ICCJ. Decizia nr. 1309/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1309/2010
Dosar nr. 27178/3/2007
Şedinţa publică de la 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1411 F din 05 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 27178/3/2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V - a Civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii G.R. şi G.R. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin notificările nr. 1227/2001 şi nr. 492/2002, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, notificările fiind soluţionate prin decizia nr. 8106 din 23 mai 2007, în sensul respingerii solicitării de restituire în natură şi propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent.
Această modalitate de reparaţie a fost stabilită urmare a faptului că terenul ce face obiectul notificării este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (incinta împrejmuită teren de sport Şcoala Generală), în considerarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert topo C.V., rezultă că terenul ce a făcut obiectul notificării este cuprins într-o suprafaţă mai mare de teren ce reprezintă terenul de sport al Şcolii nr. 179, fiind împrejmuit, lucrările de amenajare ale acestui teren fiind edificate în septembrie 2007 la solicitarea Autorităţii de Sănătate Publică, aşa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2493 din 25 august 2008.
S-a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora, deşi nu există autorizaţie de construire pentru amenajarea ca teren de sport, s-a arătat că modul în care este amplasată suprafaţa de teren solicitată de reclamanţi face imposibilă restituirea în natură, pentru că ar afecta normala folosire a suprafeţei de teren ce excede pretenţiilor reclamanţilor şi care are destinaţia de teren de sport, amenajarea acestui teren fiind impusă de Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 103 din 18 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III –a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de apel a arătat, în primul rând, că prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către contestatori, respingând în întregime acţiunea formulată de către aceştia în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti, doar din eroare nefiind menţionate în considerente ambele dispoziţii administrative atacate, nr. 8106 din 23 mai 2007 şi nr. 8927 din 23 octombrie 2007, cu toate că au fost analizate efectiv, aceste acte având un conţinut identic.
În ceea ce priveşte modul de aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a menţinut soluţia administrativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Exproprierea pe numele reclamanţilor a imobilului ce formează obiectul notificării, situat în Bucureşti, sector 1 a avut drept scop realizarea proiectului de extindere a şcolii din str. Ardealului.
Or, în condiţiile în care din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul este folosit ca teren de sport de către Şcoala nr. 179, fiind împrejmuit, scopul pentru care s-a dispus exproprierea a fost îndeplinit, imobilul servind, aşa cum a reţinut corect şi instanţa de fond, unei amenajări de utilitate publică.
Sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere, în accepţiunea legiuitorului, pe lângă dotările sub şi supraterane, şi parcurile şi grădinile publice, amenajările verzi din jurul blocurilor de locuit, precum şi dotările privind desfăşurarea activităţilor şcolare.
Împrejurarea că terenul de sport a fost amenajat în anul 2007, în timpul soluţionării notificării, este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care amenajarea este o consecinţă a emiterii actului normativ vizând exproprierea.
De asemenea, se reţine că executarea unei astfel de lucrări nu modifică structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor şi prin urmare nu necesită autorizaţie de construire.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16, deoarece construcţia ce a aparţinut reclamanţilor a fost demolată.
Totodată, a reţinut că executarea unor lucrări de asfaltare a curţii şcolii şi efectuarea unor lucrări cu caracter nepermanent pentru desfăşurarea orelor de educaţie fizică şi sport a elevilor Şcolii nr. 179 au fost solicitate de Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, prin procesele verbale nr. 846 din 14 martie 2007 şi nr. 1780 din 07 aprilie 2008.
Faptul că, în imediata vecinătate, şcoala mai are un teren de sport, nu conduce la concluzia că cel de al doilea nu ar mai fi necesar desfăşurării activităţii şcolare, mai ales că în această şcoală învaţă copii de la clasele a I-a la a VIII-a.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil cu caracter generic pentru toate situaţiile de preluare abuzivă în care construcţiile au fost demolate, iar o parte din teren a rămas liberă de construcţii şi, prin urmare, poate fi restituită, ceea ce este cazul în speţă.
Situaţia de excepţie de la restituire, vizând existenţa unor construcţii autorizate, nu este aplicabilă în speţă; normele care introduc interdicţii sau limitează drepturi fiind de strictă interpretare: or, instanţa, cu toate că a reţinut lipsa unei autorizaţii de construire, a ignorat acest principiu, cu motivarea că respectiva construcţie a fost impusă de Autoritatea pentru Sănătate Publică.
