ICCJ. Decizia nr. 1194/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1194/2010
Dosar nr. 30013/3/2008
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 30013/3 din 6 august 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, în principal, exproprierea întregii suprafeţe de 4600 mp a terenului tarla 64, parcelă 311/1, număr cadastral 1098/1 situat în intravilanul comunei Gruiu, judeţul Ilfov, stabilirea şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 159,75 RON/mp în cuantum total de 734.850 RON reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, stabilirea şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri totale de 820.476,01 RON reprezentând valoarea reală a imobilului în cuantum total de 700.476,91 RON calculat la o valoare de 159,75 RON metru pătrat, precum şi prejudiciul produs prin exproprierea parţială a imobilului, constând în suma de 120.000 RON.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului, conform titlului de proprietate nr. 38201 din 17 noiembrie 1997, emis de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Ilfov şi a certificatului de moştenitor nr. 189 din 30 iulie 2003, emis de BNP D.D. şi că prin HG nr. 1546 din 1 noiembrie 2006, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a terenului privind suprafaţa totală de 4600 mp, aparţinând reclamantului, stabilindu-se o despăgubire evaluată la 69.820,86 RON, respectiv o valoare de 15,93 RON/mp, însă, până în prezent, exproprierea nu s-a realizat.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 10 şi art. 15 din Legea nr. 198/2004, Normele Metodologice din 10 iunie 2004, de aplicare a Legii nr. 198/2004, HG nr. 1546/1996 şi respectiv HG nr. 232/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 20 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins acţiunea în consecinţă, cu motivarea în esenţă, că reclamantul nu face dovada calităţii de persoană expropriată, iar în cauză nu s-a emis o hotărâre de către comisia abilitată privind stabilirea despăgubirilor în cadrul exproprierilor.
Totodată, acţiunea a fost apreciată ca inadmisibilă, şi în raport de cererea de stabilire a despăgubirilor privind exproprierea unei suprafeţe mai mari decât cea indicată în anexa 2 la HG nr. 1546/2006.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fără să fi pus în discuţia părţilor această excepţie, cu atât mai mult cu cât, pârâtul şi-a întemeiat excepţia pe o dispoziţie legală, inexistentă la data introducerii acţiunii.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei ridicată de pârâtul-intimat şi s-a pronunţat, dimpotrivă, pe o excepţie, ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, vizând însă inadmisibilitatea acţiunii în raport de textele legale în vigoare la data introducerii acţiunii.
O altă critică a vizat greşita soluţionare a acţiunii, în condiţiile în care, termenul de 15 zile - prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, priveşte acţiunea declanşată împotriva hotărârii Comisiei „..." prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire, ori cererile formulate în cauză, nu sunt de natura celor la care se aplică termenul de 15 zile.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 435 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, conform căreia a fost desfiinţată sentinţa şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat caracterul nefondat al criticii vizând inadmisibilitatea acţiunii cu referire la dispoz. art. 6-9 din Legea nr. 198/2004, având în vedere că reclamantul nu este persoană îndreptăţită la despăgubiri, câtă vreme lipseşte o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, care să poată fi contestată în instanţă în condiţiile menţionate de textele legale.
S-a reţinut însă, caracterul fondat al criticii referitoare la nesoluţionarea de către prima instanţă a capătului principal de cerere având ca obiect obligarea la exproprierea întregii suprafeţe de teren, de 4600 mp, precum şi la plata despăgubirilor aferente.
Or, pârâtul a invocat prin întâmpinare inadmisibilitatea acţiunii raportat la prevederile art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 198/2004 pentru lipsa calităţii reclamantului de persoană expropriată în condiţiile legii (şi în absenţa unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru ipoteza exproprierii terenului dedus judecăţii).
În motivarea soluţiei adoptate, tribunalul s-a pronunţat exclusiv asupra capătului de cerere formulat în subsidiar şi din această perspectivă, aplicarea dispoziţiilor legale este corectă, dar a omis să se pronunţe asupra cererii deduse judecăţii în principal.
