor interne trebuie să aibă o finalitate precisă, fără să instituie drepturi iluzorii ce nu ar putea fi niciodată realizate.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: în drept, potrivit art. 26 (1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după ce entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după ca% prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită."
Măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, conferă entităţii investite cu soluţionarea notificării prerogativa reala si concreta de a oferi persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi, respectiv, sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Dat fiind acest context legislativ favorabil restabilirii situaţiei anterioare pentru foştii proprietari sau moştenitorii acestora, inclusiv prin modalitatea compensării cu alte bunuri, jurisprudenţa instanţelor de judecata a statuat in mod constant ca persoana îndreptăţită este în drept să solicite, iar instanţele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deţinătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite bunuri - uneori identificate chiar de către persoana îndreptăţită ca fiind disponibile -nu sunt înscrise în tabelul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din lege. S-a stabilit astfel ca, măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare ci, dimpotrivă aceasta este obligată ca atunci când deţine bunuri sau servicii disponibile să le înscrie în tabelul mai sus arătat şi să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În cauza de faţă, instanţa de apel nu s-a preocupat sa asigure premisa unei judecaţi concrete si efective in recurs - dispoziţiile art. 314 din C. proc. prescriu condiţia existentei unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite, in măsura sa asigure cercetarea tuturor criticilor de nelegalitate din recurs - respectiv nu a individualizat terenul atribuit in compensare, nu a stabilit regimul său juridic actual, inclusiv valoarea de circulaţie a acestuia, nici motivele pentru care acesta nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Confirmarea soluţiei primei instanţe de atribuire a unui teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice, edilitare cu terenul preluat în suprafaţă de 1500 mp, ce reprezintă loturile 410, 411, 419, 420 şi 509 din planul parcelar Tuzla Techirghiol întocmit în anul 1926, în zonele aflate pe raza oraşului Eforie, nu poate fi acceptata drept modalitate rezonabila de soluţionare a pricinii, întrucât dispoziţia instanţei este strict formala, nu se sprijină pe probe concludente si pertinente cauzei - in contextul unor norme legale ce ar putea fi valorificate in cauza -singurele in măsura sa confere temeinicie soluţiei propuse.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi de fond, instanţa de judecata trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Toate aceste consideraţii de fapt si de drept redate in paragrafele anterioare au menirea sa justifice soluţia propusa, respectiv admiterea recursului formulat de pârâţi, casarea deciziei instanţei de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa.
Este nevoie, aşadar, de o preocupare reala din partea instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu probele pe care le va ordona din oficiu sau le va încuviinţa la solicitarea părţilor din dosar, pentru a clarifica chestiunile relevante pentru cauza, prezentate in paragrafele anterioare, respectiv cu susţinerile părţilor - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţa, in mod argumentat - toata aceasta preocupare in scopul realizării unei judecăţi echitabile in sensul dispoziţiilor legale interne si internaţionale (prevederile art. 6 din C.E.D.O.).
Instanţa de apel va solicita unităţii deţinătoare dovada finalizării procedurilor de identificare şi evaluare a bunurilor ce pot fi atribuite in compensare, cu atât mai mult cu cat la dosarul cauzei s-a reţinut existenta adresei din 26 iunie 2009 a Primăriei Oraşului Eforie - Direcţia de Administraţie Publică Locală, care atestă că în perioada 2002-2008 au fost identificate terenuri pentru restituirea prin echivalent conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest sens, edificatoare in cauza, in acest moment procesual, doar sub aspect informativ, al preocupării paratei de a executa hotărâri judecătoreşti de aceeaşi natura, intrate in puterea lucrului judecat.
Prin omisiunea instanţei de apel de a analiza chestiunile relevante pentru soluţia propusa - atribuirea de terenuri in compensare pentru reclamanţi - fapt ce echivalează cu o nesoluţionarea a fondului pretenţiei deduse judecăţii, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) si (5) din C. proc., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul local al oraşului Eforie împotriva Deciziei nr. 179/ C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici formulate de pârâţi prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul local al oraşului Eforie împotriva Deciziei nr. 179/ C din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1194/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1055/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
