ICCJ. Decizia nr. 1073/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1073/2010
Dosar nr. 6494/3/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1722 din 17 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei B.E. împotriva pârâtei R.A.M.A., prin care se solicita să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate mobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi să se constate nevalabilitatea titlului statului pe acest imobil.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 340 mp şi construcţie, a fost dobândit de reclamanta B.E. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 24 mai 1951 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Prin Decizia nr. 1622 din 27 noiembrie 1976 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti imobilul a fost preluat cu plată în proprietatea statului, de la reclamanta B.E.
Identitatea dintre cele două adrese menţionate mai sus rezultă din expertiza extrajudiciară topografică efectuată de expert R.P., depusă de reclamantă la dosar, din certificatul eliberat la 24 decembrie 1970 de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, dar şi din împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 6021 din 19 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a constatat că reclamanta B.E. este îndreptăţită la restituirea în natură a apartamentului situat la etajul şi mansarda construcţiei în, sectorul 1, precum şi că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parterul aceluiaşi imobil.
În temeiul acestei hotărâri, pronunţată ca urmare a desfăşurării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 şi a exercitării dreptului reclamantei de a contesta în justiţie dispoziţia emisă în cadrul acestei proceduri, a fost emisă Dispoziţia din 24 iulie 2007 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a părţii din imobil mai sus menţionată, urmată de încheierea protocolului de predare primire a imobilului cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
Pârâta R.A.M.A. a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, locuinţa situată la parterul imobilului din Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 2441 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta din cauza de faţă în contradictoriu cu pârâta R.A.M.A. privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare menţionat mal sus.
În raport de această situaţie de fapt, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece, comparând titlurile părţilor, a dat prioritate titlului pârâtei.
Astfel, prin respingerea cererii de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului Bucureşti, titlul de proprietate al acesteia s-a consolidat.
Instanţa a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei situaţii de fapt şi de drept prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii în şedinţa din data de 9 iunie 2008.
În consecinţă, preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că reclamanta avea un bun şi deci, o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei a fost realizată în baza Decretului nr. 223/1974, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancţionată la C.E.D.O.
Singura speranţă legitimă creată reclamantei a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanta nu formulase acţiunea constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătoarea, în baza Legii nr. 10/2001, beneficiază de un bun, asupra căruia deţine şi posesia concretizată material.
Prin Decizia civilă nr. 387 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv, că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului a construcţie, mai puţin apartamentul de la parter, pentru care reclamanta va a primi măsuri reparatorii echivalente cu diferenţa dintre valoarea încasată şi actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a apartamentului.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Ca atare, se constată că reclamanta, deşi ar fi putut opta pentru calea acţiunii în revendicare, a optat pentru calea specială de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului Bucureşti să-i restituie bunul preluat abuziv de către stat.
Anterior acestei notificări, reclamanta a stat în pasivitate, permiţând pârâtei să dobândească în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu, deşi avea pârghiile legale pentru a contesta titlul statului asupra imobilului şi a solicita redobândirea lui prin acţiunea în revendicare.
Prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a finalizat procedura specială de reparaţie iniţiată de reclamantă, în patrimoniul acesteia reintrând parţial bunul preluat abuziv de către stat şi parţial despăgubiri pentru apartamentul vândut pârâtei la valoarea reală de circulaţie a acestuia. Ca atare, pentru acest apartament, în momentul introducerii acţiunii în revendicare - 20 februarie 2008, în patrimoniul reclamantei nu se mai găsea un drept de proprietate, întrucât acesta fusese convertit - prin voinţa reclamantei care a acţionat pârghiile Legii nr. 10/2001 - într-un drept de creanţă constând în despăgubirile acordate prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De subliniat că aceste despăgubiri nu au constat în titluri de valoare la Fondul Proprietatea, ci s-au raportat la valoarea de circulaţie a imobilului, astfel încât acestea reprezintă despăgubiri reale şi echitabile ale reclamantei.
