ICCJ. Decizia nr. 1418/2010. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1418/2010
Dosar nr. 3383/97/2007

Şedinţa publică de la 3 martie 2010

Deliberând asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 31 octombrie 2008, Tribunalul Hunedoara a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii principale şi a tardivităţii cererii reconvenţionale, a admis în parte acţiunea reclamantei K.I., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Alba, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 166 835 lei, cu titlu de despăgubiri pentru uzul imobilului pentru perioada 26 septembrie 2002 - 31 decembrie 2003, plus suma de 4 803 lei cheltuieli de judecată, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiata.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a reţinut că, prin acţiunea principală introdusă şi precizată de reclamanta K.I., aceasta a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara la plata sumei de 516.971 lei, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, proprietatea reclamantei, pe perioada 01 februarie 2002 - 31 decembrie 2003, respectiv 147.706 Euro (6 422 Euro x 23 luni).

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabila, i s-a restituit în natură, în anul 2002, imobilul expropriat, respectiv cel înscris în C.F. 1166 Deva cu nr. top. 891, 892, 893, că acesta a fost folosit de pârâtă, atât anterior hotărârii de retrocedare, cât şi ulterior, şi ca, doar în anul 2004, a încheiat cu aceasta un contract de închiriere pentru imobil, stabilindu-se o chirie lunara de 6422 Euro.

In perioada cuprinsa intre data formulării cererii de restituire şi până la data încheierii contractului de închiriere - 2004, reclamanta a susţinut ca pârâta a folosit fără drept imobilul, motiv pentru care aceasta îi datorează despăgubiri reclamantei, constând în suma pe care ar fi putut-o obţine din închirierea acestuia.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a formulat cerere reconvenţională, solicitând ca reclamanta să-i plătească suma de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului in litigiu, precum şi cheltuielile suportate cu menţinerea clădirii în stare de folosinţă normală.

Pârâta a arătat în motivarea cererii reconvenţionale că, de la data naţionalizării imobilului în anul 1950, acesta a avut nevoie de reparaţii şi întreţineri corespunzătoare, cheltuielile fiind suportate din bugetul de stat.

Prin întâmpinare şi completările ulterioare ale acesteia, pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii principale, arătând că reclamanta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciara doar în data de 21 martie 2006, astfel că nu i se cuvin despăgubiri pe o perioadă anterioară, pârâta fiind astfel lipsită de calitate procesuală pasivă.

Referitor la cererea reconvenţională formulată de pârâtă, reclamanta a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de despăgubiri.

Cu ocazia rejudecării pricinii, instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice de construcţii pentru identificarea şi stabilirea valorii lucrărilor de îmbunătăţire efectuate de pârâtă la imobilul reclamantei, şi a unei expertize contabile, care să stabilească cuantumul total al chiriei ce se putea obţine din închirierea imobilului în litigiu, pe perioada arătată de părţi prin obiectivele formulate.

Excepţia tardivităţii introducerii cererii reconvenţionale de către pârâtă a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât cererea fiind formulată la prima zi de înfăţişare, s-a apreciat ca au fost respectate dispoziţiile art. 119 C. proc. civ.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, aceasta a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a avut calitatea de pârâtă şi în dosarul nr. 4044/2002 al Curţii de Apel Alba Iulia, dosar în care s-a admis acţiunea reclamantei şi s-a dispus restituirea imobilului către reclamantă, la data 25 septembrie 2002 fiind pronunţată decizia civilă nr. 78/A/2002.

In raport de aceasta situaţie, s-a apreciat ca pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, pe motiv că doar în anul 2006 reclamanta a devenit proprietar deplin, prin intabulare, dreptul reclamantei fiind recunoscut prin decizia Curţii de Apel iar pârâta obligată in mod efectiv la predarea imobilului.

S-a reţinut că pârâta are, raportat la pretenţiile reclamantei, calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanta justifica un drept subiectiv în promovarea acţiunii intentată exact împotriva persoanei căreia îi incumbă o obligaţie legată de acest drept.

Pe fondul litigiului, s-a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, dat fiind că, pe perioada cuprinsă între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a imobilului) şi sfârşitul anului 2003 - începutul anului 2004 (când între părţi s-a încheiat un contract de închiriere pentru imobil), reclamanta în calitate de proprietar al imobilului a fost lipsită, fără vreun drept, de atributele posesiei şi folosinţei acestuia, exerciţiul efectiv al acestora aparţinând paratei.

Acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, deoarece pe perioada de timp anterioară contractului de închiriere perfectat de părţi la data de 15 ianuarie 2004, nu se pot pretinde despăgubiri, luând ca şi bază de calcul nivelul lunar al chiriei stabilit de părţi în anul 2004, evident, numai pentru viitor.

Varianta de calcul a chiriei bazată pe preţurile comunicate de A.I.R. SRL Deva, prezentată în expertiza contabilă, a fost înlăturată, deoarece viza o chirie redusă ca şi cuantum, raportata la cea stabilită în conformitate cu H.G. nr. 1886/2006, iar pentru acoperirea integrală a prejudiciului produs reclamantei, a fost acceptată ca bază de calcul a despăgubirilor, cuantumul de chirie cel mai avantajos.

Prin urmare, din suma totală de 208.946 lei reprezentând chiria pentru întreg imobilul, aferenta perioadei 26 septembrie 2002 - 31 decembrie 2003, s-a scăzut chiria aferentă corpului nou de clădire în cuantum de 42.113 lei, astfel că, suma de 166.833 lei a fost stabilita ca reprezentând despăgubirea la care trebuie obligată pârâta în favoarea reclamantei, în temeiul art. 480 si art. 998 C. civ.

Cu referire la cererea reconvenţională, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente: dintre lucrările precizate de pârâtă în cererea reconvenţională şi a căror contravaloare a fost solicitată, astfel cum s-a dovedit cu acte şi expertiza în construcţii, unele vizează alte imobile deţinute de pârâtă şi nu pe cel în litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească valoarea imobilului, din facturile şi ordinele de plată prezentate de pârâtă rezultând că cheltuielile suportate de aceasta au vizat lucrări de întreţinere, igienizare şi reparaţii curente.

Potrivit dispoziţiilor art. 545, art. 546 şi art. 1447 C. civ., cheltuielile de natura celor mai sus arătate, cad în sarcina locatarului sau a celui ce are în uz imobilul, astfel că, fiind absolut necesare folosinţei unui imobil, ele nu pot fi pretinse de la proprietar.

Prin decizia civila nr. 31A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta K.I., a schimbat în parte sentinţa atacată, numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care este îndreptăţită reclamanta pentru perioada 26 septembrie 2002-31 decembrie 2003, stabilind aceste despăgubiri la suma de 337.155 lei, a menţinut dispoziţia de compensare a cheltuielilor de judecată la fond, şi după compensare, a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara să plătească reclamantei 9.380 lei cu acest titlu, a respins apelul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara, a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara să plătească reclamantei apelante K.I. suma de 2 291 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

Prima instanţă a reţinut corect că, perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe să curgă de la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condiţiile normelor legale privind executarea silită.

Prin urmare, critica formulată sub acest aspect de reclamantă a fost apreciata ca nefondată, neputând fi reţinută ca dată de la care să fie acordate despăgubirile, data notificării, la această dată neexistând certitudinea acordării măsurii reparatorii prin restituirea în natură.

S-au apreciat întemeiate susţinerile referitoare la varianta de calcul a tarifului aplicabil pentru unitatea de suprafaţă.

Prima instanţă a greşit atunci când a luat în considerare dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, în condiţiile în care acest act normativ nu era în vigoare în perioada supusă discuţiei iar dispoziţiile acestuia nu pot retroactiva.

Din adresele emise de agenţiile imobiliare (f. 142-143 dosar fond) a rezultat că închirierea spaţiilor comerciale situate în zona centrală şi ultracentrală în perioada 2002-2003, utilizate ca spaţii de birouri se realiza la preţuri cuprinse între 6-12 Euro/mp.

Ţinând cont de împrejurarea că, pe piaţa liberă, închirierea unor spaţii similare celor folosite de pârâtă putea ajunge în perioada în discuţie până la 12 Euro/mp, respectiv faptul că este vorba de o perioadă de 15 luni anterioară încheierii contractului de închiriere dintre părţi, Curtea a considerat că suma de 8 Euro/mp solicitată de reclamantă este una justificată.

În privinţa suprafeţei pentru care reclamanta este îndreptăţită la beneficiu nerealizat, Curtea a avut în vedere suprafaţa din contractul de închiriere, contract care face dovada înţelegerii părţilor sub acest aspect, nefiind dovedită utilizarea de către pârâtă a unei suprafeţe mai mari.