S-a constatat că astfel a fost încălcat principiul disponibilităţii – care obligă instanţa să soluţioneze cauza în limita obiectului formulat – şi că nepronunţarea asupra unei pretenţii atrage nulitatea hotărârii de maniera care face aplicabil art. 297 C. proc. civ.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.G., care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
- Instanţa de apel nu a motivat respingerea unor motive (numerotate cu pct. 3.1, 3.2 şi 3.3) din cererea de apel, ceea ce atrage incidenţa dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi în mod eronat faţă de probele din dosar a soluţionat motivele de apel arătate anterior (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
- Cu referire la aceleaşi motive de apel şi la modul de rezolvare a lor, Decizia este lipsită de temei legal, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În apărare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, arătând că prin soluţia pronunţată de către instanţa de apel, aceea de desfiinţare cu trimitere, partea a obţinut satisfacerea scopului demersului său judiciar.
Examinând aspectele deduse judecăţii în cadrul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, sub aspectul procedural care se impune – prioritar analizei, vizând lipsa de interes în promovarea căii de atac, apărarea intimatei nu poate fi primită, în condiţiile în care – potrivit considerentelor deciziei atacate care, susţinând în mod necesar dispozitivul, fac corp comun cu acesta – desfiinţarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare a fost una parţială.
Or, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a tins la a obţine desfiinţarea totală a sentinţei şi rejudecarea cauzei în alte limite.
- Referitor la aspectele de nelegalitate invocate de recurent, cu referire la art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 8 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ele nu pot fi primite.
Astfel, deşi pretinde că instanţa a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei, fără ca aceasta să fi fost invocată şi pusă în dezbaterea părţilor, critica este nesusţinută şi combătută prin chiar considerentele deciziei atacate.
Sub acest aspect, ca răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel, instanţa reţine corect că respectiva excepţie a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, acesta fiind mijlocul procedural pus la îndemână părţii pentru a-şi formula apărările şi ca atare, nefiind de natură să surprindă cealaltă parte, avizată de desfăşurarea procedurii judiciare.
Tot astfel, cu respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa a pus în dezbaterea părţilor excepţia, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei, situaţie corect reţinută în Decizia recurată.
În ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei, instanţa a procedat de asemenea corect, atunci când a constatat că în absenţa unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor emisă de expropriator, reclamantului nu-i poate fi recunoscut şi validat demersul judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin hotărârea comisiei prevăzute de lege.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa nu a modificat temeiul juridic al excepţiei invocate – reprezentat de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004 referitoare la procedura contestării despăgubirilor – atunci când a făcut trimitere şi la dispoz. art. 6, art. 7 din acelaşi act normativ (texte care vizează constituirea comisiei de către expropriator şi comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor către petent).
De aceea, reţinând corecta soluţionare a excepţiei pe capătul de cerere vizând contestarea despăgubirilor, încă nestabilite şi ca atare, imposibil de cenzurat, soluţia nu putea fi decât aceea a desfiinţării parţiale cu trimitere spre rejudecare (în limita în care tribunalul nu s-a pronunţat asupra uneia dintre pretenţiile ce îl învestise).
Regăsindu-se aşadar, argumentele soluţiei adoptate în considerentele deciziei recurate, fără ca acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii, critica bazată pe dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiată.
În privinţa celorlalte două motive de recurs formulate cu referire la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., ele nu sunt prezentate de maniera care să facă posibilă încadrarea şi analiza în condiţiile acestor texte de lege.
În realitate, aceste motive de recurs au fost indicate de o manieră formală, prin reiterarea aspectelor menţionate anterior privind modalitatea de soluţionare a criticilor din apel, subsumate motivelor de apel pretins lăsate neanalizate.
Or, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. presupun, pentru a face posibilă modificarea hotărârii, să fi avut loc o interpretare eronată a actului juridic (în înţelesul substanţial, de negotium iuris) dedus judecăţii, în condiţiile în care clauzele clare, neechivoce ale acestuia au fost denaturate.
În mod greşit, cu referire la acest motiv de nelegalitate recurentul susţine că ar fi avut loc o interpretare eronată a probelor dosarului, confundând astfel, calea extraordinară de atac a recursului cu o cale de atac devolutivă.
La fel, susţinând nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată, de o manieră generică, neîncadrabilă într-o critică de recurs care să facă posibilă analiza acesteia că „hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii".
O asemenea susţinere reprezintă însă o simplă afirmaţie, neasimilabilă unei critici de nelegalitate – care presupune indicarea în concret a textului de lege pretins încălcat şi argumentele pentru care se consideră că ar fi avut loc aplicarea greşită sau nesocotirea normei materiale incidente.
Pentru considerentele arătate, criticile invocate sunt nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei nr. 435 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 39/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
