ICCJ. Decizia nr. 1497/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1497/2010
Dosar nr. 48694/3/2005
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 1 noiembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată şi s-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC E.K. SRL în contradictoriu cu pârâtele-reclamante SC C.A.S.V.T. şi SC H.P.I. SRL ca neîntemeiată.
A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC C.A.S.V.T. în contradictoriu cu reclamanta parata SC E.K. SRL şi cu pârâta O.S.I.M..
A fost anulat certificatul de înregistrare a mărcii nr. 56811 din 07 aprilie 2003.
S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC H.P.I. SRL în contradictoriu cu reclamanta parata SC E.K. SRL.
S-a dispus ridicarea măsurii de suspendare a operaţiunilor de vămuire la rămânerea definitivă a acestei hotărâri.
La pronunţarea acestei sentinţe, tribunalul a avut în vedere următoarele:
- Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2005 reclamanta S.C. E.K. SRL a chemat în judecata pe pârâta S.C. H.P.I. SRL solicitând instanţei constatarea caracterului de marfă ce duce atingere dreptului de proprietate intelectuală a cheilor importate şi distribuite de societatea pârâtă, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 5 raportat la art. 11 alin. (1), art. 14 din Legea nr. 202/2000; obligarea societăţii pârâte la plata de daune interese - materiale în cuantum de 30.051 lei reprezentând contravaloarea mărfii importate, respectiv morale în cuantum de 150.000,01 lei potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-au arătat următoarele:
In data de 12 decembrie 2005 s-a comunicat reclamantei de către Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Supraveghere şi Control Vamal Decizia de suspendare a operaţiunii de vămuire şi reţinerea mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, mărfuri aparţinând societăţii parate SC H.P.I. SRL.
SC E.K. SRL are calitatea de titular al Certificatului de înregistrare a Mărcii „C." nr. 56811 din 07 aprilie 2003 eliberat de O.S.I.M.
Totodată, societatea reclamantă este titulara certificatului de înregistrare a Mărcii E.K. nr. 55724 din 07 aprilie 2003 eliberat de O.S.I.M.
Raportat la aceste considerente şi la faptul că societatea reclamanta ocupa nr. 1 în România în distribuţia cheilor brute marca C., având un import pentru anul 2005 de aproximativ un milion de chei brute, participări confirmate la târguri şi expoziţii naţionale, sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a societăţii pârâte, fiind astfel îndreptăţită reclamanta la o justă şi echitabilă despăgubire materială şi morală.
- Pe cale reconvenţională, SC H.P.I. SRL a solicitat ridicarea măsurii de suspendare a operaţiunilor de vămuire impuse prin Decizia A.N.V. şi eliberarea mărfurilor importate de către societate, având în vedere că acestea nu prezintă caracterul de marfă ce aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală, importul fiind oprit în mod ilegal şi abuziv; obligarea reclamantei pârâte la plata prejudiciului suferit de către S.C. H.P.I. SRL ca urmare a suspendării operaţiunilor de vămuire şi reţinerii mărfurilor importate din garanţia constituită în baza art. 19 alin. (2) din Legea nr. 202/2000, cu cheltuieli de judecată.
S-a arătat în susţinerea cererii că mărfurile importate de societatea H.P.I. SRL fac parte din categoria mărfurilor exceptate de la aplicarea sancţiunilor prevăzute de Legea nr. 202/2002, beneficiind de prevederile art. 3 alin. (2) pct. a din această lege, text care dispune că sunt exceptate mărfurile care nu au fost contrafăcute sau care poartă marca în alte condiţii decât cele convenite cu titularul dreptului. Mărfurile importate pe piaţa românească de către pârâta reclamantă sunt produse de către societatea C. în baza certificatului de înregistrare marca nr. 183384 din 15 aprilie 1997 eliberat de Oficiul de Stat pentru Mărci din Turcia şi a numelui comercial care cuprinde denumirea C., aşa cum rezultă din certificatul eliberat de registrul comerţului din Turcia.
In acest sens, societatea producătoare a putut dovedi protecţia dreptului propriu asupra mărcii produselor exportate în România ca şi un drept propriu anterior, opozabil şi protejat în toate ţările Uniunii de la Paris.
- S-a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei de SC C.A.V.T. AS - cererea a fost respinsă faţă de împrejurarea că reclamanta a completat acţiunea precizată, înţelegând să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe SC C.A.V.T. AS.
- Reclamanta a completat obiectul cererii iniţiale, solicitând obligarea pârâtei la încetarea oricăror activităţi de import şi de distribuire în vederea comercializării, precum şi la retragerea de pe piaţa a tuturor exemplarelor de chei pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile inscripţionate cu marca „C."; să se dispună publicarea hotărârii pronunţate în două ziare de largă circulaţie, pe cheltuiala pârâtei; cu menţinerea celorlalte capete de cerere aşa cum au fost formulate.
