ICCJ. Decizia nr. 149/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 149/2010
Dosar nr. 6051/3/2009
Şedinţa din camera de consiliu din 15 ianuarie 2010
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 noiembrie 2008, reclamantul U.D.F. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată în perioada 01 septembrie 1990 - 01 aprilie 1999 în cadrul autorităţii publice a fost desfăşurată în condiţii deosebite (grupa I de muncă), astfel cum au fost reglementate de Decretul nr. 247/1977 şi obligarea pârâtului la eliberarea documentelor necesare calculării vechimii în muncă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în perioada septembrie 1990 - aprilie 1999 a fost angajat în cadrul Secretariatului General al M.A.I. şi pentru aceasta perioadă a solicitat să-i comunice că a lucrat în grupa I de muncă.
Prin adresa din 28 martie 2008, pârâtul a refuzat să-i încadreze această perioadă lucrată ca „activitate în condiţii deosebite speciale şi alte condiţii”, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, pe motiv că din atribuţiile avute la locurile de muncă enumerate: secretariat cabinet, relaţii publice, secretariat şi documente secrete, analiză şi sinteză, informare şi sinteză, dar şi din indicatorii prevăzuţi şi consemnaţi în fişele de evaluare nu rezultă atribuţii pe linie de personal de serviciu pe unitate în ture, conform cap. II; pct. 8, anexa 2 la H.G. nr. 1822/2004.
Reclamantul a susţinut că, în perioada arătată a avut atribuţii de „analiză şi sinteză”, care se încadrau, la momentul respectiv, în grupa I muncă, conform Ordinului M.l. din 29 august 1990, art. 1 lit. c).
A mai arătat că, prin adresa din 24 octombrie 2008 pârâtul a reanalizat documentele puse la dispoziţie şi a emis dispoziţia de personal prin care i s-a reconsiderat încadrarea în condiţii speciale de muncă, începând cu data de 01 iulie 2001 şi până în prezent.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112-114 C. proc. civ., Decretul nr. 247/1977 şi Ordinul M.I. din 29 august 1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 215 din 21 ianuarie 2009 a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea a reţinut că, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi ie asigurări sociale, prevăd că că reglementările privind, locurile de muncă şi activităţile în condiţii deosebite şi speciale stabilite pentru sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică şi poliţiştilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii similare”. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale prevede la art. 154 că jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale si curţi de apel.
La art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000 se prevede expres că „refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale” se soluţionează în primă instanţă de tribunal.
Curtea a apreciat că, în speţă, natura litigiului dedus judecăţii este de asigurări sociale şi se încadrează în ipoteza reglementată de art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000, astfel încât a admis excepţia şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 2316 din 19 martie 2009 a admis excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii reclamantului, pe care a invocat-o din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi constatând ivit conflict negativ de competenţă a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor, completată şi modificată, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special.
Litigiul are natura unui conflict de muncă, în sensul art. 5 şi art. 67 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă întrucât vizează executarea unei obligaţii ce intră în conţinutul raportului de serviciu, căci potrivit art. 40 alin. (2), lit. h) C. muncii angajatorul are obligaţia de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, iar art. 1 alin. (2) C. muncii prevede că dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice.
Art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000 reglementează competenţa din punct de vedere material a tribunalului în soluţionarea cererilor privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, însă litigiul nu cade sub incidenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale, reglementată de Legea nr. 19/2000, întrucât nu are ca obiect un drept de asigurări sociale, ci un drept ce derivă din raporturile de serviciu dintre părţi.
Tribunalul a considerat că raportul juridic ce intră sub incidenţa jurisdicţiei asigurărilor sociale are la bază potrivit art. 1, art. 5 şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, contractul de asigurare socială, în care părţi sunt persoanele fizice denumite asiguraţi, pe de o parte, şi casa teritorială de pensii, pe de altă parte.
