ICCJ. Decizia nr. 1110/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1110/2010
Dosar nr. 3040/1/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 721 din 8 mai 2007 a Tribunalului Prahova s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor M.C.C. şi D.I. şi s-a anulat în parte Dispoziţia din 19 aprilie 2006 emisă de Primarul oraşului Mizil, în sensul obligării pârâtului Oraşul Mizil prin Primar şi Primăria oraşului Mizil, de a le restitui, în natură bunurile solicitate prin notificare, obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare, prin atribuire de teren echivalent ca valoare în zona de Est a localităţii şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 26 februarie 2004.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin notificarea adresată Primăriei oraşului Mizil, au solicitat retrocedarea în natură a imobilului situat în oraşul Mizil alcătuite din construcţiile nedemolate, identificate în expertiza C.C., respectiv C1 - C4 - C6 şi a suprafeţelor de teren aferente acestora.
S-a menţinut în rest dispoziţia atacată, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 2004 şi s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, având în vedere concluziile celor două expertize de specialitate efectuate în cauză, că se impune a fi restituite în natură construcţiile nedemolate, precum şi terenul aferent acestora, iar pentru restul terenului solicitat, ca şi pentru construcţiile existente, instanţa a apreciat că nu pot fi restituite în natură întrucât acestea au fost construite de comunitatea oraşului Mizil, aflându-se în administrarea Primăriei Oraşului Mizil, iar cât priveşte suprafaţa de teren de 2.469 mp. aceasta este afectată servituţiilor publice sau altor amenajări de utilitate publică şi constau în căi de acces, astfel încât, fiind incidente disp. art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va obţine măsuri reparatorii care se stabilesc prin echivalent.
Cât priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa de fond a constatat că aceasta este inadmisibilă deoarece intervenientele, deşi aveau calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, nu s-au conformat dispoziţiilor legale şi nu au urmat procedura administrativă, respectiv aceea de a formula notificare în termenul prevăzut de lege.
Împotriva sentinţei au declarat apel contestatorii şi intervenientele.
Prin Decizia nr. 491 pronunţată la 23 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelurile ca nefondate, reţinând că instanţa a cărei hotărâre este atacată a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, raportat la probatoriul administrat.
S-a mai arătat că, în speţă, prin notificarea din 29 iunie 2001, contestatorii au solicitat retrocedarea imobilului ce a aparţinut autorului lor, compus din teren în suprafaţă de 12.500 mp şi construcţiile edificate pe acesta enumerate în mod expres în cuprinsul cererii, iar prin dispoziţia din 19 aprilie 2006 Primarul oraşului Mizil a propus atribuirea ca măsură reparatorie în echivalent prin compensare a suprafeţei de 562 mp teren curți - construcţii şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru restul suprafeţei de teren şi pentru clădirile edificate pe acesta demolate în perioada confiscării.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat corect reţinând că pentru suprafaţa de teren afectată servituţiilor legale şi altor amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale, persoana îndreptăţită va obţine măsuri reparatorii prin echivalent având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte suprafaţa de teren concesionată de Primăria Mizil unor terţe persoane, identificată şi măsurată de expertul topograf P.D., s-a apreciat că în cauză nu se poate face aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001, în sensul subrogării noilor proprietari în drepturile statului, concesionarea fiind făcută prin licitaţie publică în vederea construirii de locuinţe mai ales pentru cazuri sociale.
De asemenea, s-a apreciat că s-a procedat legal şi referitor la suprafaţa de 2.469 mp, identificată de expert ca fiind afectată servituţiilor publice sau altor amenajări de utilitate publică, reţinându-se astfel ca persoana îndreptăţită va obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu privire la apelul formulat de interveniente, s-a reţinut că potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/12001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului, termen care a fost prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G nr. 145/2001.
S-a mai arătat că alin. (5) al textului legal mai sus citat sancţionează nerespectarea acestui termen cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar în speţă, aşa cum a rezultat din actele dosarului, doar contestatorii au formulat notificare şi ca atare, sunt persoane îdreptăţite la restituirea imobilului în litigiu, nu şi intervenientele care, chiar dacă erau persoane îndreptăţite în sensul legii, nu s-au conformat dispoziţiilor legale, astfel încât, în mod corect instanţa de fond a apreciat să solicitarea de recunoaştere a drepturilor asupra imobilului, direct în instanţă, este inadmisibilă întrucât nu a fost parcursă mai întâi procedura administrativă a notificării.