- Nu există niciun text de lege care să arate că o construcţie a cărei realizare este impusă de Autoritatea pentru Sănătate Publica nu poate fi restituită în natură.
- Au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Deşi aceste norme sunt aplicabile, dat fiind faptul că este vorba în cauză de o preluare abuzivă realizată prin preluarea fără nici o despăgubire, pe baza unui decret de expropriere, nu se poate ignora că, în speţă, situaţia de fapt a existenţei unei părţi de teren nefolosite exista la data intrării in vigoare a legii şi, ulterior, până în anul 2007, când, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din lege, a fost schimbată destinaţia terenului şi afectată situaţia sa de "teren liber" care, potrivit legii, trebuia restituit.
- În mod greşit, au fost ignorate dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzic orice act sau fapt juridic care, prin consecinţele sale, ar afecta regimul juridic al imobilului şi ar duce la imposibilitatea restituirii sale în natură.
În speţă, a avut loc o "schimbare a destinaţiei" terenului – în termenii normei -, prin realizarea unui teren de sport in septembrie 2007, deci în perioada în care era în curs de soluţionare cererea de restituire în natură. Este evident ca, în felul acesta, s-a intenţionat o schimbare de regim juridic şi o încercare de invalidare a demersului reclamanţilor de restituire în natură a imobilului, aspect ce denotă şi fraudarea legii, iar nu numai o încălcare a normelor sale imperative.
Faţă de o atare situaţie, cea mai buna sancţiune a autorităţii administrative este cea a restituirii în natură a imobilului.
- Instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care nu cuprind nicio normă care să se refere la cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă.
- Instanţa a apreciat greşit că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente în speţă, în condiţiile în care este vorba despre un teren, nu despre o construcţie.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile în sensul că permit o interpretare logică a normelor în materia restituirii în natură: dacă art. 16 nu împiedică restituirea în natură a imobilelor care sunt deţinute de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat (grădiniţe, scoli, licee, colegii, scoli profesionale, scoli postliceale, instituţii de învăţământ superior), ci doar condiţionează restituirea acestora de păstrarea destinaţiei lor pentru o anumită perioadă de timp, cu atât mai mult este posibilă restituirea unei părţi din imobilul ocupat de şcoală, anume un teren acoperit cu o suprafaţă subţire de bitum, desemnat în dispoziţia primarului drept "element de sistematizare".
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cu toate că instanţa de apel a făcut referire, în considerentele deciziei recurate, atât la dispoziţiile art. 10, cât şi la cele ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, în analiza naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite, se observă că stabilirea incidenţei art. 11 făcea inutilă referirea şi la art. 10, ale cărui prevederi nu se impuneau a fi fost analizate.
Astfel, art. 11 conţine norme speciale de reglementare a modului de acordare de măsuri reparatorii în cazul imobilelor expropriate, aplicabile cu prioritate faţă de norma cu caracter general din art. 10 sau susceptibile de a fi completate cu aceasta din urmă, potrivit regulilor de soluţionare a unui conflict de legi.
În speţă, fiind vorba despre un imobil expropriat – în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 381 din 26 iunie 1963 -, era necesară raportarea la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât alin. (3) este identic în conţinut cu art. 10 alin. (2), pe temeiul căruia este formulat primul motiv de recurs, trimiţând, totodată, la dispoziţiile art. 10 alin. (3), (4), (5) şi (6).
Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.
Această normă este aplicabilă indiferent de întrunirea vreuneia dintre ipotezele descrise de legiuitor în alin. (1), (2) sau (3), întrucât norma nu distinge şi nu există nicio raţiune pentru un tratament juridic diferit situaţiilor în care este întrunită cerinţa legală a ocupării funcţionale a întregului teren afectat lucrărilor pentru care a operat exproprierea.
Aşadar, chiar dacă potrivit art. 11 alin. (3), ar fi fost posibilă restituirea în natură a terenului ocupat parţial de aceste lucrări, alin. (4) ar fi aplicabil cu prioritate, în măsura întrunirii premisei de aplicare.
În speţă, construcţia reclamanţilor preluată prin expropriere a fost demolată, scopul exproprierii fiind extinderea şcolii din str. Ardealului.
Nu s-a contestat că suprafaţa de teren în litigiu de 328 mp face parte din baza materială a Şcolii nr. 179, reprezentând de la bun început curtea şcolii alături de terenul de sport, teren situat de-o parte şi de alta a suprafeţei în discuţie, astfel cum arată schiţa la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul C.V. (fila 116 dosar fond).