Cum poliţiştii sunt funcţionari publici şi îşi desfăşoară activitatea pe baza raportului de muncă fundamentat pe dispoziţiile statutului cadrelor militare, precum şi a altor reglementări emise în temeiul acestuia, în temeiul art. 80 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ, astfel încât în baza art. 158 C. proc. civ., instanţa a dispus declinarea competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, urmează să constate că în cauză competenţa soluţionării acţiunii civile formulate de reclamante revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea existenţei unui drept, respectiv că pentru activitatea prestată în perioadele: 1 septembrie 1990-1 noiembrie 1992, în care contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în calitate de ofiţer specialist III la Direcţia Secretariat din cadrul M.A.I., 1 noiembrie 1992-1 mai 1994 ofiţer şef cabinet I la Serviciul cabinet ministru, 1 mai 1994-1 aprilie 1999-ofiţer specialist principal III, respectiv II la Direcţia Generală, Strategie, Relaţii Publice şi Cancelaria ministrului de Interne, se încadrează în grupa I de muncă, în vederea stabilirii vechimii în muncă.
În speţa supusă analizei, din modul în care reclamantul a înţeles să formuleze acţiunea rezultă că cererea principală este cea privind acordarea grupei I de muncă, respectiv stabilirea unor altor drepturi decât cele care i-au fost acordate de către angajator, în vederea stabilirii drepturilor de pensie şi eliberarea documentelor necesare stabilirii vechimii în muncă decurgând din primul capăt de cerere, ca o consecinţă a acestuia.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor, astfel cum a fost completată şi modificată, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor, prevederile acestei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost completată şi modificată, care prevede prin dispoziţiile art. 109 că în cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
În acest context al analizei, se apreciază că raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici sunt raporturi juridice de muncă, care reprezintă repere comparative faţă de raporturile de muncă a altor categorii de salariaţi.
Funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcţiei lor, ceea ce particularizează raporturile lor de serviciu.
În aceeaşi măsură însă, funcţionarii publici sunt simpli prepuşi ai angajatorului lor şi nu acţionează de o manieră independentă de alţi angajaţi, care sunt parte a unui raport de muncă printr-un contract de muncă sau alte instrumente juridice ce generează anumite condiţii de muncă, obligaţii ale angajatorului sau remunerarea muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Totodată, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 179/2004, privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale, care se aplică funcţionarilor publici cu statut special din unităţile M.A.I., respectiv poliţişti, care se supun prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că reglementările privind locurile de muncă şi activităţile în condiţii deosebite şi speciale stabilite pentru sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se aplică şi poliţiştilor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii similare.
H.G. nr. 1822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice politiştilor, nu conţine prevederi exprese cu privire la instanţa competentă a soluţiona contestaţiile formulate împotriva modului de încadrare în grupele de muncă şi activităţi cu condiţii deosebite stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 5 şi art. 6 ale acestui act normativ, precizând doar la art. 2 că “poliţiştilor în activitate care lucrează în condiţii deosebite şi speciale, stabilite pentru personalul civil în condiţiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de încadrarea în condiţiile de muncă prevăzute pentru acesta, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul structurii proprii de specialitate cu atribuţii de inspecţie a muncii”.
În raport de obiectul cauzei, pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind refuzul de rezolvarea a unei cereri privind drepturi de asigurări sociale, se reţine că legea aplicabilă este Legea nr. 19/2000.
Astfel, din coroborarea actelor normative citate rezultă deci, că în ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente în a cerceta drepturile pretinse de reclamant, determinantă nu este calitatea acestuia de poliţist (cu statut similar funcţionarului public), ci natura raportului juridic dedus judecăţii.
Potrivit cap. VII „jurisdicţia asigurărilor sociale” din Legea nr 19/2000-privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, art. 155 lit. e):
„Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale.”
Pentru cele ce preced, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile normele de competenţă prevăzute de dispoziţiile art. 155 lit. e) din din Legea nr. 19/2000-privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate instanţa competentă să judece cererea principală privind acordarea grupei I de muncă este Tribunalul Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, care va soluţiona şi cererea subsidiară de eliberare a înscrisurilor doveditoare a vechimii reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., conform cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1428/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 153/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