În consecinţă, luând în considerare că reclamanta este îndreptăţită la beneficiul nerealizat de 8 Euro/mp pentru 792,60 mp cu destinaţia birouri şi 0,4 Euro/mp cu destinaţia arhivă (conform actului adiţional încheiat între părţi la 30 iulie 2004), în total 6422 Euro/lună, suma totală pentru 15 luni (26 septembrie 2002 -31 decembrie 2003) a fost stabilita la suma 337.155 lei.

Legat de cheltuielile de judecată, s-a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., după compensare, reclamanta este îndreptăţită la suma de 9.380 lei cheltuieli de judecată la fond, care se compune din 6377 lei taxă judiciară de timbru aferentă sumei acordate, 1003 lei contravaloare expertiză şi 2000 lei onorariu avocat.

Apelul pârâtei a fost apreciat ca fiind în întregime nefondat, pentru următoarele considerente:

Dreptul reclamantei la contravaloarea chiriei aferente suprafeţei în discuţie s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care acesteia i s-a restituit imobilul, împrejurare faţă de care apar ca fiind lipsite de temei susţinerile pârâtei apelante în sensul că, anterior încheierii contractului de închiriere, reclamanta n-ar fi fost îndreptăţită la beneficiu nerealizat.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost în mod corect apreciata de către prima instanţă, în contextul în care pârâta a folosit efectiv spaţiul în discuţie şi a plătit chirie pentru aceasta în baza unui contract de închiriere semnat de comun acord.

Împrejurarea că reclamanta nu avea intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanţă în cauză, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia de proprietate era recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie şi, pe de altă parte, aceasta nu a dispus de imobil, iar dreptul de a închiria imobilul a fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie 2004 prin încheierea contractului de închiriere, chiar şi fără înscrierea în cartea funciară. Ca atare, textele de lege invocate de pârâta apelantă cu referire la această chestiune nu sunt incidente în cauză.

Obligarea pârâtei la despăgubire pentru beneficiul nerealizat s-a apreciat a fi temeinică şi legală pentru motivele expuse deja cu ocazia analizării apelului reclamantei cu referire atât la perioadă cât şi la cuantum şi suprafaţă.

Cu referire la acţiunea reconvenţională, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a adoptat soluţia respingerii acesteia, deoarece expertiza în construcţii vizează alte imobile deţinute de pârâtă şi nu pe cel în litigiu, iar pe cele dovedite pentru acest imobil sunt cheltuieli de întreţinere şi conservare a imobilului, cheltuieli care nu cad în sarcina proprietarului, ci a celui care foloseşte imobilul.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs, (I) la data de 22 mai 2009, parata Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara şi, (II) la data de 21 mai 2009, reclamanta K.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul paratei a vizat următoarele aspecte de pretinsa nelegalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că, în mod neîntemeiat şi nelegal, au fost respinse excepţiile reiterate în cererea de declarare a apelului Casei Judeţene de Pensii Hunedoara.

Acţiunea formulată a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 480 C. civ., respectiv s-a susţinut calitatea de proprietar a reclamantei.

Dovada înscrierii imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri, reprezentând contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o pe perioada litigiului întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de retrocedare în natură a imobilului, s-a făcut doar la data de 12 aprilie 2006.

Pe cale de consecinţă, pe perioada pentru care au fost solicitate şi acordate despăgubiri, reclamanta a făcut dovada doar a unui just titlu, respectiv hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu, dar care nu ţine loc de înscris în cartea funciară pentru a produce efect de opozabilitate fată de terţi.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ. - „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” – si dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (3), art. 26, art. 27, art. 28 alin. (1), (2) si (3), art. 30 si art. 31 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare, modificată şi completată

Astfel, recurenta-parata a solicitat admiterea recursului, respingerea acţiunii reclamantei, prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în pretenţii formulate.

Hotărârea atacată a fost apreciata ca fiind nelegala şi sub aspectul menţinerii hotărârii de admitere a acţiunii în pretenţii motivată pe lipsa de folosinţă ce poate fi acoperită prin acordarea contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în perioada 26 septembrie 2003-31 decembrie 2003.