Acest fapt este suficient pentru a considera că suprafaţa de 328 mp este afectată lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv celor de extindere a şcolii, împreună cu baza sportivă care delimitează această suprafaţă.
După cum s-a arătat, incidenţa art. 11 alin. (4) este atrasă prin simplul fapt al ocupării funcţionale a terenului, neavând relevanţă amenajarea efectivă ca bază sportivă a acestuia.
Aşadar, împrejurarea că suprafaţa în litigiu a fost amenajată abia în anul 2007, deci după momentul formulării notificării, drept spaţiu pentru desfăşurarea orelor de educaţie fizică şi sport ale elevilor şcolii, astfel cum rezultă din relaţiile comunicate de către Primăria sectorului 1 Bucureşti în cursul judecăţii în primă instanţă (fila 123), nu este relevantă în contextul art. 11 alin. (4), după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, în raport de faptul că amenajarea este o consecinţă a actului normativ vizând exproprierea.
Are valoare probatorie doar pentru confirmarea afectaţiunii pentru lucrările vizate de expropriere, fiind vorba despre amenajări necesare unei bune utilizări a spaţiului, avându-se în vedere şi poziţionarea acestuia în curtea şcolii şi între părţi ale terenului de sport al şcolii, pe laturile de est şi vest.
Terenul în discuţie fiind considerat afectat lucrărilor vizate de art. 11 alin. (4), nu se poate socoti că amenajarea ca teren de sport ar reprezenta o „schimbare a destinaţiei” în sensul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum pretind recurenţii.
De altfel, pentru ca aplicarea normei invocate să fie eficientă în cauză, chiar dacă s-ar reţine incidenţa sa, ar trebui ca, prin raportarea la situaţia de fapt şi de drept anterioară celei create printr-un act sau fapt de natura celui menţionat în art. 21 alin. (5), să fie posibilă restituirea în natură a terenului.
Or, după cum s-a arătat, atare măsură reparatorie nu este posibilă pentru alte considerente decât cele legate de amenajarea din anul 2007: suprafaţa de 328 mp nu reprezintă teren „liber”, susceptibil de a fi restituit în natură potrivit art. 11 alin. (3) teza I-a din lege, din moment ce a fost de la bun început afectată lucrărilor pentru care a operat preluarea imobilului în anul 1963.
Nu are relevanţă, astfel, nici dacă este întrunită ipoteza construcţiilor „noi, autorizate” din art. 11 alin. (3) teza a II–a, la care se referă cel de-al doilea motiv de recurs, întrucât acordarea de măsuri reparatorii în echivalent se impune în temeiul art. 11 alin. (4), şi nu al normei anterior menţionate.
De altfel, recurenţii pretind în mod nejustificat faptul că în considerentele deciziei de apel s-ar fi reţinut că în speţă ar fi vorba despre construcţii neautorizate, apreciere ce se regăseşte doar în hotărârea primei instanţe.
Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat că executarea lucrărilor de amenajare nu necesită autorizaţie de construire, fapt ce nu poate fi reapreciat în această fază procesuală, implicând evaluarea probatoriului ce excede limitelor judecării recursului, nefiind un caz dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Referirea din motivarea recursului la dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 nu corespunde unei aprecieri concrete a instanţei de apel în aplicarea unei asemenea norme, ca atare, nu constituie o critică viabilă la adresa deciziei şi nu va fi analizată în consecinţă.
În ceea ce priveşte art. 16 din Legea nr. 10/2001, acesta este inaplicabil în cauză şi este nerelevantă orice trimitere la conţinutul său, deoarece reglementează regimul juridic al măsurilor reparatorii cuvenite în situaţia în care întregul imobil preluat de către stat există, încă, în materialitatea sa, implicând, aşadar, că nu a avut loc o demolare a construcţiei vechi.
Or, în speţă, asemenea demolare s-a produs, caz în care este exclusă aplicarea art. 16.
Dispoziţiile art. 11, incidente în cauză, nu necesită o altă interpretare decât cea redată în considerentele prezentei hotărâri, respectiv cea literală, sistematică şi teleologică, nefiind necesară coroborarea cu art. 16 interpretat a fortiori, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare şi interpretare a legii, drept pentru care îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.R. şi G.R. împotriva deciziei nr. 103 din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III–a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 163/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1213/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
