ICCJ. Decizia nr. 734/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 734/2010
Dosar nr. 8518/99/2007
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Cu notificarea nr. 117/N/2001, B.D. a cerut restituirea în natură sau, după caz, acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 5800 mp teren situat în municipiul Iaşi, aflat în prezent în posesia SC T.M.S. SA Iaşi, preluat de stat în vederea extinderii fostei F.M. Iaşi.
Notificarea a fost transmisă de SC T.M.S. SA Iaşi, spre competentă soluţionare către A.V.A.S. Bucureşti, fostă APAPS Bucureşti, la data de 22 aprilie 2002.
Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2007, astfel cum a fost precizată, reclamanta B.C.M., în calitate de succesoare a notificatorului, decedat la data de 6 iulie 2006, a solicitat obligarea pârâţilor A.V.A.S. Bucureşti, SC T.I. SA Iaşi, SC I. SA, SC M.T. SA Iaşi şi Primarul municipiului Iaşi să emită dispoziţie de soluţionare a notificării, în concordanţă cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi obligarea la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere, până la momentul emiterii dispoziţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1090 din 3 iunie 2009, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis, în parte cererea şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării formulate de autorul reclamantei, B.D., în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC T.I.I. SA, SC I. SA, SC M.T. SA şi Primarul municipiului Iaşi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi, totodată, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii deduse judecăţii, precum şi cererea de obligarea a pârâtei A.V.A.S. Bucureşti la plata de daune cominatorii.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că terenul în litigiu, conform raportului de expertiză întocmit în cauză se regăseşte pe amplasamentul deţinut de SC T.I. SA Iaşi, societate care a fost integral privatizată de Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti, conform menţiunilor contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. IS-11 din 6 martie 2000 şi încheierii nr. 706 din 16 mai 2003, caz în care, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a notificării aparţine instituţiei care efectuat privatizarea, FPS Bucureşti, a cărei succesoare este pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 183 din 20 noiembrie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că termenul legal de soluţionare a notificării a expirat şi că împrejurarea de fapt invocată de pârâtă - corespondenţa purtată cu reclamanta sau autorul său în anii 2005-2006 - nu este de natură să justifice conduita sa de a nu soluţiona notificarea până la această dată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta afirmă că situaţia imobilului în litigiu este incertă şi prezintă demersurile pe care le-a efectuat în vederea clarificării acesteia la diverse instituţii publice ori societăţi comerciale care au administrat imobilul.
Pârâta susţine că nu a soluţionat în termen notificarea, întrucât notificatorul şi, mai apoi, reclamanta au depus cu întârziere, în februarie 2007, înscrisurile solicitate prin mai multe adrese: VP1/5991 din 16 august 2004, VP1/394 din 16 ianuarie 2006, 1/0850 din 7 septembrie 2006, apreciate a fi necesare în vederea stabilirii situaţiei juridice a imobilului în litigiu.
Pârâta susţine, totodată, că emiterea unei decizii în lipsa actelor doveditoare constituie, potrivit, dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 infracţiune şi că, în atare condiţii instanţele de fond au dispus, în mod greşit, obligarea sa la emiterea unei astfel de dispoziţii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea interesată poate cere modificarea unei hotărâri lipsită de temei legal ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Deşi invocă incidenţa motivului menţionat, recurenta nu dezvoltă argumentele pentru care afirmă că instanţele de fond ar fi încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care stabileşte că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Rezultă că, potrivit dispoziţiei legale menţionate, în cazul în care persoana îndreptăţită nu a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii acestora, dar nu mai târziu de împlinirea termenului legal.
În cauza supusă judecăţii, se constată că notificarea formulată de autorul reclamantei a fost remisă pârâtei A.V.A.S. Bucureşti spre competentă soluţionare la data de 22 aprilie 2002 şi că în perioada 16 august 2004 - 7 septembrie 2006 – aceasta a purtat o corespondenţă cu reclamanta sau autorul său în vederea comunicării unor înscrisuri: declaraţii notariale ale altor moştenitori, M.E. şi OG, în sensul că nu au formulat notificare, procura în baza căreia avocatul P.M. acţionează în numele reclamantei, diverse acte de proprietate ori declaraţii în sensul că nu deţine astfel de acte, dovezi privind faptul preluării abuzive etc., înscrisuri care au fost depuse la dosarul administrativ.
Mai mult, la data de 21 martie 2006, avocatul reclamantei a comunicat pârâtei, împreună cu anumite înscrisuri, faptul că solicită soluţionarea favorabilă a notificării în baza înscrisurilor depuse în dosarul administrativ, apreciind că a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului a cărei retrocedare o cere.
În atare condiţii, susţinerea pârâtei potrivit căreia s-a aflat în imposibilitate să soluţioneze notificarea se dovedeşte a nu fi justificată, astfel cum corect au reţinut şi instanţele de fond, acesteia revenindu-i obligaţia de a soluţiona notificarea într-un termen rezonabil de la data depunerii de către reclamantă a înscrisurilor (dată la care termenul legal de soluţionare era deja împlinit), cu atâta mai mult cu cât a fost şi înştiinţată de reclamantă nu mai deţine alte înscrisuri.
Întârzierea în soluţionarea notificării nu poate fi justificată de pârâtă nici prin existenţa pericolului angajării răspunderii sale penale în condiţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât dispoziţia legală invocată nu sancţionează fapta de a soluţiona notificarea în termenul legal ci fapta de a emite o dispoziţie favorabilă unei persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii în lipsa oricăror înscrisuri care să-i ateste un atare drept.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 183 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 778/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 708/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