Faptul că reclamanta intimată nu a depus niciodată la instituţia recurenta hotărârea judecătorească privind restituirea în natură a imobilului, ca nu a solicitat prin nici o cerere eliberarea imobilului, ci, doar la finele anului 2003, a apelat la modalitatea de executare silită în vederea evacuării din spaţiu, demonstrează cu certitudine, in opinia recurentei-parate acceptarea instituţiei in spaţiul in litigiu, în şi pe tot acest interval, fără a se pretinde/solicita chirie. Solicitarea de plată a unei chirii din partea reclamantei, cu o negociere a obiectului şi a preţului contractului de închiriere a venit din partea reclamantei doar în luna ianuarie 2004, când s-a şi încheiat cu aceasta un astfel de contract.

Pentru o perioadă anterioară, reclamanta nu a făcut dovada că a dorit să închirieze spaţii din imobilul in litigiu. Manifestarea acesteia de voinţa a fost, în tot timpul, doar de restituire în natura a imobilului, nu de a încheia un contract de închiriere cu pârâta.

Începând cu data de 12 martie 2003, data exprimării intenţiei de încheiere a unui contract de închiriere cu instituţia recurenta, perfectarea acestuia nu a fost posibilă, întrucât reclamanta nu a putut indica un preţ de închiriere de la care să se poată porni negocierea, suprafaţa utilă pe care ar fi dorit să o închirieze - elemente esenţiale pentru perfectarea unui contract de închiriere.

Un astfel de contract a putut fi încheiat doar la începutul anului 2004, în luna ianuarie, când, reclamanta, prin mandatar, şi-a asumat angajamentul ca, începând din ianuarie 2004, să probeze în mod cert suprafaţa reală de închiriat, prin efectuarea, pe cheltuiala proprie, a unei documentaţii topografice în acest sens - documentaţia topografică, întocmită de expert T.L., care a conţinut defalcarea suprafeţelor utile a imobilului in litigiu, a fost depusă şi înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara la data de 28 iunie 2004.

Recurenta a susţinut nelegalitatea şi netemeincia hotărârii atacate si sub aspectul sumei stabilite cu titlu de despăgubire, cu referire la suprafaţa luată în calcul, tarifele aplicate şi calculul efectuat de instanţa de judecată, în afara unei lucrări de specialitate, respectiv înlăturarea lucrării de expertiză contabilă dispusă şi efectuată în dosarul de fond al cauzei.

In dosarul de fond s-a dispus şi efectuat în probaţiune o lucrare de expertiză contabilă de specialitate cu privire la calculul chiriei ce s-ar fi cuvenit pe perioada 26 septembrie 2002-31 decembrie 2003, pe diferite suprafeţe din cadrul imobilului restituit în natură reclamantei.

Cu privire la varianta de calcul a tarifului aplicabil pentru unitatea de suprafaţă şi cu privire la suprafaţa căreia i se aplică tariful pe unitate de măsură, s-a susţinut că este nelegală hotărârea de acordare a despăgubirilor, astfel cum a solicitat reclamanta, prin utilizarea unui tarif/lună de 6422 Euro (care este exact preţul negociat în contractul de închiriere încheiat între K.I. şi Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara cu data de 01 ianuarie 2004), raportat la întregul imobil, (792,60 mp), motivat pe următoarele idei; s-a procedat, în fapt, la utilizarea unui preţ lunar cu titlu de contravaloare a chiriei care s-ar fi încasat, prin extinderea, cu efect retroactiv - pe intervalul de timp septembrie 2002-31 decembrie 2003 - a unor clauze care au fost negociate între părţile unui contract de închiriere, contract ale cărui efecte au început să curgă începând cu data de ianuarie 2004; la instituţia recurenta, reclamanta nu a depus niciodată hotărârea judecătorească investită cu formula executorie pentru a cere punerea în executare a dispozitivului acesteia; dacă s-ar fi procedat la o apreciere corectă a situaţiei deduse judecăţii, concluzia ar fi fost in mod necesar legata de următorul aspect: reclamanta intimată ar fi putut închiria ceea ce decizia civilă nr. 78/2002 a Curţii de Apel Alba Iulia i-a recunoscut.

În concluzie, din moment ce nu s-a prezentat în acest dosar un calcul detaliat, justificat de prezentarea numărului de mp luaţi în calcul, suma/mp defalcat pe suprafaţa utilă folosită şi pentru care s-a cerut contravaloarea chiriei, cu un cuantum pentru subsol şi alt cuantum pentru suprafaţă de parter şi etaj (dacă este cazul) - după cum a fost negociat, în fapt, în contractul de închiriere - valoarea cursului Euro utilizată, recurenta consideră că reclamanta nu şi-a justificat pretenţiile în acest dosar.

