ICCJ. Decizia nr. 1354/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1354/2010
Dosar nr. 26487/3/2006
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 28 iulie 2006, reclamanţii C.P.C., C.I., C.A.M. şi V.C., decedată pe parcursul procesului şi a cărei calitate a fost preluată de R.L.M., au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul primarul general al Municipiului Bucureşti, să se dispună obligarea acestuia la soluţionarea neîntârziată a notificării nr. 26314/2001 în sensul acordării în compensare pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3 în suprafaţă de 790 mp, a unui teren situat în Bucureşti, în suprafaţă de 603,84 mp şi să emită dispoziţie corespunzătoare în termen de 30 de zile de la data primirii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 886 din 12 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 298 A din 23 aprilie 2008 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă (cum este cazul în speţă) se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Cum imobilul situat în Bucureşti, nu poate fi restituit în natură reclamanţilor apelanţi, construcţia fiind demolată iar în prezent terenul nemaifiind liber, rezultă că acestora le sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al art. 1 din Lege şi nu alin. (1) cum au invocat aceştia la instanţa de fond.
În măsura în care li se va recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 3 din lege, entitatea investită cu soluţionarea notificării va fi obligată să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv să acorde persoanei îndreptăţite bunuri sau servicii în echivalent sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Într-adevăr, art. 26 din Legea nr. 10/2001, stabileşte o prioritate în acordarea măsurilor reparatorii stipulând că entitatea investită cu soluţionare notificării este obligată ca prin decizie motivată să acorde persoanelor îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată cu despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, dar aceste dispoziţii pot fi aplicate numai în condiţiile în care unitatea deţinătoare deţine astfel de bunuri.
Din adresa nr. 8524 din 19 martie 2007 (fila 253 dosar fond) rezultă că „în acest moment municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare".
În acest condiţii, faptul că s-a propus de către Comisiile reunite pentru aplicare Legii nr. 10/2001 să se acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, nu reprezintă o dovadă certă a faptului că acest teren este disponibil.
Sintagma „bun disponibil", în accepţiunea legii, nu este echivalentă cu „teren liber de construcţii", ci reprezintă o noţiune complexă şi anume faptul că bunul în cauză nu este necesar instituţiei respective.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că entitatea care poate să stabilească dacă are şi poate acorda măsuri reparatorii prin echivalent cu alte bunuri este unitatea deţinătoare.
Faptul că instanţa de fond a avut în vedere alt temei juridic decât cel invocat de către reclamantă nu conduce la nulitatea sentinţei, întrucât instanţa este ţinută de situaţia de fapt cu care a fost învestită şi nu de încadrarea în drept.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că instanţa a aplicat greşit legea de reparaţie întrucât în situaţia în care imobilul preluat abuziv nu poate fi restituit în natură şi există bunuri sau servicii disponibile a fi acordate în compensare, această măsură urmează a fi luată şi nu acordarea de despăgubiri băneşti sau titluri de valoare.
O altă concluzie eronată a instanţei este şi aceea că municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, precum şi cea referitoare la faptul că propunerea comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de a acorda recurenţilor terenul nu reprezintă o dovadă certă că imobilul este disponibil.
Modalitatea prin care s-a motivat respingerea apelului cu referire la noţiunea de bun este greşită.
Analizând Decizia prin prisma criticii formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este prioritară faţă de celelalte măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (5) din lege.
În aplicarea dispoziţiilor alin. (2) al art. 1 „primarii, sau după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, au obligaţia să afişeze lunar …. un tabel care să cuprindă bunurile disponibile…".
La 27 martie 2007, Primăria municipiului Bucureşti comunică că nu dispune de bunuri şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare.
De asemenea, se arată că iniţial s-a propus notificatorului C.P.C. măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 790 mp prin atribuire în compensare a terenului de 603,84 mp în sector 3, propunere ce nu a fost ratificată de primarul general.
Tot Primăria municipiului Bucureşti comunică instanţei că prin dispoziţia nr. 4316 din 16 mai 2005 s-a atribuit în compensare terenul în suprafaţă de 1474 mp situat în sector 3 domnului P.E.
Simpla împrejurarea că la un moment dat terenul propus recurenţilor a fi acordat în compensare era, în accepţiunea legii, un bun disponibil, nu semnifică şi faptul că acest imobil este susceptibil de a fi oferit ca măsură reparatorie recurenţilor şi nu altor notificatori aflaţi în situaţii de fapt identice şi anume imposibilitatea restituirii în natură a bunului notificat, preluat abuziv în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie.
Înalta Curte, reţinând că legea a fost corect aplicată, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanţii C.A.M., C.I., C.P.C., R.L.M. şi V.C., a cărei calitate procesuală a fost preluată de succesoarea sa R.L.M. împotriva deciziei nr. 298/A din data de 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1497/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 734/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