În consecinţă, nu se poate realiza o comparare a titlurilor părţilor în cadrul acţiunii în revendicare, din moment ce în patrimoniul reclamantei nu se mai regăseşte dreptul de proprietate pentru acest apartament.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat în instanţă nulitatea contractului de vânzare - cumpărare al pârâtei, încheiat de aceasta cu statul în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2441 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 30 septembrie 1996.
Această sentinţă, prin care irevocabil s-a menţinut ca valabil titlul pârâtei pentru apartamentul în litigiu, reprezintă un bun din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., pârâta având un drept de proprietate asupra apartamentului, drept care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai trebuie subliniat faptul că apelanta reclamantă, pentru a avea un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, pe care să-l invoce în prezenta cauză, trebuia să aibă acest bun în patrimoniul său la momentul introducerii prezentei acţiuni.
Ca urmare, nu este suficient doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci şi ca acest titlu să-i fi fost reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea titlului statului implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantei, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin Decizia nr. 6021/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-au verificat aceste aspecte ci s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi s-a reţinut că statul a preluat abuziv imobilul. Aşa cum s-a statuat deja în practica instanţelor şi în jurisprudenţă, cele două noţiuni: „nevalabilitatea titlului statului" şi „preluarea abuzivă de către stat" a imobilelor foştilor proprietari au consecinţe juridice diferite.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că instanţele anterioare au aplicat greşit dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, considerând că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acţiuni în revendicare.
Pe de altă parte, la data pronunţării sentinţei, menţionata decizie a secţiilor unite nu era nici motivată, cu atât mai puţin obligatorie pentru instanţa de fond privind dezlegarea dată problemelor de drept
De altfel, în considerentele deciziei în interesul legii se arată că, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, câtă vreme într-o atare acţiune reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei.
În cauza de faţă, având în vedere că apartamentul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu legal, aşa cum s-a reţinut prin Decizia civilă nr. 6021/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel trebuia să aplice prevederile Convenţiei, respectiv al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional.
Aceasta, deoarece, prin Decizia nr. 6021/2006 Înalta Curte a recunoscut implicit dreptul de proprietate al reclamantei cu efect retroactiv, astfel încât aceasta deţine un bun în sensul Convenţiei, iar prin înstrăinarea apartamentului către pârâta chiriaşă s-a realizat o privare a reclamantei de proprietatea sa.
Potrivit Jurisprudenţei C.E.D.O. - cauza Străin şi alţii contra României, cauza Porţeanu contra României - vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite legal, îl împiedică pe reclamant să beneficieze de dreptul său.
Chiar dacă vânzarea a avut loc către terţi de bună-credinţă şi chiar când aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, ea constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional.
În speţă, în mod nelegal instanţa de apel a considerat că reclamanta nu avea un bun la data introducerii acţiunii şi că pârâta are un drept de proprietate asupra apartamentului, ce beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, pentru că reclamantei i s-a respins ca prescrisă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin sentinţa nr. 2441/2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Or, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., această vânzare nu poate fi considerată ca fiind o privare de libertate justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
Curtea de apel a mai reţinut că nu se poate proceda la o comparare a titlurilor părţilor, atât timp cât prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, la valoarea de circulaţie a acestuia, ceea ce înseamnă că dreptul său de proprietate a fost convertit într-un drept de creanţă.
În realitate, prin decizia menţionată, reclamantei i s-au acordat în temeiul art. 18 din Legea nr. 10/2001 măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre valoarea despăgubirilor actualizate şi valoarea corespunzătoare a apartamentului şi nu la valoarea de circulaţie a apartamentului cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Măsurile reparatorii prin echivalent ce se vor acorda prin sistemul Fondului Proprietatea nu reprezintă în accepţiunea C.E.D.O. o compensaţie echivalentă, ci o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu şi obligarea pârâtei la a lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, comun cu str. X, sector 1 Bucureşti.