De asemenea, s-a susţinut ca neanalizarea tuturor probelor administrate în dosarul instanţei de fond, înlăturarea nemotivată a unor astfel de probe, „răsturnarea de situaţii” care se întâmplă de fiecare data la Curtea de Apel Alba Iulia, atunci când este pe rol vreo cerere formulată de reclamanta K.I., de fiecare dată în defavoarea statului român şi ale instituţiilor acestuia, denotă părtinirea instanţei de judecată, care nici nu aminteşte că existau la dosar acte care atestau un preţ de închiriere situat între 1-2 Euro/mp, pe de o parte, si de 3-6 Euro/mp, pe de altă parte.

Instanţa de apel nu a reanalizat cauza în raport de prevederile art. 998 C. civ., respectiv nu a stabilit în mod corect că, de fapt, nu s-a dovedit în cauză un prejudiciu real şi nici vinovăţia paratei in producerea acestuia.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, imobilele afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, aşa cum este si cazul de fată, respectiv o casă judeţeană de pensii, vor putea fi eliberate doar în cazul în care proprietarul va pune la dispoziţie un alt imobil care respectă condiţiile adecvate desfăşurării activităţii.

De asemenea, în lipsa unei situaţii de punere la dispoziţie a unui nou spaţiu, legiuitorul a mai prevăzut în mod expres, derogatoriu de la legea generală, intrarea în posesia bunurilor restituite într-un termen maxim de 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate.

In acest caz, intimata a intrat în posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, deci cu mult mai repede decât permitea legea.

Sentinţa a fost criticata si sub aspectul respingerii, în mod nejustificat şi nelegal, a solicitării de admitere a cererii reconvenţionale, de obligare a reclamantei la plata sumei de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate cu îmbunătăţirile aduse imobilului, de menţinerea a clădirii în stare de folosinţă.

Imobilul în discuţie a fost construit înainte de anul 1921 si pentru ca o astfel de clădire să se menţină in stare de funcţionare şi în prezent, a avut nevoie de investiţii, reparaţii şi întreţineri corespunzătoare care au constituit o cheltuială suportată din bugetul statului.

(II) Recursul reclamantei a vizat următoarele aspecte de pretinsa nelegalitate:

S-a susţinut ca, deşi baza de calcul adoptată de instanţa de apel este corectă, decizia a omis să acorde despăgubirile pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanţa, ca urmare a unei greşite interpretări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, este evident că legea menţionată reglementează, în esenţă, o procedură cu caracter administrativ, impunând deţinătorului imobilului să îl restituie persoanei îndreptăţite în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării.

În speţă, s-a dovedit că pârâta, în calitate de deţinător, a respins cererea reclamantei, care a fost nevoită să recurgă la procedura judiciară finalizată prin recunoaşterea dreptului reclamantei

Ca urmare, reclamanta a fost lipsită, din culpa deţinătorului, de folosinţa imobilului începând cu data când acesta trebuia să-i fie restituit prin dispoziţie administrativă.

Data avută în vedere de instanţe, şi anume 26 septembrie 2002, corespunde momentului în care dreptul reclamantei a fost recunoscut pe cale judiciară, infirmându-se opoziţia culpabilă a pârâtei.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

(I) In ceea ce priveşte recursul paratei, fata de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea extraordinara de atac a recursului sa fie precedata de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;

In calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (aspecte de ordin procedural si/sau substanţial).

Scopul acestei cai de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susţinere care releva pretinse erori ale instanţei de apel in aprecierea probelor administrate in cauza - sub toate aspectele susţinute de recurenta-parata relative la valorizarea in probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, valorificarea raportului de expertiza efectuat in cauza – istoricul cauzei deduse judecaţii, atitudinea parţilor fata de actul probaţiunii, modul de calcul al suprafeţelor ce compun imobilul in litigiu, dar si modalitatea de calcul efectiv al valorii despăgubirilor civile reclamate, relevanţa contractului de închiriere perfectat intre părţi ulterior obţinerii hotărârii judecătoreşti de retrocedare, in operaţiunea de cuantificare a sumei solicitate de reclamanta, toate cu consecinţe directe in planul configurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.

Instanţele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată in prima instanţa, respectiv, in apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizata prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părţile cu interese contrare.

O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.

În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs a paratei.