- Prin cererea formulată în cauză pârâta SC C.A.V.T. SA a solicitat în contradictoriu cu reclamanta şi cu O.S.I.M. anularea certificatului de înregistrare asupra mărcii verbale C. nr. 56811 din 7 aprilie 2003 deţinut de S.C. E.K. SRL pentru clasele de produse 6 - chei pentru uşi de toate tipurile şi 7- maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile conform clasificării de la Nisa.
In motivarea cererii reconvenţionale s-a arătat că societatea C.A. este totodată titulara mărcii „C." în baza certificatului de marcă nr. 183384 din 15 aprilie 1997 eliberat de Oficiul de Stat pentru Mărci din Turcia. La data de 19 octombrie 2005 societatea pe care o reprezintă a depus cerere de înregistrare internaţională a mărcii C. conform Aranjamentului de la Madrid Germania, pentru clasele de produse 06 şi 07 conform Clasificării de la Nisa.
Înregistrarea mărcii pentru reclamantă a adus atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la un alt drept de proprietate industrială protejat [art. 48 alin. (1) lit. e)].
În acest sens, reclamanta parata a înregistrat ca marca numele comercial al societăţii C.F.H., activitate ce duce la obstrucţionarea utilizării de către pârâta-reclamantă a propriei sale denumiri. Pârâta reclamantă este titulara unui drept de proprietate industriala anterior protejat constând în denumirea comerciala înregistrata la Registrul Comerţului la data de 02 ianuarie 1979, anterior constituirii depozitului mărcii de către E.K. SRL. În ceea ce priveşte numele comercial, acesta face parte din categoria „orice alt drept de proprietate industriala protejat [art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea 84/1998]. Faptul că numele comercial dă naştere unui drept de proprietate industrială rezultă din poziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883.
Marca ce reproduce denumirea paratei-reclamante a fost înregistrată de către o societate având acelaşi obiect de activitate ca şi parata reclamantă, respectiv producerea şi comercializarea de chei de toate tipurile; a fost înregistrată de către SC E.K. SRL la 4 ani de la data la care produsele fabricate şi inscripţionate C. aparţinând societăţii pe care o reprezintă au fost aduse pe teritoriul României prin intermediul societăţii importatoare şi distribuitoare SC H.P.I. SRL.
Aşa cum rezultă din facturile aflate la dosarul cauzei, din documentele vamale de import, societatea H.M. a distribuit pe piaţa românească chei inscripţionate C. încă din anul 1999, distribuţia fiind prezentă la nivelul întregii ţări. Din facturile depuse se poate observa cu uşurinţă faptul că societatea H.M. a distribuit chei inscripţionate C. şi în zona de distribuţie a reclamantei-parate. Prin urmare, la data înregistrării mărcii a cărei anulare o solicită, reclamanta-pârâtă cunoştea existenţa şi funcţionarea ca societate producătoare de chei de yale pentru uşi de toate tipurile a societăţii C.A. din Turcia, a cărei denumire a inclus-o element verbal în componenţa mărcii, ca şi prezenţa acesteia pe piaţa românească a produselor fabricate de această societate prin intermediul importatorului H.M.
Atitudinea de rea-credinţa a societăţii E.K. SRL exista chiar şi în condiţiile în care la momentul constituirii depozitului de către aceasta (anul 2003) nu se solicitase de către A.S.V.T. protecţia mărcii pe teritoriul României şi nu se obţinuse înregistrarea internaţională conform Aranjamentului de la Madrid. Înregistrarea s-a făcut cu rea credinţă având în vedere că societatea reclamanta, ca distribuitor de astfel de produse şi cunoscător al pieţei de specialitate, cunoştea la data solicitării înregistrării mărcii a cărei anulare o solicită că marca C. este proprietatea societăţii acestora.
Mai mult decât atât, în segmentul de piaţă vizat, respectiv distribuitorii de chei pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile din România, marca C. era cunoscută la data efectuării depozitului reglementar.
Reaua credinţă a societăţii reclamante reiese şi din faptul că aceasta a efectuat depozitul numai în scopul eliminării oricărei concurenţe, fiind în acest sens un act de agresiune, un abuz de drept, înregistrarea mărcii fiind deturnată de la finalitatea sa normală, aceea de a distinge şi promova produsele şi serviciile deponentului.
In drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 48 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea nr. 84/1998, art. 1 şi art. 8 din Convenţia de la Paris.
- Prin cererea înregistrată în 4 mai 2006 reclamanta a micşorat obiectul cererii de despăgubiri, arătând ca solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.2570 lei contravaloare mărfuri importate.
Asupra cererilor formulate:
- Cererea de repunere pe rol este neîntemeiată: completarea raportului de expertiză a fost depusă de expertul desemnat la data de 12 septembrie 2007. La termenul din 13 septembrie 2007 judecata a fost amânată pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de concluziile expertului. Atât timp cât reclamanta s-a prezentat la judecată la un termen anterior, este prezumată că ştie termenul de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., astfel că până la termenul acordat în acest sens a avut posibilitatea cunoaşterii concluziilor expertului.