Referitor la celelalte susţineri ale apelantelor - interveniente, care viza aspectele legate de fondul litigiului, Curtea a apreciat că nu pot fi reţinute atâta vreme cât în mod corect demersul lor judiciar a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii M.C.C., D.I. şi intervenientele D.D.V. şi D.E.E.
Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., arătând că este greşită soluţia de nerestituireîn natură a suprafeţei 5.127 mp teren, pe considerentul că pe această suprafaţă au fost edificate construcţiile neautorizate C 2, C3, C5 şi C7.
Prin Decizia nr. 4796 pronunţată la 9 iulie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat în parte Decizia nr. 491/2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi, menţinând restul dispoziţii deciziei atacate; totodată, s-a respins recursul declarat de intervenientele D.D.V. şi D.E.E.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut raportul topo efectuat în cauză a concluzionat că terenul deţinut de autorul reclamanţilor a avut o suprafaţă de 12.500 mp, din care 4.342 mp. au fost concesionaţi de Primăria Mizil, 2.469 mp. sunt afectaţi de servitutii publice, 562 mp. Au fost vânduţi pârâţilor Ţ., în baza contractului de vânzare - cumpărare din 2004, iar restul de 5.127 mp., împărţit în două parcele de 3.142 mp. şi 1.985 mp. delimitate de, pe care sunt edificate construcţiile C1 - C7, se poate restitui în natura.
S-a mai arătat că instanţele care au instrumentat cauza în fond şi apel, au dispus restituirea, în natură, către reclamanţi, a construcţiilor edificate de fostul proprietar, şi nedemolate, respectiv CI, C4 şi C6, cu terenul aferent, însă nu au specificat care este acest teren şi ce suprafaţă are, deşi individualizarea terenului aferent era un aspect esenţial întrucât din schiţa anexă la raportul de expertiză rezultă că cele trei construcţii restituite în natură nu sunt situate pe aceeaşi parcelă de teren.
De asemenea, s-a arătat că, deşi reclamanţii au susţinut pe parcurs procesului că cele patru construcţii nerestituite, C2, C3, C5 şi C7, aflate în administrarea Primăriei Mizil, au fost edificate fără autorizaţii legale, în cauză nu s-au administrat probe în acest sens.
Se reţine în considerente că, în rejudecare, se vor administra probe din care să rezulte dacă cele patru construcţii C2, C3, C5 şi C7 au fost autorizate legal şi se va efectua un supliment la raportul de expertiză topo pentru individualizarea terenului aferent construcţiilor restituite în natură, CI, C4 şi C6, urmând ca celelalte critici inserate în motivarea recursului să fie luate în considerare drept apărări.
Referitor la recursul declarat de interveniente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, că notificarea din 2001 a fost formulată doar de către reclamanţii M.C.C. şi D.I., iar intervenientele nu au formulat notificare în termenul legal, care a expirat la data de 14 februarie 2002, termen de decădere care nu a mai fost prelungit în urma apariţiei Legii nr. 247/2005.
S-a mai arătat că potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, nerespectarea termenului pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, text de lege care a fost declarat a fi în concordanţă cu prevederile constituţionale prin Decizia nr. 21/2004 a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în raport de nedepunerea notificării şi de dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentele - interveniente sunt decăzute din dreptul de a solicita în justiţie restituirea terenului şi, ca atare, criticile inserate în motivarea recursului nu pot fi reţinute.
Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 46933/105/2006, în rejudecare.
Astfel în rejudecare, instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 46 din 5 martie 2009 a admis apelul reclamanţilor M.C., D.I. şi de intervenienţii D.D.V., D.E.E., s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul că suprafaţa de teren aferentă construcţiilor ce urmează a fi restituită este de 3.142 mp. şi 1.985 mp. astfel cum au fost identificate prin expertiza efectuată de expertul P.D. Au fost neîntemeiate restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat intimatul să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 600 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Din adresa din 24 februarie 2009 a Oraşului Mizil reiese că pentru cele patru construcţii, C2, C3, C5, C7, nu există autorizaţie de construire şi nici nu sunt acte care să ateste dreptul de proprietate al primăriei pe aceste construcţii.