Nu poate fi primita excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei, motivata de faptul ca dovada înscrierii imobilului in litigiu in cartea funciara s-a făcut doar la data de 12 aprilie 2006, respectiv de susţinerea ca, pentru perioada pentru care au fost solicitate şi acordate despăgubiri, reclamanta a făcut dovada doar a unui just titlu - hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu - care nu ţine loc de operaţiunea in sine de înscriere în cartea funciară a hotărârii judecătoreşti, pentru a produce efect de opozabilitate fată de terţi, pentru următoarele considerente:

Împrejurarea că reclamanta nu avea intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu prezintă relevanţă în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, de vreme ce, pe de o parte, dreptul acesteia de proprietate era deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, pronunţata in contradictoriu cu parata, iar, pe de alta parte, dreptul de a închiria imobilul i-a fost recunoscut de pârâtă la data de 01 ianuarie 2004, prin încheierea efectiva a unui contract de închiriere, chiar şi fără înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Aşadar, instanţele anterioare au reţinut corect ca recurenta-pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara nu poate invoca inopozabilitatea dreptului de proprietate recunoscut reclamantei, cat timp aceasta a avut calitatea de pârâtă şi în dosarul nr. 4044/2002 al Curţii de Apel Alba Iulia, dosar în care, prin decizia civilă nr. 78/A din 25 septembrie 2002, s-a admis acţiunea reclamantei si s-a dispus restituirea în natură a imobilului in litigiu.

Criticile de nelegalitate formulate in legătura cu menţinerea hotărârii de admitere a acţiunii în pretenţii, motivată pe lipsa de folosinţă a imobilului, ce poate fi acoperită prin acordarea contravalorii chiriei pe care aceasta ar fi putut-o încasa în perioada 26 septembrie 2003-31 decembrie 2003, nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Susţinerile conform cărora reclamanta intimată nu a depus la registratura instituţiei recurente hotărârea judecătorească privind restituirea în natură a imobilului si nici nu a solicitat prin nici o cerere eliberarea imobilului, cu menţiunea ca doar la finele anului 2003, aceasta a apelat la modalitatea de executare silită în vederea evacuării din spaţiu a paratei, nu pot fi primite ca aspecte cu relevanta in cauza, întrucât o astfel de apărare nu se întemeiază pe nici o dispoziţie legala expresa sau implicita, respectiv pe nici un principiu de drept civil.

In cauza de fata, toate elementele reţinute in configurarea situaţiei de fapt a raportului juridic dedus judecaţii, demonstrează, nu faptul pretins de recurenta-pârâta - acceptarea instituţiei parate in spaţiul in litigiu, fără nici o alta contraprestaţie corelativa - ci dimpotrivă, dorinţa părţii reclamante de a i se recunoaşte dreptul de proprietate, sub toate atributele existentei si exerciţiului lor efectiv, fără nici o ingerinţa din partea vreunei alte persoane, in cauza de fata, din partea paratei, cu care de altfel s-a si judecat intr-un proces anterior, finalizat printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila.

Faptul ca recurenta-parata nu a înţeles sa execute de buna voie hotărârea judecătoreasca obţinuta de reclamanta, nu înseamnă ca aceasta din urma a pierdut protecţia dispoziţiilor de drept intern ale art. 480 C. civ. - „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

In egala măsura, pot fi reţinute ca temei al pretenţiei reclamantei si dispoziţiile de drept European ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional”.

Pretenţia concreta a reclamantei trebuie aşadar circumscrisa dispoziţiilor de principiu de drept intern si internaţional, redate anterior, care singure sunt in măsura sa asigure protecţia deplina a dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, recunoscut in mod explicit ca aparţinând patrimoniului reclamantei, dar, in acelaşi timp, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile exprese ale art. 485, art. 486 şi art. 487 C. civ., care nu lasă nici un fel de îndoială asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui adevăratului proprietar produsele civile ale acestuia, in cauza de fata, de la data stabilita in mod corect de instanţele anterioare – data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv data de 26 septembrie 2002, cu argumentaţia pertinenta ca, de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condiţiile normelor legale privind executarea silită.

Fata de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, s-a concluzionat corect si judicios in fazele procesuale anterioare că, cererea reclamantei este întemeiată, întrucât, in perioada cuprinsă între 26 septembrie 2002 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a imobilului) şi sfârşitul anului 2003 - începutul anului 2004 (când între părţi s-a încheiat un contract de închiriere pentru imobil), reclamanta a fost lipsită, fără nici o justificare, de atributele posesiei şi folosinţei dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, exerciţiul efectiv al acestor atribute aparţinând in mod necontestat paratei.