- SC E.K. SRL din Cluj Napoca este titularul înregistrării mărcii C. (potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. 56811- fila 6 dosar). Produsele pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii sunt cele din clasele 6 şi 7 (chei pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile) prin cererea depusă în 7 aprilie 2003.
In această calitate, cunoscând despre transportul unei cantităţi de 122.421 buc de chei brute din Turcia către pârâţi, reclamanta s-a adresat Autorităţii Naţionale Vamale cu cerere de intervenţie a acestei autorităţi pentru a suspenda operaţiunea de vămuire a mărfurilor şi a reţine mărfurile acestui transport pentru motivul că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 202/2000. Cererea a fost admisă pronunţându-se Decizia nr. 71633/MC din 12 decembrie 2005 a Autorităţii Naţionale Vamale - fila 4 dosar.
In continuarea acţiunilor privind ocrotirea dreptului la marcă reclamanta a formulat prezenta acţiune pentru ca o instanţă de judecată să se pronunţe asupra susţinerilor părţilor implicate în procedura deschisă la Autoritatea Naţională Vamală.
Având în vedere că temeiul acţiunii reclamantei îl constituie acest certificat,contestat în cauză, s-au analizat cu prioritate motivele de nelegalitate a înregistrării mărcii.
Sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, marca înregistrată de reclamantă aducând atingere unui drept de proprietate industrială protejat şi anume dreptul la numele comercial, astfel cum este enumerat în art. 1 alin. (2) din Convenţia dela Paris din anul 1883. Potrivit certificatului de la filele 55 şi 89 societatea comercială din Turcia este înregistrată din 1979; potrivit actului de înfiinţare al societăţii (fila 271 dosar), denumirea iniţială a societăţii comerciale a fost aceeaşi ca la această dată, astfel că numele comercial al pârâtei-reclamante este anterior şi nu poate fi folosit ca semn pentru produsele comercializate de reclamantă, deoarece marca ce include numele comercial al unei societăţi comerciale nu este legal înregistrata.
De altfel, în cauză îşi găsesc aplicabilitatea şi dispoziţiile art. 45 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa reţinând că solicitarea de înregistrare a mărcii s-a făcut cu rea credinţă.
Cheile produse de societatea comercială din Turcia sunt comercializate în România începând din anul 1999, potrivit facturilor depuse la filele 198, 86, 201, 264, 114, 210,110, 206, 112, 208, 66, 67, 225, 221, 85, în cantităţile şi la preturile care apar în centralizarea realizata de expert - fila 229 - înainte de 2003, data înregistrării cererii de marca în România; societatea SC C.A.V.V.T. îşi identifica produsele cu semnul - cuvânt C. - rezultă din facturile de la filele 40, 43, 150, în care cheile livrate de societatea din Spania - J.M.A.A.A. Spania poartă această identificare. Că reclamanta pârâtă cunoştea în anul 2003 despre existenţa acestei mărci - înregistrata în Turcia din anul 1997 (fila 94) rezulta din împrejurarea ca are calitatea de distribuitor unic în România pentru produsele firmei spaniole (potrivit datelor din materialul de la filele 162-165, editat înainte de perioada litigioasa şi care face referire la fapte anterioare anului 2003 şi potrivit răspunsurilor la interogatoriu - întrebările 1, 6 - fila 260). În aceasta calitate, a avut prilejul să cunoască despre existenţa cheilor produse şi comercializate de societatea din Turcia, de vreme ce, cele două societăţi producătoare de chei - din Turcia şi Spania - îşi produc reciproc produsele ( potrivit facturilor enumerate anterior ). De aceea, urmează a retine ca intenţia de a înregistra ca marca semnul sub care parata reclamanta îşi identifica produsele este una care excede bunei credinţe, nefiind de presupus că aceasta hotărâre - de a înregistra marca - a fost luată în considerarea exclusivă a puterii semnului ales de a identifica produsele proprii comercializate de reclamanta-pârâtă. Tot ca un aspect al relei credinţe va fi reţinută şi împrejurarea că reclamanta a ales sa folosească pentru produsele sale un cuvânt care nu are nicio semnificaţie în nicio limbă, fiind, la origine, derivate de la numele C., nume turcesc, fără ca activitatea sa să aibă vreo legătura cu acest nume.
Având în vedere ca potrivit considerentelor de mai sus s-a reţinut lipsa de legitimitate a înregistrării mărcii de către reclamanta-pârâtă , nu se poate reţine că aceasta are un drept de a se opune folosirii mărcii de către pârâte. Pentru aceste motive cererile formulate împotriva acestora urmează a fi respinse. Excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a caracterului de marfa ce aduce atingere dreptului de proprietate intelectuala este nefondata, de vreme ce aceasta cerere poate fi calificată drept cerere de constatare a inexistentei dreptului de a folosi semnul înregistrat ca marca.
Având în vedere că măsura dispusă de Autoritatea Naţională Vamală prin Decizia nr. 71633/MC din 12 decembrie 2005 s-a luat în baza unui drept rezultat dintr-un act declarat nul, urmează a dispune ridicarea acestei masuri.
- La data de 25 februarie 2008 expertul N.I. a solicitat completarea sentinţei civile nr.1336/1 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu dispoziţie executorie privind obligarea părţilor la plata onorariului către expert de 4.400 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 623 din 27 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de expertul I.N. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC E.K. SRL , cu pârâtele-reclamante SC H.M.P. SRL şi O.S.I.M., a dispus completarea hotărârii nr. 1336 din 1 noiembrie 2007, stabilind onorariul definitiv pentru expert în sumă de 3.400 lei.
Au fost obligate reclamanta şi pârâta SC H.M.P. SRL la plata diferenţei de onorariu, astfel: 2.100 lei în sarcina reclamantei S.C. E.K. S.R.L. şi 700 lei în sarcina pârâtei SC H.M.P. SRL.
2. Prin Decizia civilă nr. 248A din 6 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta reclamantă-pârâtă SC E.K. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 1 noiembrie 2007 şi a sentinţei nr. 623 din 27 martie 2008, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. 48694/3/2005, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă CA S.V.T. SA, cu intimata pârâtă SC H.P.I. SRL şi intimatul O.S.I.M.
S-a respins ca nefondat apelul formulat de expert I.N. împotriva sentinţei civile nr. 623 din 27 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
S-a luat act că intimatele pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
- Apelul formulat de expert şi apelul reclamantei pârâte declarat împotriva sentinţei de completare.
Deşi discutabilă sub aspectul utilităţii ei, proba cu expertiza în specialitatea proprietate intelectuală a fost încuviinţată de instanţa de fond (după prorogarea admisibilităţii probei), stabilindu-se în sarcina expertului 3 obiective, după cenzurarea celor 4 propuse de reclamanta pârâtă şi constatând totodată că obiectivul propus de pârâtă se suprapune cu ultimul obiectiv indicat de reclamantă.
Expertul desemnat în cauză a depus lucrarea pentru termenul din 19 aprilie 2007, dată la care a depus la dosar şi solicitarea sa de stabilire a onorariului definitiv la nivelul sumei de 5.000 lei.
La termenul din 14 iunie 2007 s-au încuviinţat obiecţiunile formulate de reclamanta pârâtă, instanţa apreciind că prin răspunsul formulat la obiectivul nr. 3 expertul a formulat o argumentaţie ce îi depăşeşte competenţele sale tehnice, în sensul art. 14 din Legea 202/2000, astfel încât s-a dispus revenirea cu adresă la acelaşi expert pentru a reformula răspunsul la acest obiectiv; prin aceeaşi încheiere s-a prorogat pronunţarea asupra cererii expertului de stabilire a onorariului definitiv.
Expertul s-a conformat acestei solicitări şi a depus răspunsul la obiecţiuni pentru termenul din 13 septembrie 2007 la data de 12 septembrie 2007, însă nici la acest termen de judecată instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de stabilire a onorariului definitiv, după cum nu a făcut-o nici la termenul de dezbatere a cauzei pe fond din 11 octombrie 2007.
Această omisiune a instanţei a prilejuit expertului formularea cererii de completare a dispozitivului sentinţei.
Sentinţa civilă nr. 1336 din 1 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu a fost comunicată expertului, astfel cum însăşi prima instanţă a reţinut în soluţionarea excepţiei tardivităţii formulării cererii invocată de reclamanta pârâtă prin întâmpinarea la cererea expertului şi reluată prin motivele de apel formulate împotriva acestei din urmă sentinţe, astfel că în mod temeinic s-a constatat ca fiind formulată în termen; excepţia a fost invocată avându-se în vedere că dispoziţiile art. 2812 alin. (1) cu care se coroborează alin. (3) din acelaşi text din Codul de procedură civilă, referitor la cererile formulate de experţi, normă care prevede că o atare cerere se poate formula în acelaşi termen în care se poate declara calea de atac, aşadar în 15 zile de la comunicarea sentinţei iniţiale.
Este adevărat că expertul însuşi, având în vedere aceeaşi necomunicare a sentinţei iniţiale, putea uza direct de calea de atac a apelului, dar nimic nu se opunea să opteze pentru calea procesuală mai facilă a formulării cererii în temeiurile menţionate.
Curtea a apreciat ca nefondate susţinerile apelantei reclamante pârâte cu privire la dispoziţiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., întrucât dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii expertului de majorare a onorariului de expertiză pe calea unei încheieri premergătoare, tot legea, prin dispoziţiile art. 2812 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. pune la dispoziţie expertului şi a celorlalţi participanţi la judecată enumeraţi de text remediul formulării unei cereri de completare a hotărârii, de care expertul în mod legal a făcut uz.
Şi pe fondul ei cererea formulată de expert a primit o dezlegare judicioasă, instanţa de fond cenzurând onorariul definitiv solicitat (5.000 lei faţă de 3.400 lei stabilit ca sumă finală), din perspectiva supradimensionării timpului alocat studiului dosarului ca şi redactării lucrării încredinţate.
Celelalte motive de apel ale reclamantei legate de înlăturarea probei pornind de la susţinerea că prin răspunsurile formulate expertul şi-a depăşit competenţele şi a formulat concluzii în locul instanţei de o manieră lipsită de obiectivitate, vor fi analizate în cadrul apelului reclamantei împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei.
- Apelul formulat de reclamanta pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 1 noiembrie 2007 a primei instanţe, pronunţată pe fondul cauzei, este nefondat.
Reclamantă pârâtă critică în primul rând ordinea de analiză stabilită de prima instanţă, cu privire la cererile ce au alcătuit cadrul obiectiv al cauzei deduse judecăţii, susţinându-se că cercetarea temeiniciei cererii principale pe care a formulat-o împotriva pârâtelor era prioritară faţă de examinarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă CA S.V.T. SA împotriva sa şi prin care s-a solicitat anularea certificatului asupra mărcii C.
Susţinerea este nefondată întrucât analiza unei cereri de contrafacere a unei mărci, ceea ce a constituit obiectul cererii principale, are ca situaţie premisă drepturile exclusive deţinute asupra unui semn în baza unei înregistrări valabile şi, deci, legale.
Or, în măsura în care, în aceeaşi cauză, pe calea cererii reconvenţionale s-a contestat legalitatea înregistrării mărcii reclamantei pârâte era necesar, pentru analiza temeiniciei cererii în contrafacere, să se fi confirmat validitatea titlului de protecţie opus de reclamantă, prin respingerea cererii reconvenţionale; în cazul admiterii cererii de anulare, se dovedeşte că aceasta nu are în patrimoniul său dreptul pe care s-a întemeiat în formularea acţiunii, deoarece inexistenţa dreptului determină şi absenţa protecţiei ce se poate reclama pe temeiul art. 35 din Legea 84/1998; asemenea soluţie a impus primei instanţe neanalizarea motivelor cererii principale şi respingerea ei ca neîntemeiată, întrucât nu se poate cerceta contrafacerea unei mărci anulate, având în vedere principiul quod nullum est, nullum producit effectum, efectele sancţiunii producându-se retroactiv, ex tunc, de la data înregistrării mărcii, respectiv 7 aprilie 2003.
Cererea reconvenţională prin care pârâta reclamantă CA S.V.T. SA a solicitat anularea certificatului deţinut de reclamanta pârâtă asupra mărcii C. pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea 84/1998 a fost în mod legal şi temeinic soluţionată de prima instanţă.
În legătură cu formularea cererii reconvenţionale, apelanta reclamantă pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii prin care pârâta reclamantă a solicitat doar anularea certificatului de marcă, fără a cere anularea înregistrării mărcii şi radierea din Registrul Naţional al Mărcilor ceea ce, în opinia sa, lipseşte demersul pârâtei de orice finalitate şi este lipsită de interes.
Această excepţie nu a fost primită, întrucât ea se fundamentează pe o falsă disociere între două semnificaţii ale aceleiaşi noţiuni juridice, respectiv a actului juridic, în sens de negotium (manifestare de voinţă producătoare de efecte juridice) şi instrumentul probator al acestuia sau semnificaţia de instrumentum a aceluiaşi act juridic, noţiuni pe deplin aplicabile şi în materia mărcilor, chiar dacă semnificaţia noţiunii de act juridic are o anumită specificitate.
Certificatul de înregistrare a mărcii este înscrisul doveditor al dreptului asupra mărcii, nefiind de conceput anularea certificatului şi supravieţuirea dreptului la marcă în patrimoniul titularului menţionat în cuprinsul său.
In ce priveşte solicitarea radierii din Registrul Naţional al Mărcilor, aceasta este o chestiune ce ţine de opozabilitatea faţă de terţi şi care se realizează după finalizarea procedurii judiciare privind anularea, pe baza cererii adresate de persoana interesată O.S.I.M. , care va face menţiune despre aceasta în Registrul Naţional al Mărcilor, conform Regulii 32 pct. 5 din Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998, aprobat prin HG nr. 833/1998.
Pentru confirmarea soluţiei asupra anulării mărcii C. înregistrată în favoarea apelantei de la data de 7 aprilie 2003, fie pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c), fie pe temeiul lit. e) din aceeaşi normă, este necesar a se statua asupra drepturilor pe care intimata pârâtă CA S.V.T. SA le deţine asupra aceluiaşi semn sau este îndreptăţită a le opune, pe teritoriul României, ceea ce este de natură a-i confirma şi interesul în formularea cererii de anulare a mărcii apelantei.
Este cert că intimata pârâtă nu deţine un drept asupra mărcii C. pe teritoriul României, în condiţiile în care nu a formulat a astfel de cerere pe cale naţională la O.S.I.M. şi nici nu este beneficiara unei înregistrări internaţionale cu ţară desemnată România, în condiţiile Aranjamentului de la Madrid din 1981, anterioară înregistrării mărcii apelantei din 7 aprilie 2003.
