ICCJ. Decizia nr. 153/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 153/2010
Dosar nr. 7556/99/2007
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 23 aprilie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 7557/99/2007, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanta P.D. împotriva Dispoziţiei nr. 1397 din 5 iulie 2007 emise de primarul Municipiului Iaşi.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut că, prin dispoziţia atacată, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Iaşi, astfel: către reclamanta din cauză - pentru cota de Va din valoarea apartamentelor, pentru apartament şi pentru cota de 3A din valoarea terenului în suprafaţă de 975,45 mp (în calitate de moştenitoare a notificantei I.A., conform certificatului de moştenitor din 25 martie 2002) şi către M.C.A. pentru cota de Va din valoarea apartamentelor, precum şi pentru cota de % din valoarea terenului în suprafaţă de 975,45 mp (în calitate de moştenitor al defunctei M.E.).
Prin aceeaşi dispoziţie, s-a respins notificarea numiţilor H.B.B. şi L.S., motivat de faptul că aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Tribunalul a apreciat, în primul rând, că solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii Deciziei nr. 643 din 27 octombrie 1980 a Consiliului Popular al judeţului Iaşi apare ca lipsită de interes, întrucât Legea nr. 10/2001 a prevăzut că donaţiile făcute statului în baza Decretului nr. 478/1954 sunt nelegale, cu atât mai mult cu cât unitatea deţinătoare a recunoscut caracterul abuziv al preluării şi calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, s-a reţinut că autoarea reclamantei a formulat notificare în calitate de moştenitoare a defunctului D.M. în această calitate, reclamantei i s-ar fi cuvenit măsuri reparatorii pentru V din suprafaţa de 975,45 mp teren şi pentru Va din apartamentele (potrivit certificatului de moştenitor din 19 iunie 1972).
S-a reţinut, totodată, că reclamanta nu a produs nicio dovadă care să ateste calitatea de moştenitoare şi după defuncta D.L. (I.A., autoarea reclamantei, nefiind fiica acesteia) şi nici după defuncta R.A. (coproprietară a apartamentelor şi a celeilalte cote indivize de Va din suprafaţa de 975,45 mp, alături de fiica sa, M.E.).
În aceste condiţii, Tribunalul a conchis că, prin dispoziţia atacată în prezenta cauză, reclamantei i s-au stabilit drepturi peste cele cuvenite în calitate de moştenitoare a defunctului D.M., fără a proceda, însă, la schimbarea dispoziţiei contestate, pentru a nu crea părţii o situaţie mai grea în propria cale de atac.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii, s-a considerat că, faţă de situaţia actuală a terenului, relevată prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, nu este posibilă restituirea în natură a vreunei suprafeţe, deoarece terenul solicitat prin notificare este afectat unor amenajări de utilitate publică, aplicabile fiind dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 9 din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, hotărârea fiind pronunţată cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a normelor procesual civile referitoare la principiul non reformatio in pejus.
A fost apreciată ca neîntemeiată critica reclamantei referitoare la greşita determinare a întinderii dreptului său de proprietate, deoarece, în mod corect, prima instanţă a conchis, pe baza actelor de stare civilă şi a certificatelor de moştenitor din 1972 şi din 2008, depuse la dosar, că, prin dispoziţia atacată, reclamantei i-a fost stabilit dreptul la despăgubiri peste cota de l.A. din suprafaţa totală de 975,45 mp a terenului preluat abuziv de către stat.
Chiar în ipoteza dovedirii filiaţiei între mama reclamantei, I.A., şi soţia supravieţuitoare a lui D.M., D.L. - ce nu a fost realizată în cauză -, reclamanta tot nu avea îndreptăţirea să i se recunoască măsuri reparatorii pentru cota de % din terenul preluat abuziv, respectiv la mai mult decât au avut înşişi soţii D., respectiv V2 din teren.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi critica referitoare la respingerea solicitării de restituire în natură a părţii de imobil preluate abuziv de către stat.
În vederea soluţionării notificării, unitatea deţinătoare a făcut efectuat verificări în legătură cu situaţia juridică a terenului, constatându-se că acesta este ocupat de blocuri, o parcare amenajată care reprezintă şi o cale de acces pentru magazinele de la parterul blocurilor, situaţie confirmată prin expertiza judiciară, care a identificat existenţa unor amenajări de utilitate publică, realizate în scopul de a deservi necesităţilor comunităţii şi folosinţei lor normale, a conchis Curtea de Apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. În mod greşit, instanţa de apel, ce a confirmat hotărârea primei instanţe, a apreciat că recurenta este îndreptăţită doar la cota de % din suprafaţa de 975,45 mp, deoarece mama acesteia a avut vocaţie la întregul teren ce a aparţinut părinţilor săi, depunând notificarea în acest sens, şi nu doar la o cotă - parte; în niciunul dintre certificatele de moştenitor de la dosar nu sunt menţionate cotele stabilite în mod greşit de către instanţă.
2. În mod greşit, s-a respins solicitarea de restituire în natură a cotei de V2 din teren, ignorându-se concluziile expertizei în sensul că o suprafaţă de 529 mp poate fi retrocedată, din celelalte probe administrate reieşind că acea porţiune de teren este parcare, şi nu o cale de acces spre blocuri; expertul a arătat că accesul la blocuri se realizează prin spaţiul rămas între terenul restituit şi blocul de locuinţe.
Recurenta - reclamantă a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 488 mp teren.
Examinând decizia re curată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Prin motivele de recurs, reclamanta nu a mai susţinut că autoarea sa, l.A., ar fi fost îndreptăţită la întreaga suprafaţă de teren de 975,45 mp - ce aparţine imobilului din municipiul Iaşi, astfel cum a pretins prin contestaţia dedusă judecăţii în cauză, pretenţie în termenii căreia formulat şi notificarea autoarei reclamantei.
În această fază procesuală, reclamanta a susţinut că este îndreptăţită la suprafaţa de teren ce a aparţinut părinţilor autoarei sale, în mod greşit, stabilindu-se în cauză vocaţia pentru o suprafaţă mai mică decât cea dobândită pe cale succesorală.
Deşi reclamanta nu a menţionat explicit cotele - părţi la care face referire prin motivele de recurs, se poate reţine că se pretinde îndreptăţită la o cotă de Y2 din terenul de 975,45 mp - dobândită de către părinţii mamei sale, D.M. şi L. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 30 octombrie 1958 -, şi nu doar la o cotă - parte de V4, astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond în cauză.
Susţinerile recurentei - reclamante sunt lipsite de finalitate, cât timp prima instanţă, în aplicarea principiului neagravării situaţiei conte statorului în propria cale de atac, a menţinut dispoziţia administrativă contestată prin care i s-a recunoscut reclamantei dreptul la măsuri reparatorii pentru o cotă - parte mai mare decât cea la care este efectiv îndreptăţită, respectiv la % din teren, în loc de V2 (instanţa de apel confirmând sentinţa).
În virtutea aceluiaşi principiu ce guvernează procesul civil, atare critici nu ar putea conduce nici în această fază procesuală la reducerea cotei - părţi din drept cuvenite reclamantei.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs cu acest obiect.
2. În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptăţită în cauză, se reţine că recurenta critică faptul că o parte din terenul în litigiu ar fi folosit drept cale de acces, în condiţiile în care expertul judiciar desemnat în cauză a arătat că accesul locatarilor din blocurile în vecinătatea cărora este amplasat terenul se poate realiza într-un alt mod, lucru confirmat de celelalte înscrisuri depuse de către reclamantă la dosar.
Asemenea critici, ce vizează aspecte de fapt şi probele administrate, tind la reaprecierea situaţiei de fapt descrise în motivarea deciziei de apel şi la reevaluarea probatoriului din cauză, neputând fi cercetate de către această instanţă de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Reaprecierea situaţiei de fapt reţinute de către ambele instanţe de fond în cauză şi a probatoriului administrat nu se încadrează în vreunul dintre aceste cazuri, corespunzând fostului motiv din art. 304 pct. 11, abrogat prin O.U.G. nr. 137/2000.
Aşadar, aprecierea instanţei de apel, formulată pe baza tuturor probelor din dosar, în sensul că terenul indicat de către expert ca fîind liber, este, în realitate, afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, cât timp s-ar impune, în prealabil, reaprecierea probelor şi cercetarea situaţiei de fapt, ceea ce este inadmisibil din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Pe de altă parte, acordarea de măsuri reparatorii în natură pentru o suprafaţă de teren de 488 mp (însemnând x/n din suprafaţa totală), împreună cu măsurile reparatorii în echivalent pentru încă Vi (alcătuind cota de % recunoscută prin decizia administrativă, ce nu poate fi redusă, pentru argumentele deja expuse) ar conduce la despăgubirea reclamantei pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea la care este îndreptăţită, ceea ce este inacceptabil.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei civile nr. 9 din 16 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 157/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
