ICCJ. Decizia nr. 1213/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1213/2010
Dosar nr. 7740/3/2008
Şedinţa din 24 februarie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV a Civilă la data de 22 februarie 2008, reclamantele C.A., C.E.D. şi P.L. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren în suprafaţă de 1.332,54 m.p., situat în Bucureşti, str. Drumeţului, cu păstrarea servituţii de trecere în lăţime de 5 metri pe toată lungimea către lotul din spate ce aparţine numitului N.D.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele lui C.F., care la rândul său a fost moştenitorul lui C.C., beneficiară, alături de P.N. şi G.N., a partajului de ascendent înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 30018/1940, act făcut de autoarea P.S., proprietara terenului în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 6878 din 30 februarie 1921.
S-a mai menţionat că din suprafaţa de teren de 2.823,54 m.p., lotul atribuit autorului C.C., o parte a rămas tot timpul în posesia reclamanţilor, restul de 1.332,54 m.p. fiind preluat de statul comunist, fără nici un titlu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
La termenul de judecata din data de 07 aprilie 2008, tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 12 mai 2008, Tribunalul Bucureşti Secţia a - IV - a Civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamante, ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut că reclamantele au precizat expres în cuprinsul acţiunii faptul că temeiul juridic al acţiunii în revendicare privind suprafaţa de teren de 1.332,54 m.p. situată în Bucureşti, sector 3, str. Drumeţului, este art. 480 şi următoarele C. civ.
În raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului de aplicare al legii, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, a apreciat prima instanţă, întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 şi este pe deplin aplicabilă în speţă, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autorităţile publice pârâte fiind inadmisibilă.
Pentru aceleaşi raţiuni s-a apreciat că aceeaşi este situaţia şi dacă, în funcţie de situaţia juridică a terenului, neclară la momentul formulării acţiunii, terenul nu ar face obiectul Legi nr. 10/2001, ci al Legii speciale de reparaţie nr. 18/1991, iar în argumentare s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ. şi consacrat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate. Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-l, totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Împrejurarea că reclamanţii au dovedit formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu nu este un argument al admisibilităţii acţiunii, părţile având posibilitatea de a solicita în instanţă fie soluţionarea notificării, fie direct restituirea acestui teren, cerere ce va fi însă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu pe dispoziţiile dreptului comun privitoare la revendicare.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel reclamantele C.A., C.E.D. şi P.L., iar prin decizia civilă nr. 760 A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii şi a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica vizând nemotivarea excepţiei inadmisibilităţii de către prima instanţă, la momentul invocării acesteia din oficiu şi încălcarea dreptului la apărare al apelanţilor reclamanţi:
Din verificarea încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 07 aprilie 2008 rezultă că, la acest termen de judecată, prima instanţă, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, faţă de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 18/1991.
Se mai reţine că la acelaşi termen de judecată, reclamanţii prin apărător, au solicitat proba cu înscrisuri, în combaterea acestei excepţii, cerere care le-a fost încuviinţată, aceştia anexând la dosar note scrise prin care şi-au exprimat opinia cu privire la problema admisibilităţii acţiunii în revendicare pe care au formulat-o.
Pe de alta parte, excepţia inadmisibilităţii este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie care, poate fi invocată şi de instanţa din oficiu, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
La momentul invocării excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de fond a precizat în concret cele două acte normative cu caracter special care reglementează problematica restituirii imobilelor preluate de stat, şi a menţionat că aceasta excepţie vizează caracterul special al celor două legi – nr. 10/2001 şi nr. 18/1991 - în raport cu temeiul de drept pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea introductivă, astfel că nu se poate reţine că nu a adus la cunoştinţa părţilor motivele pentru care a pus în dezbaterea contradictorie a acestora excepţia menţionată. Pe de altă parte, reclamanţii au beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat, fiind evident că aceştia au avut posibilitatea efectivă de a pregăti apărările corespunzătoare, o dovadă elocventă fiind notele scrise ataşate la dosar, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate reţine că apelanţilor reclamanţi li s-ar fi produs, prin modalitatea în care a fost formulată şi motivată excepţia inadmisibilităţii, o vătămare.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii formulate de reclamanţi, Curtea de Apel a considerat că acestea sunt fondate.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 -1989.
În acest sens, Legea nr. 10/2001, prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una speciala în raport de dispoziţiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea că interzic reclamanţilor posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă, acţiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincţia între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun însă, chiar şi în astfel de situaţii, dacă se constată că procedura specială este una ineficientă sau că cel interesat, din motive obiective, nu a avut posibilitatea de obţine efectiv conform prevederilor legale speciale, restituirea bunului preluat de stat, are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-şi realiza drepturile sale.
Or, în cauză, din conţinutul notificării nr. 1087/2005, rezultă că reclamantele au formulat deja o notificare înregistrata sub nr. 813/2001 la Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, soluţionată prin Dispoziţia nr. 4438/2005 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Totodată, nu s-a probat că notificarea nr. 1087/2005 ar fi fost soluţionată de către autorităţile competente, conform art. III din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
În plus, reclamantele susţin prin acţiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlul valabil, aşadar o ingerinţa în dreptul lor de proprietate. Or, a refuza acestora calea dreptului comun de realizare a dreptului lor, ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul acestora, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este condiţionată de respectarea anumitor termene, conform art. 22 alin. (5), în timp ce acţiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă, articolul menţionat intrând în contradicţie şi cu prevederea din art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, având aşadar un „bun", în înţelesul Convenţiei, dar şi cu prevederile art. 44 din Constituţia României, care stabilesc că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Totodată, potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie,,dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Acţiunea în revendicare fiind remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană poate cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea în natură, rezultă că îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, reprezintă o încălcare a principiului liberului acces la justiţie, de vreme ce un alt mijloc procedural pentru obţinerea restituirii în natură nu există.