Înregistrarea internaţională a intimatei datează din 19 octombrie 2005, având şi România, ţară desemnată, însă împrejurarea este nerelevantă pentru analiza cererii de anulare a mărcii reclamantei, interesând circumstanţele esenţiale din perspectiva sancţiunii, contemporane cu momentul dobândirii dreptului de către apelantă; de asemenea, nici înregistrarea mărcii C. pe teritoriul Turciei de către intimată la momentul anului 1997 nu este utilă sub acest aspect, dat fiind principiul teritorialităţii drepturilor dobândite prin înregistrarea mărcii, întrucât înregistrarea unei mărci în România nu conferă titularului ei drepturi pe teritoriul altui stat, după cum nici înregistrarea naţională pe teritoriul altui stat, nu este de natură a conferi vreo protecţie pe teritoriul României (neintrând în discuţie o înregistrare internaţională sau comunitară).
Însă, pentru formularea cererii de anulare a mărcii apelantei, intimata s-a prevalat de protecţia conferită numelui său comercial, pe temeiul art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883 ratificată de România prin Decretul nr.177/1968, text care prevede: „Numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marca de fabrică sau comerţ."
Pentru a se recunoaşte vocaţia intimatei de a se prevala de acest text este necesar a se verifica calitatea sa de „ţară a Uniunii", respectiv, de stat care a ratificat Convenţia de la Paris, condiţie pe care Curtea o constată a fi îndeplinită - Convenţia de la Paris făcând parte dintre tratatele administrate de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, de pe site-ul căreia se constată că Turcia este membră a uniunii de la Paris încă din anul 1925.
Asemenea constatare conduce la confirmarea temeiului anulării mărcii apelantei în baza art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea 84/1998, întrucât numele comercial al intimatei este în mod egal protejat atât pe teritoriul Turciei, cât şi pe teritoriul României (ca de altfel şi pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii).
Nu poate fi reţinută critica apelantei că la momentul analizării cererii sale de înregistrare o asemenea anterioritate nu a fost analizată de O.S.I.M. şi nici nu s-ar fi putut analiza în absenţa unui text expres din cuprinsul legii speciale care să includă numele comercial în categoria motivelor relative de refuz al înregistrării.
Este reală susţinerea că prin dispoziţiile art. 6 din Legea 84/1998 se prevăd motive relative de neregistrabilitate sau anteriorităţi decurgând din drepturi dobândite asupra unor semne identice sau similare (ori chiar diferite, pentru cazul mărcii notorii) însuşite ca mărci de către terţi, anterior depozitului naţional reglementar al solicitantului, însă dobândirea dreptului la marcă îl obligă pe titular a se supune integralităţii regimului juridic al acesteia, astfel cum el este statuat prin întregul act normativ; iar dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. e) dau posibilitatea solicitării anulării mărcii, dacă prin înregistrare s-au încălcat nu numai drepturi anterioare asupra numelui comercial ci şi asupra oricăror alte drepturi de proprietate industrială protejate ori drepturi de autor; constarea este valabilă şi pentru rea credinţă ca temei al anulării, buna credinţă neintrând în competenţele de cercetare ale autorităţii examinatoare la momentul acordării titlului de protecţie.
Este reală susţinerea apelantei că intimata pârâtă avea posibilitatea formulării unei opoziţii după publicarea mărcii sale, în condiţiile art. 23 din Legea 84/1998, însă nimic nu se opune ca, dacă nu a făcut uz de dispoziţiile menţionate anterior, să recurgă la formularea unei acţiuni în justiţie în baza art. 48 din acelaşi act normativ; dacă s-ar constata că pasivitatea titularului dreptului de autor sau dreptului de proprietate industrială anterior protejat pe parcursul derulării procedurii de înregistrare a mărcii a cărei anulare o cere după obţinerea titlului de protecţie de solicitant s-ar constitui într-un fine de neprimire în acţiunea ulterioară de anulare a înregistrării, ar avea efectul inaplicabilităţii perpetue a textului instituit prin dispoziţiile art. 48, ceea ce nu ar fi de conceput, fiind în mod evident străin de concepţia legiuitorului.
Şi temeiul vizând reaua credinţă a apelantei la înregistrarea mărcii C. se dovedeşte a fi întemeiat, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Buna credinţă la înregistrarea unei mărci poate fi reţinută dacă din circumstanţele concomitente cu depozitul naţional reglementar al titularului dreptului la marcă reiese clar, fără echivoc şi dincolo de orice îndoială, că prin cererea pe care a formulat-o nu a avut reprezentarea vătămării drepturilor legitime ale unui terţ sau nu a intenţionat o asemenea finalitate, dar şi că a exclus această posibilitate prin informaţiile la care a avut acces, pe care le-a cunoscut în concret sau pe care, cu minime diligente, le putea cunoaşte.