Întrucât în considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că este necesar a se efectua un supliment la raportul de expertiză pentru individualizarea terenului aferent construcţiilor restituite în natură, CI, G4 şi C6, expertul P.D., în suplimentul la raportul de expertiză, a arătat că terenul ce face obiectul dosarului este situat în intravilanul localităţii Mizil, zona centrală.
Acelaşi expert arată că suprafeţele care pot fi restituite în natură, şi solicitate de contestatori, sunt delimitate pe planul de situaţie de pct.: 3, 4, 5, 6, 7, 54, 60, 46, 45, 62, 44, 43, 42, 3 în suprafaţă de 3,142 mp. şi în cadrul acestui perimetru sunt edificate construcţiile C1, C2, C3, C4, iar terenul delimitat pe plan de pct.: 17, 18, 19, 20, 25, 56, 26, 17, în suprafaţă de 1,985 mp. şi în cadrul acestui perimetru se află imobilele edificate C5, C6, C7.
De asemenea, expertul a precizat că Primăria oraşului Mizil nu a făcut dovada legală a edificării construcţiilor C2, C3, C5, C7, iar terenul aferent imobilelor revendicate C1, C4, C6, este terenul în suprafaţă de 5.127 mp. solicitat de contestator pe vechiul amplasament.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Primăria oraşului Mizil solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susţine că instanţa de apel în rejudecare a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, ignorând şi dispoziţiile Deciziei de casare nr. 4796 din 9 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
în aceeaşi idee, recurenta critică expertiza efectuată în cauză care nu a clarificat şi nu a stabilit care este suprafaţa de teren în condiţiile în care cele 3 construcţii restituite în natură nu sunt situate pe aceeaşi parcelă ci pe parcele diferite delimitate, iar pe terenul pe care expertul 1-a identificat ca fiind restituibil în natură se află amplasate construcţiile C2, C3, C5 şi C7, care susţine recurenta nu au fost niciodată proprietatea reclamanţilor, fiind clădiri în care îşi desfăşoară activitatea servicii de interes public ale oraşului Mizil, la care se impune existenţa unei căi de acces în vederea unei folosinţe normale a clădirilor.
Recurenta mai susţine că în prezent a trimis întreaga documentaţie C.C.S.D. şi aceste despăgubiri au şi fost stabilite pentru întreaga suprafaţă de teren ce nu poate fi restituită în natură, situaţie în care reclamanţii vor beneficia pentru acelaşi imobil şi de despăgubiri băneşti şi de teren restituit în natură.
în drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 315 C. proc. civ. instanţa de trimitere trebuie să se conformeze dispoziţiilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor precum şi dezlegării date problemelor de drept.
Prin decizia de casare s-a arătat că se impune efectuarea unui supliment la raportul de expertiză pentru individualizarea terenului aferent construcţiilor restituite în natură C1, C4 şi C6.
Din perspectiva acestor recomandări şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. instanţa de apel în rejudecare a dispus efectuarea unui astfel de supliment la raportul de expertiză.
Extertiza efectuată (de ing.P.D.) a statuat că suprafeţele de teren ce pot fi restituite şi care au natura juridică de terenuri aferente construcţiilor, sunt de 3.142 mp. şi 1.985 mp. Ca atare faţă de această situaţie, dar şi raportat la adresa din 24 noiembrie 2009 a Oraşului Mizil (din care rezultă că pentru construcţiile C2, C3, C5 şi C7 nu există autorizaţii de construcţie şi nici dovezi privind dreptul de proprietate) sunt incidente dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a), art. 9 şi 10 alin. (3) din Legea 10/2001.
De altfel prin prisma acestor dispoziţii legale incidente în cauză, instanţa de apel a analizat situaţia juridică şi faptică a suprafeţei de teren disponibilă şi posibilă a fî restituită în natură, suprafaţă evidenţiată şi delimitată în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert P.D. (filele 38 - 40 dosar instanţă de apel).
Din perspectiva îndrumărilor şi recomandărilor obligatorii date de instanţă de recurs în Decizia civilă nr. 4796 pronunţată la 9 iulie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a raportului de expertiză, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a), art. 9 şi 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nefiind fondat nici unul din motivele de recurs invocate şi nefiind prezente nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul recurentei - pârâte urmează a fi respins.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca ne fondat recursul în baza art. 312 C. proc. civ. şi va menţine decizia civilă recurată ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Oraşului Mizil împotriva Deciziei civile nr. 46 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4616/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1073/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