Criticile de nelegalitate - nu insa şi cele de netemeincie - referitoare la hotărârea instanţei anterioare, sub aspectul cuantificării sumei stabilite cu titlu de despăgubire, cu referire la suprafaţa luată în calcul, tarifele aplicate şi calculul efectuat de instanţa de judecată, nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel a pronunţat hotărârea prin raportare la elemente relevante si pertinente, desprinse din probatoriul administrat – pe care nu se impune a fi reapreciat, date fiind exigentele căii extraordinare de atac a recursului - in contextul dispoziţiilor legale de drept intern si internaţional, redate in paragrafele anterioare, in măsura sa asigure intr-o maniera legala si echitabila repararea prejudiciului suferit de reclamanta in propriul patrimoniu, prin ingerinţa nejustificata a paratei in dreptul sau de proprietate, recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca, definitiva si irevocabila.

Criticile susţinute de recurenta-parata pe temeiul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, imobilele afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public - casă judeţeană de pensii - vor putea fi eliberate doar în cazul în care proprietarul va pune la dispoziţie un alt imobil care respectă condiţiile adecvate desfăşurării activităţii, iar, în lipsa unei situaţii de punere la dispoziţie a unui nou spaţiu, legiuitorul a prevăzut în mod expres, derogatoriu de la legea generală, intrarea în posesia bunurilor restituite într-un termen maxim de 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate, cu precizarea suplimentara ca intimata a intrat în posesia imobilului restituit în termen de aproximativ o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de restituire în natură si de aproximativ 15 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, ceea ce înseamnă in percepţia recurentei-parate, cu mult mai repede decât permitea legea, nu pot fi reţinute, întrucât, pe de o parte, din perspectiva strict procedurala, exced cadrului procesual de investire, iar, pe de alta parte, nesocotesc efectele juridice ale unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile, care a recunoscut in termeni expliciţi existenta bunului in litigiu in patrimoniul reclamantei, fără nici un fel de alte condiţionări.

Critica formulata sub aspectul respingerii cererii reconvenţionale, de obligare a reclamantei la plata sumei de 18.572 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a lucrărilor ocazionate cu îmbunătăţirile aduse imobilului, nu poate fi primita, întrucât, in consens, instanţele anterioare au apreciat, in mod corect, ca lucrările precizate de pârâtă în cererea reconvenţională, astfel cum s-a dovedit cu acte şi expertiza în construcţii, unele vizează alte imobile deţinute de pârâtă şi nu pe cel în litigiu, iar celelalte nu reprezintă lucrări care să sporească valoarea imobilului, din facturile şi ordinele de plată prezentate de pârâtă rezultând că aceste cheltuieli au vizat lucrări de întreţinere, igienizare şi reparaţii curente.

Fata de situaţia de fapt reţinuta, s-a apreciat in mod corect ca cheltuielile dovedite de întreţinere şi conservare a imobilului in litigiu, sunt cheltuieli care nu cad în sarcina proprietarului, ci a celui care foloseşte imobilul.

O astfel de pretinsa situaţie de nelegalitate nu a fost susţinută si prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit - configurarea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor fondului - împrejurare care face ca analiza instanţei de recurs sa se circumstanţieze strict soluţiei in drept propusa de instanţa anterioara, pe care de altfel a si confirmat-o.

(II) In ceea ce priveşte recursul reclamantei, criticile nu pot fi primite, întrucât instanţele anterioare au reţinut corect ca, perioada pentru care pârâta datorează beneficiul nerealizat începe de la data la care hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei a rămas definitivă, respectiv 26 septembrie 2002, întrucât de la această dată, hotărârea, devenind executorie, putea fi valorificată în condiţiile normelor legale privind executarea silită.

Decizia atacata nu a omis să acorde despăgubirile pentru întreaga perioadă indicată în cererea introductivă de instanţa, ca urmare a unei greşite interpretări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât la data indicata de reclamanta - data notificării - nu exista certitudinea acordării măsurii reparatorii in modalitatea restituirii în natură.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta K.I. şi de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara împotriva deciziei nr. 31/A din 27 februarie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta K.I. şi de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara împotriva deciziei nr. 31/A din 27 februarie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1099/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1557/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: