ICCJ. Decizia nr. 1412/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1412/2010
Dosar nr. 3497/62/2008
Şedinţa din 3 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 289 din 22 septembrie 2008, Tribunalul Braşov a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor E.T.O., S.O., T.I. şi S.M.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii E.T.O., S.O., T.I. şi S.M., în contradictoriu cu pârâţii M.M.F., M.A.I., M.L., M.A. şi P.D.
A obligat pârâţii M.C.F., M.M.F., M.A.I., M.L., M.A. şi P.D. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamanţilor, imobilul situat în Braşov.
S-a dispus rectificarea C.F. Braşov, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor M.C.F., M.M.F. şi M.A.I.
S-a dispus rectificarea C.F. Braşov în sensul radierii dreptului de proprietate a pârâtei P.D., înscris sub nr. B43 şi trecut apoi în C.F. individuală Braşov, raportat la A14 din C.F. Braşov şi a obligat pârâţii M.C.F., M.M.F. şi M.A.I. la plata sumei de 4.040 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Pârâţii au dobândit imobilul prin vânzare-cumpărare de către Statul Român, prin administrator R.A. Braşov prin contractele de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1997, din 14 aprilie 1997 şi din 19 decembrie 1996, după ce anterior aceştia fuseseră notificaţi de autoarea reclamanţilor.
Notificările trimise anterior încheierii contractelor fac dovada că, atât chiriaşii, cât şi comisia de specialitate prevăzută de Legea nr. 112/1995, cunoşteau situaţia juridică neclarificată a imobilului în litigiu şi obligativitatea răspunderii legale a vânzării pe perioada prevăzută de această lege, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel prin Decizia nr. 353/Ap din 19 aprilie 2005.
Pârâta a susţinut că acţiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă numai în cazurile reglementate de art. 47 din această lege, cele existente pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, fiind inadmisibile după această dată, nu poate fi reţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie prevăzut şi în art. 21 din Constituţia României.
Apelul declarat de pârâţii M.C.F., M.M.F., M.A.I., M.L., M.A. şi P.D. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 25 din 25 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii E.T.O., S.O., T.I. şi S.M., în contradictoriu cu pârâţii M.C.F., M.M.F., M.A.I., M.L., M.A. şi P.D. A înlăturat dispoziţia cu privire la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţii.
S-a păstrat dispoziţia sentinţei cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a obligat intimaţii-reclamanţi să plătească apelanţilor pârâţi M., cheltuieli de judecată în sumă de 1000 RON.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Braşov a avut în vedere următoarele considerente:
O primă critică a vizat modalitatea de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în raport cu prevederile exprese ale Legii nr. 10/2001.
Această excepţie nu poate fi reţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, a prevederilor constituţionale şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut ci el reclamă prin însăşi notarea sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit permite anumite ingerinţe, la condiţiile ca acestea să nu aducă atingere însăşi substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul efectiv al său.
Instanţa de fond în mod neîntemeiat a apreciat că actele depuse la dosar de către intimaţii-reclamanţi reprezintă titlu de proprietate şi a trecut la compararea de titluri.
La data când s-a soluţionat această cauză, pârâţii sunt proprietari tabulari ai imobilului în litigiu, deoarece, potrivit art. 33 din Legea nr. 7/1996 dacă un drept real s-a înscris în cartea funciară în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
Certificatul de moştenitor al intimaţilor-reclamanţi E.T.O., S.O., T.I. şi S.M., nu constituie titlu de proprietate ci confirmă doar calitatea de moştenitori ai autoarei lor, fostă proprietară a imobilului.
În cauza de faţă nu s-a pus în discuţie legea aplicabilă moştenirii, ci dovedirea calităţii de moştenitori a reclamanţilor, ca efect al acelui act autentic emis pe teritoriul altui stat. Art. 669 C. civ., echivalează actul de notorietate cu certificatul de moştenitor şi îi acordă putere doveditoare necesară în privinţa calităţii de moştenitori.
În ceea ce priveşte rectificarea cărţii funciare, scopul acţiunii în revendicare de C.F. constă în restabilirea neconcordanţei dintre starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului înscris în C.F.
În ceea ce priveşte acţiunea în rectificare a unei intabulări făcută pe baza unui titlu nevalabil este imprescriptibilă faţă de dobânditoare nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii E.T.O., S.O., T.I. şi S.M. ale căror critici au vizat următoarele aspecte.
Instanţa de apel a reţinut că titlul reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 septembrie 1914, nu mai este actual şi consecutiv şi nici valabil în raport de titlurile părţilor înscrise în C.F.
Un alt motiv este acela că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că argumentele menţionate de instanţa de fond nu se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, iar din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului o astfel de acţiune în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
Reclamanţii critică faptul că s-a reţinut în cuprinsul deciziei recurate că titlul reclamanţilor, respectiv, contractul de vânare-cumpărare, autentificat din 23 septembrie 1914 nu mai este actual şi consecutiv şi nici valabil în raport de titlurile pârâţilor înscrise în cartea funciară, instanţa de apel a interpretat în mod greşit având în vedere faptul că titlul recurenţilor-reclamanţi nu a fost desfiinţat în justiţie şi astfel beneficiază de prezumţia de valabilitate.
Deşi recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci la o presupusă interpretare greşită dată probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei recurate.
Ne-am fi aflat în prezenţa unei interpretări greşite a actului juridic dedus judecăţii dacă instanţa ar fi calificat altfel acţiunea decât o acţiune în revendicare prin compararea de titluri.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căreia în mod corect instanţa de apel a considerat irelevantă analiza bunei sau relei-credinţe în acţiunile în revendicare prin compararea de titluri.
Acest motiv de recurs nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic, ci la o greşită interpretare a probelor.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenţii nu indică în cadrul acestui motiv de recurs legea care pretind că a fost încălcată sau aplicată greşit, ci se critică doar faptul că instanţa de apel ar fi reţinut faptul că o astfel de acţiune în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi securităţii raporturilor juridice.
Decizia recurată nu este în contradicţie nici cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant a analizat respectarea sau încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană ce se aplică prioritar legii naţionale.
Curtea Europeană a considerat îndeplinită condiţia ";existenţei unui bun actual"; atât în situaţia în care anterior vânzării către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a nesocotit reclamanţilor preluarea imobilului de către stat şi existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în proprietatea fostului proprietar, cât şi în situaţia în care exista doar o speranţă legitimă a redobândirii bunului în natură, respectiv în situaţia în care ulterior vânzării către chiriaşi s-a pronunţat o astfel de hotărâre.
În prezenta speţă condiţia existenţei bunului în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi nu este îndeplinită nici ca bun actual şi nici ca speranţa legitimă, întrucât acţiunea prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului a fost respinsă definitiv şi irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 9868/2003 a Judecătoriei Braşov.
Un alt motiv de recurs este faptul că este criticată decizia recurată, care a reţinut că imobilul construit prin extinderea unui apartament este diferit din punct de vedere constructiv şi al identificării topografice, faţă de cel preluat de stat.
În cadrul acestui motiv de recurs s-a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, această lege nu este aplicabilă în speţă întrucât acţiunea de faţă a fost promovată pe drept comun şi nu în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca atare criticile formulate fiind neîntemeiate Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.T.O., S.O., T.I. şi S.M., împotriva Deciziei civile nr. 25 din 25 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 1020/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1773/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