În raport de cele reţinute, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenţie, instanţa de apel a apreciat că se impune analiza pe fond a cererii formulate de reclamante.
În ceea ce priveşte aspectele invocate de către apelanţi referitoare la împrejurarea că într-un litigiu anterior, instanţele de judecata au dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea de Apel a reţinut că acestea nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât, pe de o parte, nu s-a probat că situaţia juridică a imobilului revendicat prin prezenta acţiune este identică cu cea a imobilului care a făcut obiectul acelui litigiu iar pe de altă parte, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamante încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ.
În acest sens, legea în discuţie prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una speciala în raport de dispoziţiile de drept comun. Aceste dispoziţii interzic posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă, acţiunea în revendicare.
Această concluzie se impune cu atât mai mult în privinţa imobilelor preluate de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi art. 21 din Lege.
Prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat mai sus instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivată de soluţionare a notificării.
Decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării este supusă controlului instanţelor de judecată pe calea contestaţiei, contestaţie ce îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
Aşadar, imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat în perioada 1945-1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Potrivit deciziei pronunţată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
Nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa Curţii Europene nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamantele nu au justificat existenţa unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidenţa textului din convenţie menţionat.
În aplicarea prevederilor art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în vedere intimatelor-reclamante să depună la dosar notificarea nr. 813/2001 şi dispoziţia nr. 4438 din 18 iulie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în soluţionarea acestei notificări.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În exercitarea controlului judiciar cu care a fost investită prin declararea recursului în cauză, Înalta Curte are în vedere următoarele premise:
1. Imobilul în litigiu, teren în suprafaţă de 1332,54 mp. situat în Bucureşti, str. Drumeţului a fost, potrivit susţinerilor reclamantelor, preluat fără nici un titlu de statul comunist şi deţinut de acesta de la data preluării sale abuzive.
2. Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (..) se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi”, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.”
3. Autorul reclamantelor a uzat de procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi a formulat notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001, prin care a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură sau în echivalent bănesc a terenului în litigiu.
4. Primăria Municipiului Bucureşti a soluţionat notificarea cu care a fost investită prin dispoziţia nr. 4438 din 18 iulie 2005, prin care a respins cererea de restituire în natură a terenului şi a stabilit ca valoare echivalentă a bunului, cuvenită moştenitorilor defunctului C.F. – reclamantele din prezenta cauză – suma de 3.073.500.000 lei ( echivalent a 109.214 dolari S.U.A. ) în limita căreia se vor stabili măsuri reparatorii.
5. Această dispoziţie nu a fost contestată de reclamante în procedura judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001. Reclamantele au formulat o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie – art. 480 şi următoarele C. civ – prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului.
În mod corect, prima instanţă a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deşi aceasta intra în concurs cu norma specială ( în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat şi deţinut de acesta ) şi deşi autorul reclamantelor a uzat de calea legii speciale obţinând în procedura acesteia o modalitate de restituire, este nelegală.
Aplicarea principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant – nu este condiţionată, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, de rezultatul obţinut prin aplicarea legii speciale.
A considera că în ipoteza în care, reclamanţii au uzat de procedura instituită de legea specială şi au notificat unitatea deţinătoare, solicitând restituirea în natură a bunului, dar nu au obţinut o dispoziţie în acest sens (unitatea deţinătoare propunând acordarea unei alte categorii de măsuri reparatorii ), acestora le este deschisă şi acţiunea în revendicare de drept comun pentru a obţine restituirea în natură a imobilului, înseamnă, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menţionat.
Singura premisă care interesează aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Prin urmare, concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanţii au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun deoarece procedura specială ar fi fost ineficientă câtă vreme notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001 nu a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 4438 din 18 iulie 2005 în sensul restituirii în natură a bunului, ignoră aplicarea principiului de drept enunţat anterior şi dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008.
Din punct de vedere al caracterului obligatoriu al aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare, cu excluderea normei generale, de drept comun, reprezentată de acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este lipsit de relevanţă faptul că, ulterior soluţionării notificării nr. 813 din 06 iulie 200 prin dispoziţia nr. 4438 din 18 iulie 2005, reclamanţii au formulat o nouă notificare, cea cu nr. 1087 din 29 noiembrie 2005, în prezent nesoluţionată.
În procedura judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanţii au posibilitatea de a solicita şi obţine soluţionarea notificării formulate, astfel încât nu se poate susţine că, odată declanşată, procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 ar putea rămâne fără finalitate şi fără eficienţă.
Pe de altă parte, reclamanţii nu se găsesc în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu au nu au putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, ei au declanşat procedura administrativă reglementată de legea specială prin formularea unei notificări şi au obţinut din partea unităţii deţinătoare o dispoziţie prin care această notificare a fost soluţionată, situaţie în care, aşa cum se precizează în decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, cu atât mai mult, nu mai pot exercita, ulterior, o acţiune în revendicare de drept comun, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Un alt argument avut în vedere de instanţa de apel în adoptarea hotărârii sale a fost încălcarea, prin sentinţa apelată a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticile formulate prin motivele de recurs sunt, şi sub acest aspect, fondate.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 880 din 12 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 760 A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C.A., C.E.D. şi P.L. împotriva sentinţei nr. 880 din 12 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1309/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3411/2010. Civil → |
|---|