Or, din probele cauzei (facturi, declaraţii vamale de import), rezultă că intimata pârâtă încă din anul 1999 este prezentă pe piaţa românească a cheilor brute pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile (produse ce fac parte din clasele 6 şi 7 ale Clasificării de la Nisa şi asupra cărora apelanta a obţinut certificatul de înregistrare) prin intermediul importatorului şi distribuitorului său autorizat, intimata SC H.P.I. SRL, distribuire care se realizează inclusiv în Cluj Napoca, oraş în care pârâta îşi are sediul principal.
Pe de altă parte, la rândul său, apelanta este distribuitor al cheilor produse de J.M.A.A.A. SA din Spania, firmă cu care intimata CA S.V.T. SA este în relaţii comerciale directe, cele două societăţi străine producându-şi reciproc produsele, în compensare de producţie, astfel cum reiese din înscrisurile cauzei şi cum însăşi apelanta menţionează în cuprinsul motivelor de apel, împrejurare cu privire la care precizează însă că este nerelevantă în cauză.
In plus, apare cu totul inexplicabil de ce apelanta a optat pentru marcarea cu semnul C. a produselor sale ce se înscriu în clasele 6 şi 7 din Clasificarea de la Nisa, neexistând raţiuni de justificare a unei asemenea coincidenţe, chiar printr-un efort imaginativ, de vreme ce în limba română nu are vreo semnificaţie, iar intimata pârâtă reclamantă este titulara numelui comercial în care C. este elementul principal şi, în acelaşi timp, numele de familie al fondatorului societăţii pârâte este C.N. (nume turcesc, probabil de origine armeană); totodată, se constată că intimata a făcut şi dovada că, inclusiv în limba turcă, acest cuvânt nu poate avea o semnificaţie de substantiv comun, fiind, cel mai probabil un nume propriu, potrivit părerii unui traducător autorizat de limbă turcă (fila 296 vol. II dosar fond).
Aceste împrejurări anterior menţionate constituie elemente de natură a conduce la concluzia relei credinţe a apelantei la înregistrarea mărcii C. pentru produse din clasele 6 şi 7 din Clasificarea de la Nisa, astfel că prima instanţă în mod corect a reţinut şi incidenţa art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998.
S-a înlăturat ca nefondat şi ultimul motiv de apel ţinând de solicitarea apelantei de înlăturare a probei cu expertiza de specialitate, întrucât, dată fiind concluzia cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei în ce priveşte anularea mărcii deţinute de apelantă şi văzând şi obiectivele expertizei încuviinţate de prima instanţă, se poate constata că acestea ar fi avut relevanţă din perspectiva obiectului cererii principale formulate de apelantă, respectiv contrafacerea mărcii.
Or, cum deja s-a arătat, nu se mai impune analiza cererii în contrafacere şi prin urmare nici a probelor ce au fost administrate în susţinerea ei (cum este şi expertiza), câtă vreme marca apelantei nu a rezistat criticilor de nelegalitate.
Aşa fiind, este lipsit de interes a se constata respectarea sau nu de către expertul desemnat a mandatului încredinţat de instanţă ori substituirea acestuia în poziţia instanţei prin concluziile formulate ori respectarea de către expert a garanţiilor de obiectivitate; se impune a se preciza că interesul apelantei cu privire la formularea unor astfel de critici nu se confirmă, interes care s-ar fi activat dacă instanţa de apel ar fi infirmat soluţia tribunalului cu privire la anularea mărcii, în care caz s-ar fi impus analiza pe fondul ei a cererii în contrafacere şi, eventual, şi evaluarea acestei probe.
Nici pretinsa încălcare a garanţiilor procesuale decurgând din jurisprudenţa CEDO în aplicarea art. 6 din Convenţie ce prevede dreptul la un proces echitabil, privind respectarea garanţiilor procesuale pentru toate părţile procedurii derulate în faţa instanţei nu poate fi reţinută, de vreme ce la termenul din 13 septembrie 2007 instanţa a amânat cauza la 11 octombrie 2007, tocmai pentru ca să se poată lua cunoştinţă de această probă. Instanţa nu avea obligaţia comunicării acestei completări a raportului, iar reclamanta pârâtă avea termen în cunoştinţă, astfel cum reţine şi tribunalul, în temeiul art. 153 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că reclamanta pârâtă nu a fost prezentă la termenul din 13 septembrie 2007 prin reprezentat legal sau convenţional nu este decât culpa sa, iar părţile pe lângă drepturi în procesul civil au şi obligaţii, între care şi cea instituită prin art. 129 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ca, în condiţiile legii să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta-pârâtă, criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a) Interesul protejării dreptului la marcă este prioritar faţă de cel al ocrotirii dreptului virtual pretinse de terţi asupra aceluiaşi semn.
b) Cererea reconvenţională este inadmisibilă şi lipsită de interes, deoarece se solicită anularea certificatului de marcă, fără a se pretinde şi anularea înregistrării mărcii la O.S.I.M., respectiv radierea mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor.