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
La situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 pct. 1 - 9 C.pr.civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În primul rând, curtea de apel nu a considerat inadmisibilă acţiunea în revendicare, pe considerentul că o persoană care a apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai poate formula o astfel de acţiune, ci, analizând pe fond cauza, a considerat că cea care are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu este pârâta, în timp ce reclamanta nu are un astfel de titlu.
Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a reţinut următoarele aspecte, relevante în aplicarea art. 480 C. civ.:
Pe de o parte, a reţinut că, în procesul derulat la iniţiativa reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa a stabilit doar că preluarea imobilului s-a făcut cu plată în temeiul Decretului nr. 223/1974, preluare pe care a considerat-o abuzivă din perspectiva art. 2 din Legea specială de reparaţie.
Contrar susţinerilor recurentei, nu s-a stabilit că preluarea s-a făcut abuziv şi fără titlu valabil, neexistând o astfel de statuare în Decizia nr. 6021 din 19 iunie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
De altfel, pentru a stabili care sunt măsurile reparatorii care i se cuvin reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care o parte din imobil fusese vândută, iar o alta se afla încă în proprietatea statului, nu era relevant dacă preluarea fusese abuzivă cu titlu valabil sau fără titlu valabil.
Pentru a decide că apartamentul nr. 1 din imobil nu se poate restitui în natură, Înalta Curte a aplicat art. 18 din legea nr. 10/2001, care interzice restituirea în natură a apartamentelor vândute, fără nicio distincţie după cum preluarea se făcuse cu titlu valabil sau fără.
O asemenea distincţie prezenta relevanţă, conform actului normativ în discuţie, într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din lege.
Or, reclamanta nu a înţeles să atace contractul de vânzare - cumpărare încheiat de stat cu pârâta R.A.M. odată cu demararea procedurii de restituire întemeiată pe Legea nr. 1072001, ci abia ulterior, după expirarea termenului legal prevăzut în alin. ultim al art. 45, respectiv la data de 23 noiembrie 2007.
În atare situaţie, acţiunea sa a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 2441 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Pe de altă parte, curtea de apel a stabilit că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu, acesta constând în contractul de vânzare - cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate fi obligată să lase reclamatei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reţine nelegalitatea deciziei.
Astfel, toată jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de recurentă - cauzele Străin contra României, Porţeanu contra României etc.- are ca situaţie premisă constatarea de către instanţe a unei preluări fără titlu a imobilelor, cu consecinţa incidenţei art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”.
Dreptul de proprietate recunoscut - cu efect retroactiv - printr-o hotărâre judecătorească reprezintă, potrivit C.E.D.O. (parag. 38 din hotărârea dată în cauza Străin contra României), un bun în sensul Convenţiei, în legătură cu care se poate analiza dacă a fost supus unei ingerinţe neconforme cu Convenţia prin vânzarea către un terţ, or, nu acesta este cazul în speţă.
Faptul că măsurile reparatorii prin echivalent propuse reclamantei în procedura Legii nr. 10/2001 asigură sau nu o reparaţie integrală din punct de vedere valoric nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, care are ca obiect doar acţiunea în revendicare îndreptată de fosta proprietară împotriva actualei proprietare.
De asemenea, nici faptul că reclamanta nu a putut obţine până în prezent despăgubirile pentru apartamentul imposibil de restituit în natură, deoarece Fondul Proprietatea nu ar funcţiona – sancţionată de C.E.D.O. în cauzele Flaimbat şi Katz contra României - nu poate constitui un temei al admiterii acţiunii în revendicare.
Aceasta deoarece ar însemna ca, pentru încălcarea de către stat a obligaţiei pozitive de a asigura implementarea cu o claritate şi o coerenţă rezonabile a măsurii reparatorii pe care el însuşi a recunoscut-o reclamantei (parag. 92 din hotărârea dată în cauza Păduraru contra României) să suporte consecinţele nu statul, ci un particular, respectiv pârâta R.A.M.A., ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâtei.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 387/ A din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1110/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1014/2010. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