SC C.A.S.V.T. SA nu are un drept apărat pe teritoriul României şi nicio recunoaştere internaţională a mărcii, aşa cum cere aranjamentul de la Madrid din anul 1981, ceea ce face ca cererea reconvenţională să fie inadmisibilă pe temeiul art. 48 lit. c) şi e) din Legea nr. 84/1998. Reaua-credinţă se poate aprecia numai în contextul existenţei uneia dintre cele două genuri de protecţie enumerate, coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Convenţia de la Paris.
Această societate este titularul unei mărci în Turcia, a depus cerere de înregistrare internaţională a mărcii în anul 2005 – la doi ani după ce recurenta a înregistrat marca în România.
În aceste condiţii, distribuirea de produse pe piaţa din România de către pârâtă reprezintă o contrafacere, ceea ce denotă faptul că aceasta şi-a invocat propria culpă pe tot parcursul procesului.
c) Raportul de expertiză nu poate fi primit ca probă întrucât expertul şi-a depăşit competenţele şi atribuţiile, atribuindu-şi rolul activ al instanţei.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
a) Protecţia dreptului la marcă este consacrată prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, însă aceasta intervine numai pentru o marcă legal înregistrată - aceeaşi lege oferind cadrul juridic al analizării valabilităţii înregistrării unei mărci, în cadrul căreia se şi circumscrie cererea reconvenţională formulată în acest sens.
b) Separat de cele reţinute de instanţa de apel cu privire la cererea vizând anularea certificatului de înregistrare a mărcii, cererea având ca obiect anularea mărcii, trebuie subliniat că diferenţa sesizată este pur formală în condiţiile în care aceleaşi cerinţe sunt verificate, iar efectele soluţionării unei cereri în ambele variante sunt aceleaşi.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, nu este necesară solicitarea expresă în faţa instanţei a radierii mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor, această operaţiune fiind impusă, oricum, ca efect al anulării unei mărci.
Astfel, potrivit pct. 5 al Regulii nr. 32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care înregistrarea mărcii a fost anulată se comunică la O.S.I.M. de persoana interesată, iar această instituţie va publica hotărârea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi va face menţiuni despre aceasta în Registrul Naţional al Mărcilor.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională privind anularea certificatului de înregistrare a mărcii nr. 56811 din 7 aprilie 2003 se invocă aspecte de inadmisibilitate şi lipsă a interesului pe chestiuni ce ţin de lipsa unei protecţii asupra mărcii în discuţie în favoarea pârâtei-reclamante pe teritoriul României datorată fie unei înregistrări în România, fie unei înregistrări internaţionale, ambele în corelaţie cu art. 6 alin. (3) din Convenţia de la Paris.
În primul rând, modul de soluţionare a cererii reconvenţionale a fost confirmat, astfel cum rezultă din Decizia de apel, în considerarea protecţiei conferite de numele comercial, ca drept de proprietate industrială în temeiul art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din anul 1883, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968.
S-a reţinut astfel că intimata-pârâtă CA S.V.T. SA nu deţine un drept asupra mărcii C. pe teritoriul României, neformulând o cerere de înregistrare la O.S.I.M. şi este beneficiara unei înregistrări internaţionale cu România ţară desemnată din anul 2005 – în 2003 fiind înregistrată marca pe numele recurentei la O.S.I.M.
În aceste condiţii, lipsa de protecţie invocată, inclusiv din perspectiva art. 6 alin. (3) din Convenţia de la Paris care se referă la independenţa dintre mărci înregistrate în ţări ale Uniunii Europene, excede modului de soluţionare a cauzei dispus prin Decizia de apel.
În plus, în ceea ce priveşte anularea mărcii pentru înregistrarea cu rea credinţă, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, singura condiţie impusă de textul legal este în sensul că acţiunea poate fi formulată de orice persoană interesată.
În condiţiile în care acest motiv nu este reprezentat de conflictul cu un drept la marcă anterior recunoscut, conform art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, intimata-pârâtă-reconvenţională nu este ţinută să facă dovada că este titulara mărcii în litigiu, întrucât nu se poate adăuga la lege o condiţie pe care aceasta nu o prevede.
Prin condiţionarea dreptului la acţiune în anularea înregistrării unei mărci pentru rea-credinţă de calitatea de titular a celui care o formulează, dispoziţia cuprinsă în art. 48 alin. (1) lit. c) din lege ar deveni superfluă, întrucât titularul unei mărci anterioare are la dispoziţie acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b), fiind ţinut să facă dovada conflictului şi nu a relei credinţe.
c) Ultima critică este de asemenea nefondată în condiţiile în care, după cum rezultă din Decizia de apel, raportul de expertiză nu a justificat soluţia pronunţată în cauză, reţinându-se lipsa interesului său în formularea unei asemenea critici. Prin recurs nu s-a justificat interesul în formularea unei asemenea critici, motivele de recurs trebuind să se circumscrie modului de soluţionare a cauzei dispus de instanţa de apel, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând, respingerea recursului ca nefondat.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata sumei de 6412,05 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă CA S.V.T. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.K. SRL împotriva deciziei nr. 248 A din 6 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 6412,05 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă CA S.V.T. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1586/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1354/2010. Civil → |
|---|
